UN LICEU DE ALTĂDATĂ

De foarte multe ori, când eram în liceu, în clasă, la ore, gândul îmi zbura la satul meu Udeşti, la locurile şi oamenii dragi mie. Mă apuca dorul de libertatea pe care o aveam în lunca râului Suceava la păzitul vacilor, de zilele când mergeam la prăşit în ţarnă sau la coasă pe dealurile din preajma satului. Era multă muncă fizică care nu se compara cu munca făcută pentru însuşirea matematicii, fizicii, chimiei, limbii române şi a tuturor materiilor din liceu.

Cu chiu cu vai au trecut şi cele trei trimestre ale anului I de liceu. Nu prea aveam timp să fac şi altceva, decât să îmi văd de carte, ca să pot ţine ritmul cu noile cerinţe de învăţat specifice liceului.

Încă nu intrase în vizorul meu relaţia cu fetele, alta decât cea colegială, cu toate că la Udeşti aveam o vecină, Dorina lui Stigleţ, ea fiind în clasa a VIII-a, care ar fi dorit să fim prieteni, adică mai mult decât vecini. Ne-am scris şi câteva scrisori. Mie îmi plăcea de ea, era o fată liniştită şi frumoasă. Dar priorităţile momentului au făcut ca relaţia să nu meargă, aşa a fost să fie, eu am păstrat-o în sufletul meu.

În căminul de băieţi unde am stat se întâmplau multe. Ţin să precizez că incinta liceului cuprindea 4 cămine pentru elevi, din care 2 pentru băieţi şi 2 pentru fete, cantină, ateliere de practică şi clădirea liceului. Toate aceste clădiri erau împrejmuite cu gard şi era o singură intrare în campus, unde se afla clădirea portarului.

Majoritatea activităţilor extra şcolare în incinta liceului erau sub îndrumarea pedagogilor. Eu am prins un pedagog destul de sever, probabil că altfel nici nu te puteai descurca cu atâţia băieţi cu concepţii, comportamente, nivele de educaţie şi "cei şapte ani de acasă" atât de diferite. Pedagogul era foarte strict referitor la curăţenia prin camere şi în spaţiile în care era responsabil. În una din escapadele lui prin camera noastră, făcând un control prin dulapuri mi-a găsit o mică iconiţă pe care o aveam de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. A luat-o şi i-a dat-o dirigintelui meu profesorul Manole, care în prima şedinţă cu părinţii a arătat-o la toţi părinţii. Cazul nu a luat amploare pentru că au sărit alţi părinţi care au spus că "Nu este nici o nenorocire că mi s-a găsit acea iconiţă. Sunt alte probleme în cămin, iar copii să fie determinaţi să înveţe". Atunci, după cum se ştie învăţământul era laic şi cele două componente ale societăţii şcoala şi biserica nu se prea intersectau. Mai mult, prin organizaţia Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) se ducea o muncă educativă pentru formarea tineretului în spiritul doctrinei comuniste care nu prea avea legătură cu ideologia creştină.

Tot acest "vaşnic" pedagog, aflând de la alţi băieţi că un coleg de palier, tot din anul I, nu venea regulat la vizionarea "obligatorie" a "Telejurnalului" de seară la televizorul din sala de lectură unde învăţam noi după amiază, a pus mai mulţi băieţi din anii mai mari să-l caute şi să-l aducă forţat. L-au găsit închis în grupul sanitar. L-au adus pe sus, dar el tot nu vroia să deschidă ochii să se uite la televizor. A ieşit un mare tărăboi, dar până la urmă nu au avut ce să-i facă. El era un băiat liniştit care îşi vedea de învăţatul lui, dar făcea parte dintr-o sectă care nu îi da voie să se uite la televizor, fiind catalogat "ochiul diavolului". Când sosea momentul, iar noi ceilalţi ne uitam la televizor, el sub pretextul că merge la wc se încuia acolo şi citea rugăciuni dintr-un mic carneţel. Eu m-am înţeles foarte bine cu el. După primii doi ani de liceu a plecat la o şcoală profesioanlă.

Eu am stat în Căminul II la etajul 2. Într-o seară, fiind mai liber, m-am dus la nişte colegi de palier în ultima cameră pe stânga. De la geamul lor se vedea şi se putea vorbi foarte uşor cu fetele din căminul III, cămin care era lipit de al nostru. În urma unor discuţii "ca băieţii", dar politicoase pe care le-am avut cu o fată care era la geam la acelaşi etaj, dar la căminul lor, mă pomenesc, când mergeam la masa de seară, cu unul de anul II, că vine la mine şi îmi trage un rând de palme, zicând "să nu te mai ei de Cătălina, că altfel o s-o păţeşti mai rău". Eu nu am zis nimic, nici nu ştiam cum o cheamă pe fată şi nici nu am avut altă reacţie, ştiindu-mă "cu musca pe căciulă". Nu intra în firea mea să fiu bătăuş.În aceeaşi seară, înainte de stingere, în camera noastră, Costică (Constantin Răstoacă din Soloneţ) unul dintre colegii care a asistat la acea mică altercaţie, zice în glumă "Puiu, cred că te-ai liniştit o perioadă, nu o să mai ai treabă cu fetele", eu răspund "Şi aşa nu aveam treabă cu ele". Bârliba, un elev de anul II, care era în cameră cu noi şi care făcea box la Sala de Sport a oraşului, curios întreabă râzând "Dar ce s-a întâmplat ?". Atunci Adi (Adrian Buliga din Arbore) îi spune, în mare, despre păţania mea. Atunci Bârliba, o fire mai bătăioasă, zice "Cum este cu putinţă ? Trebuie pus la punct că altfel îşi ia nasul la purtare. Acum mă duc să discut cu el". Iese din cameră şi noi după el, coborâm un etaj, iar când intrăm pe culoar, întâmplarea face ca respectivul individ, în pijamale, se întorcea de la baie. Bârliba îl prinde cu ambele mâini de piept şi zice "Ce ai avut cu băiatul acesta ?". Individul nu apucă să spună "S-a luat de prietena mea" că în următoarea secundă a fost izbit de perete cu toată forţa boxerului de numai ce a icnit de două ori. Bârliba zice "Dacă cumva te mai iei de băieţii ăştia, cu mine ai de a face, ai înţeles ?". Şi uite aşa, cât am stat în cămin nu am mai avut treabă cu nici unul din băieţii de ani mai mari.

Reîntorcându-mă la pedagog. Într-una din zile, când noi eram la sala de lectură la etajul II, auzim la parter că s-a iscat o mare hărmălaie. Când ne uităm pe geam, pedagogul nostru se certa cu nişte băieţi din oraş, cam de vârsta noastră, pe motiv de acces în cămin. După care se iscă o gâlceavă, cu îmbrânceli de o parte şi de alta, dar din care pedagogul iese cam şifonat. Încasează rapid un pumn în gură de i se sparge buza. Până să intervină şi portarul, care era relativ aproape, cei trei băieţi din oraş, îl bumbăcesc bine pe pedagog şi fiind la intrarea în cămin, unde uşile aveau o parte mare de geam, îl trântesc prin acel geam care se face ţăndări şi bineînţeles îl rănesc pe pedagog la mâini şi îi taie hainele. Băieţii după ce termină treaba, într-o clipită, se fac nevăzuţi peste gardul liceului.

 Poate soarta sau poate câteodată "Dumnezeu mai bate şi cu parul". Am aflat mai târziu că acel pedagog a fost profesor şi chiar director la un liceu din judeţul Botoşani. Dar "piaza rea" a făcut să fie implicat într-o relaţie cu o elevă, drept pentru care a fost dat afară disciplinar din învăţământ şi cu greu şi-a găsit acest loc de muncă "ca pedagog la un cămin de băieţi" în Suceava.

Referitor tot la pedagogii de atunci. În anul când am stat la internat (în cămin) nu uram mai mult decât statul la rând pentru a intra la masă. Fiind în anul I, pe noi, pedagogul de serviciu, ne băga ultimii în sala de mese, chiar dacă rândul nostru de afară era perfect şi nu făceam gălăgie. Parcă acum îl văd pe "Bovină", poreclă a unui pedagog pe care a primit-o după cum se adresa el băieţilor pe care nu îi avea "la suflet", cum trona, cu "burduhanul" plin, pe scările de la cantină şi cum stabilea "după bunul plac" ordinea intrării elevilor la masă.

Fetele se adunau, în partea stângă, pe rânduri formate pe clase şi anii de studii, iar băieţii se adunau la fel, dar în partea dreaptă. Când rândul era complet şi era ordine îţi dădea drumul în cantină, unde din nou trebuia să stai la rând pe lângă perete, până ajungeai la "împins tava".

Când era vreme bună, nu era aşa o problemă aşteptatul la masă, dar când ploua sau ningea sau era frig, era o mare nenorocire, mai ales când îţi era foame după 6 ore la clasă.

Intratul la sala de mese era la cheremul pedagogilor de serviciu şi de foarte multe ori vedeam cum îi băga preferenţial pe unii. Chiar eram indignaţi, noi cei din anul I, cum erau unele fete care nu stăteau niciodată la rând, mergeau direct la pedagog, îi şopteau ceva la ureche şi intrau în cantină.

După ani de zile, după ce am terminat liceul, enigma pentru mine s-a dezlegat. A fost un caz public cu pedagogul Olaru, care a fost implicat ani de zile într-o reţea cu "fete mai rele" din internat. S-a găsit până la urmă o fată care înainte de căsătorie i-a mărturisit viitorului soţ că şi-a pierdut virginitatea în căminul din liceu şi cum se proceda. Nu degeaba este vorba aceea "aparenţele de cele mai multe ori înşală". Eu pe timpul liceului l-am văzut pe acel pedagog, cu o vechime destul de mare în acel post (era pedagog şi când a făcut acolo şcoala profesioanlă fratele meu Vasile), ca un om corect, echilibrat, mai ales în comparaţie cu alţi pedagogi, care erau mult prea impulsivi pentru această ocupaţie.

Îmi aduc aminte de o altă întâmplare cu un pedagog. După o sâmbătă seara la discotecă la Casa de Cultură a Sindicatelor din oraş, unde programul era până cel târziu la ora 24.00, un grup de elevi, băieţi şi fete, s-au întors în cămine. Numai că una din fete fiind "obosită" după atâta dans, nu a mai ajuns la căminul III (cămin de fete), ci s-a oprit la căminul  I (cămin de băieţi) în camera partenerilor de dans. A urmat o noapte frumoasă în care s-au simţit bine cu toţii, o fată şi 5 băieţi. A doua zi, duminică fiind, a venit pedagogul şi din întâmplare i-a găsit pe toţi extenuaţi în cameră după atâta muncă, cum s-ar spune "o floare şi 5 grădinari". Condiţia pe care a pus-o a fost să participe şi el la "joc", dar a fost refuzat de fată care nu mai putea face faţă. Astfel, cazul a fost dat în vileag de pedagog şi elevii exmatriculaţi. S-au pus în balanţă declaraţiile elevilor şi declaraţia pedagogului, care a cântărit mai greu în ochii celor care au făcut cercetarea. Dar în ochii noştri a celorlalţi elevi, caracterul şi modul de comportare a pedagogului erau specifice unui om perfid şi capabil de faptele relatate de participanţii la "eveniment".

De fapt pe timpul liceului, având în vedere şi numărul mare de elevi, băieţi şi fete, atât de la liceu, cât şi de la şcoala profesioanlă, cât şi de la şcoala de maiştri, cazurile de fete care au rămas însărcinate şi au abandonat şcoala, nu erau chiar rare. Îmi aduc aminte de o fată care a născut în cămin, şi toată lumea se întreba de ce până atunci nimeni nu a sesizat că este însărcinată.

Se petreceau multe în acel grup şcolar şi bune şi mai puţin bune. Probabil că numai o "mână de fier" ca a lui Cuciureanu, directorul coordonator, putea ţine sub control o asemenea masă de oameni. Ca să vă faceţi o imagine asupra numărului de elevi, aş dori să menţionez că numai în anul I la liceu erau 12 clase cu aproximativ 40 de elevi fiecare clasă.

Grupul şcolar din care făcea parte şi liceul, dispunea de o bază pentru activităţi practice deosebită pentru cele 4 mari profiluri: chimie, electrotehnică, prelucrarea lemnului şi mecanică.

De asemenea grupul şcolar dispunea de sprijinul consistent şi permanent al Combinatului de prelucrare a lemnului şi a Combinatului de celuloză şi hârtie, două mari întreprinderi industriale sucevene. Acestea patronau grupul şcolar acordând burse de întreprindere elevilor care făceau contract cu ele, dar şi asigurau efectuarea practicii specifice de producţie.

Aş vrea să remarc şi participarea cu succes a elevilor din liceu la "Cântarea României" cu grupuri literar artistice, precum şi la competiţia sportivă naţională "Daciada". Nu mai vorbesc de participarea anuală la olimpiadele pe discipline, la fazele locale, judeţene şi chiar naţionale. Îmi aduc aminte, apropo că acum se poartă testele grilă, în anul I profesoara Rusu, un foarte bun dascăl, a aplicat experimental un asemenea test grilă la clasa noastră, pentru prima dată. Testul a fost conceput astfel încât să fie cuprinsă întreaga materie predată şi fără o bună cunoaştere a acesteia, nu puteai să treci testul. Profesoara a solicitat conducerii liceului ca acel test grilă, având în vedere complexitatea şi cuprinderea întregii materii, să fie considerat ca teză la acea materie. Mie personal mi-a spus că dacă până atunci avea impresia că învăţ pe de rost, adică tocesc, după test şi-a dat seama că şi gândesc. Era o profesoară foarte corectă, obiectivă, cu o materie clar sistematizată şi pe înţelesul elevilor. Mi-a părut rău când s-a mutat cu serviciul la un alt liceu din Suceava. Erau profesori, de fapt ingineri foarte buni, care ne predau la disciplinele de specialitate "Măsurări elctrice", "Automatizări" şi altele, dar nu îşi adaptau stilul de predare la nivelul liceului ci prezentau temele la nivelul facultăţii pe care o absolviseră. Parcă acum văd formula săgeţii unui cablu electric între doi stâlpi de susţinere, abia mult mai târziu am înţeles-o.

În anul I , în fiecare săptămână, aveam o zi de practică în atelierele şcolii. Făceam lucrări de lăcătuşerie. Liceul producea bănci şi mese de laborator pentru alte şcoli. La sfârşitul practicii aveam de prezentat o parte teoretică, la care am întocmit un caiet bine pus la punct cu temele solicitate, dar şi o parte practică. La partea practică am greşit reperul pe care l-am primit de făcut. Acesta era un colţar din tablă groasă de 4 mm şi pentru confecţionarea lui necesita operaţii de trasare după dimensiunile schiţei, tăiere cu dalta şi bomfaierul, îndoire, găurire şi pilire. Când mi l-a verificat şi a spus că este rebut, asta însemna că aveam nota 4, maistru Tuceac zice "dacă vrei să treci la practică poţi să vii după amiază să refaci lucrarea practică". În situaţia mea mai erau câţiva elevi care nu s-au sinchisit să îşi rezolve problema de la practica. Eu şi cu o colegă de la Pojorâta, ne-am dus după amiază când avea practică o altă grupă şi am mai făcut o dată reperul. Acum încadrându-mă în erorile acceptabile, reperul a fost bun şi a avut notă de trecere. În clasa noastră însă au fost elevi care au rămas corigenţi şi la practică.

Şi uite aşa, mai cu una, mai cu alta am încheiat cu bine anul I.

După încheierea anului şcolar, urmau 2 săptămâni de practică în întreprindere. Dirigintele, profesorul Manole, vine în clasă şi ne spune că sunt bilete pentru tabere de elevi, pe perioada vacanţei mari. Cine doreşte să se înscrie. Nefiind locuri în taberele de la mare, nu s-a înscris nimeni.

Aceeaşi atmosferă cred că a fost şi la celelalte clase, pentru că nu erau prea mulţi doritori. Aşa că la nivelul conducerii liceului s-a luat decizia repartizării arbitrare a locurilor în tabere pe clase. Pleca nu pleca cineva, locul trebuia plătit.

Vine din nou dirigintele în clasă şi spune "Clasei noastre i-a fost repartizat un loc în tabăra de la Telega-Prahova, care costă 220 lei. Dacă sunt doritori ?". Nu au fost. Atunci profesorul zice "Dacă nu doreşte nimeni, locul tot trebuie să îl plătim. Pune bani toată clasa şi tragem la sorţi cine pleacă". Zis şi făcut, s-au strâns câte 5 lei de la fiecare elev, iar restul i-a pus dirigintele (41elevi x 5 lei = 205 lei, iar dirigintele 15 lei). S-a tras la sorţi şi a ieşit o fată de la Mălini care a spus că "ea nu merge, că dacă era la mare mai zicea, dar aşa nu o interesează". Dirigintele zice "Eşti de acord să meargă altcineva ?", la care colega zice "Da". Dirigintele se uită în clasă, eu stăteam în banca a 4-a de la perete (în clasă erau 3 rânduri de câte 7 bănci) şi zice "Nu vrei tu Rosniţche să mergi ?", la care eu fără să ezit "Da, mă duc". Şi astfel m-am făcut cu un bilet în tabăra de 10 zile la Telega Prahova. Acum aveam mare experienţă cu taberele, era a 4-a. Pentru mine a venit la fix această tabără. Colegii de clasă trebuiau să facă practică în întreprindere 2 săptămâni. Dar în prima săptămână, când eu eram în tabără, ei au fost duşi la munci agricole, iar în a doua săptămână, pe la jumătate, m-am alăturat şi eu clasei în practică în Combinatul de prelucrarea lemnului.

În tabără a fost tare frumos, drumeţii, plajă şi baie în lacurile sărate din Telega. Puteai să stai la suprafaţa apei fără prea mare efort, dar dacă îţi intra apă în ochi te ustura foarte tare, iar dacă stăteai la plajă după ce ieşeai din apa sărată, apărea sarea pe tine, după evaporarea apei.

Mie mi-a priit mult în această tabără, că am găsit câteva fete de la noi de la liceu pe care încercam să le învăţ să înoate. Mai puţin îmi păsa dacă învăţau sau nu, important era că le ţineam pe braţe, iar unele de frică să nu se scufunde se lipeau de mine şi mă ţineau de după gât.

Ca o curiozitate a sorţii, în această tabără m-am întâlnit cu o fată din localitatea Sf. Ilie, care atunci era elevă la Liceul teoretic "Petru Rareş" din Suceava, al doilea într-un clasament neoficial care circula la acea vreme despre liceele din Suceava. Pe primul loc era Liceul teoretic "Ştefan cel Mare", apoi Liceul teoretic "Petru Rareş", Liceul Pedagogic "Emil Bodnăraş", Liceul Sanitar, Liceul Economic, Liceul industrial nr. 3-Alimentar, Liceul industrial nr. 2 -De prelucrare a lemnului, Liceul industrial nr. 1 -Mecanic, Liceul industrial nr. 4- Construcţii.

Cu acea fată am mai fost încă în două tabere. Numai în tabere ne-am întâlnit, fără nici o altă înţelegere prealabilă. Coincidenţa este cu atât mai mare cu cât pe vară erau atâtea serii şi atâtea tabere. Pe timpul liceului am descoperit şi un punct comun, o colegă de clasă de a mea era consăteancă şi bună prietenă cu acea fată.

Tabăra de la Telega Prahova era dispusă foarte aproape de fosta închisoare Doftana, atunci muzeu al mişcării mucitoreşti, cam cum este astăzi fosta închisoare de la Sighet pentru rezistenţa anticomunistă. Tabăra era la baza dealului unde era fosta închisoare. Nu numai că am vizitat-o, dar am fost duşi să rupem iarba de pe platoul din faţa porţii de intrare în închisoare. Atunci am fost impresionat de dezastrul produs de cutremurul care a distrus închisoarea şi care a dus la moartea multor deţinuţi. Deţinuţi care la cutremur nu au avut nici o şansă având în vedere celulele încuiate în care erau ţinuţi. Am mai aflat atunci de un interesant sistem de comunicare dintre deţinuţi, de camera secretă prin care directorul închisorii supraveghea deţinuţii la vorbitor, de celula în care a stat Nicolae Ceauşescu şi alţi membri ai mişcării muncitoreşti, de vâna de bou cu care erau bătuţi deţinuţii, de cimitirul închisorii unde au fost înmormântaţi foarte mulţi necunoscuţi.

În parcul în care era amenajată acea tabără am văzut pentru prima dată, în carne şi oase o "pupăză". Această pasăre o cunoşteam numai din poze, o auzeam primăvara, dar nu o mai văzusem de aproape. Trăind la ţară am văzut şi cunoşteam foarte multe păsări: vrăbii, rândunele, grauri, stigleţi, piţigoi, ciocârlii, coţofane, ciori, berze, inclusiv cucul, dar pupăza nu .

Lângă Telega am vizitat şi o mănăstire, monument istoric, cu o arhitectură deosebită.

Şi în această tabără s-au făcut excursii. Am vizitat Câmpina cu castelul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu renumita capelă închinată Iuliei Haşdeu, cu mult contoversatele şedinţe de spiritism pentru cei mai puţin iniţiaţi. Apoi am vizitat Sinaia cu intenţia declarată de a merge până la "Babele". Am urcat cu autocarele până la cota 1400 m, atunci nu era telecabină din Sinaia până la cota 1400 m. Am luat telecabina de la 1400 m la 2000 m. Şi acum îmi aduc aminte de hăul ce se deschidea sub cabina care urca spre cota 2000. Când am ajuns la cota 2000 s-a lăsat o ceaţă de nu vedeai la 20 m în jur. Instructorii tot ne spuneau să stăm grupaţi. Tot trimeteau pe unii mai experimentaţi să caute marcajele traseului spre Babele, dar atât de deasă era ceaţa că ne-am rătăcit şi nu mai dădeam de marcaje. Am orbecăit prin acea ceaţă cred că vreo jumătate de oră, bineînţeles că voia bună şi glumele nu lipseau. Într-un timp a început să se ridice uşor ceaţa, cum se ridica vălul de pe faţa miresei. Descoperim cu mare surprindere pentru toţi că de fapt ne-am învârtit foarte aproape de staţia telecabinei de la cota 2000. Nemaiavând timpul necesar pentru dus şi întors până la Babele, cine a dorit a mers până la Cabana "Piatra arsă", iar cine a vrut a mers numai până pe "Vârful cu dor". Eu am mers până la Cabana "Piatra arsă", un traseu frumos de coborât şi urcat pentru unul ca mine care eram obişnuit să merg mult pe jos. Întrucât nu am avut prea mult de zăbovit la cabana, din lipsa finanţelor, am avut timp să merg şi pe "Vârful cu dor".

La întoarcere, fiind timp foarte frumos, marea majoritate au coborât pe jos de la cota 2000 la 1400, unde ne aşteptau autocarele. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. O fată, mai plinuţă, alunecă pe grohotişul pe care coboram şi o ia la vale pe fund, ca o sanie. Fata ţipa ca să o oprească careva. Până au sărit unii care erau mai jos, fata deja trecuse prin nişte jnepeni şi parcursese o distanţă destul de mare. Biata fată abia de mai putea merge din cauza vânătăilor pe care şi le făcuse şi a zgârieturilor cauzate de alunecarea pe pietre. Atunci mi s-a confirmat vorba "cu muntele nu trebuie să glumeşti".

Şi uite aşa am mai bifat o tabără.

La întoarcere la Suceava am mai făcut câteva zile de practică în întreprindere şi a urmat vacanţa mare mult dorită. Dar şi în cele câteva zile de practică, un eveniment neobişnuit m-a marcat şi nu îl voi uita niciodată.

Menţionez că acea practică am făcut-o al Combinatul de prelucrare a lemnului, la Fabrica de drojdie furajeră, pentru că fabrica folosea, într-un proces tehnologic bine pus la punct, acea melasă de la lemn pentru hrana microorganismelor din drojdie. Acolo lucra şi fratele meu Vasile şi unde cu câteva luni în urmă avusese loc un accident de muncă. În urma acelui accident Vasile a avut doar câteva arsuri pe mâini de la nişte reziduri fierbinţi care au răbufnit dintr-un rezervor care trebuia golit şi curăţat. Dar colegul lui, Lepărdă, cu care de fapt a făcut şi armata împreună, a fost internat în spital cu arsuri pe faţă, mâini şi abdomen, pentru că în momentul în care a vrut să fugă să se ferească, s-a împiedicat de un postament şi a căzut cu faţa în jos chiar în acel reziduu fierbinte. Era într-o stare destul de gravă, ceea ce a necesitat medicamente foarte scumpe din Germania, care au fost suportate de întreprindere. L-am vizitat şi eu la spital cu Vasile şi el şi-a adus aminte de mine când m-a văzut în noaptea aceea, în iarna când au trecut ei ca militari spre Vatra Dornei, în gară la Vereşti împreună cu mama. După un timp Lepărdă s-a făcut bine, pielea s-a regenerat şi el si-a continuat serviciul.

Când eram în practică acolo, de fapt în toate practicile din întreprinderi, mai mult te uitai că nu îţi dădea voie să te atingi de procesul tehnologic, în primul rând îi încurcai şi apoi era periculos pentru cineva care nu cunoştea meserie.

În una din zile, un muncitor mai "şugubăţ", probabil ca să se distreze, îmi dă mie şi încă la doi colegi cu care eram într-o subgrupă, să mirosim un amestec ce era într-o cană şi să-i spunem ce este. Nici bine nu inspirăm, că ni se blochează căile respiratorii superioare, în clipa următoare ieşim ca fulgerul pe o balustradă la aer şi abia după câteva secunde bune putem să respirăm normal. Era amoniac. De atunci am învăţat că "nu toţi care te ajută îţi vor binele" şi că nu este bine să experimentezi lucruri noi, până nu le cunoşti cât de cât.

Şi uite aşa după practică am revenit la ţară la Udeşti, în vacanţa mare. Munca grea de pe câmp s-au de la coasă, m-a făcut să duc dorul locului din bancă din clasa noastră de la liceu. La liceu trebuia doar să învăţ, să fac sport şi să mănânc. Aveam asigurate cele 3 mese, cu mâncare destul de bună, cu carne în fiecare zi la masa de prânz. Pe când la ţară, multă muncă fizică, iar mâncare ce se găsea, lapte, brânză, ouă. Nu stăteam flămând, dar nici carne nu mâncam în fiecare zi.

În acea vară fratele meu a primit apartamentul cu trei camere pe care şi-l cumpărase în rate, în cartierul George Enescu din Suceava. Îşi mobilase abia o cameră. Prin întreprindere a plecat împreună cu soţia într-o excursie de 6 zile în Cehoslovacia şi mi-a lăsat mie cheia să merg în una din zile să îi ud florile pe care le avea. Sâmbătă seara iau bicicleta şi plec de la Udeşti la Suceava, erau doar 16 km, cu intenţa să dorm acolo şi să mă întorc a doua zi. Când ajung la apartament, care era la parter, bag bicicleta înăuntru, şi vreau să ud florile, dar apa era oprită. Încerc şi la bucătărie şi la baie, nimic. Mă aşez în pat cu intenţia de a mă trezi mai târziu şi de a uda florile şi eventual să fac o baie. Oboseala face ca să adorm buştean. La un moment dat aud, la început în vis şi apoi mi-am dat seama că cineva bate tare în uşă. Sar din pat şi când deschid uşa dormitorului şi ies pe hol la primul pas pe care l-am făcut pe un preş care s-a cufundat în apă, mi-am dat sema de nenorocirea ce am făcut. Am închis urgent robinetul de la ghiuveta din bucătărie de unde curgea puternic apa şi mă duc să deschid uşa. Un vecin care trecea pe acolo a văzut că iese apă pe sub uşa, apă care se scurgea la subsol şi a bătut în uşă. Mă dau eu strâng apa de pe hol, dar ea apucase să intre în sufragerie care era în faţa bucătăriei şi se infiltrase sub parchet care imediat s-a umflat la mijoc. Camera nu era mobilată, dar vă daţi seama de "bucuria" fratelui când a venit şi a văzut grozăvia. A fost nevoit să scoată parchetul şi să usuce nisipul aflat dedesupt, precum şi partea de jos a pereţilor care erau de cărămidă şi se umeziseră. Supărarea a fost mare. Nu am avut ce face, am fost nevoit să renunţ la micile mele economii de la CEC şi să-i dau să-şi cumpere alt parchet. Nu mai spun de munca şi deranjul creat care a necesitat timp pentru a fi remediat. După ce ia mai trecut supărarea, mai în glumă el zicea "şi aşa vroiam să schimb parchetul care era de fag cu unul de stejar".

A urmat anul II la liceu şi după păţania cu inundarea, am zis că stau tot la cămin ca în anul I. Aveam bursă, nu plăteam nici căminul şi nici masa. După practica agricolă de toamnă şi după vreo două săptămâni de carte, pe la jumătatea lui octombrie vine la mine la internat fratele meu şi îmi zice "Ar trebui să te gândeşti dacă nu ar fi mai bine pentru tine să stai la mine, ai putea învăţa în linişte, eu ştiu cum este aici în internat, şi apoi apartamentul stă mai mult gol că eu şi Silvia trebuie să facem naveta la Udeşti la Ica (Lavinia - feţiţa lor care avea puţin peste un an şi care era la mama)". Am stat eu puţin pe gânduri, dar am fost de acord, că şi mama insista să stau la el, că sunt alte condiţii decât cele de la internat.

Întradevăr era altceva, nu mă deranja nimeni de la învăţat, dar de mâncat nu mai era ca la internat la ore fixe, mâncam când îmi aduceam aminte. Fratele şi cumnata erau mai mult la Udeşti, îmi lăsau mâncare şi tot ce îmi trebuia, dar singur nu prea aveam poftă. Mi-am scos abonament pe autobuzele care circulau în oraş. Mergeam cu autobuzul când era timpul urât sau mă grăbeam, în rest mergeam pe jos, o jumătate de oră. Îmi făcusem un traseu care era drumul cel mai scurt: din George Enescu urcam dealul Zamca, traversam strada Mărăşeşti, apoi coboram pe la Baie, pe lângă Hotelul Arcaşul, Biserica Sf. Nicolae şi cinematograful Modern, pe lângă Liceul Ştefan cel Mare, treceam pe lângă Biserica Armenească, pe lângă Autogara nouă, pe lângă Comisariat şi coboram, pe o străduţă îngustă printre case, dealul care la bază avea lunca râului Suceava şi unde se afla dispus şi liceul nostru, în apropierea zonei industriale a Sucevei. Vara era o adevărată plăcere să parcurg acest traseu, mai ales că din anul III s-a mutat împreună cu familia, în zona cartierului George Enescu şi un coleg care făcuse până atunci naveta de la Fălticeni, şi acum mergeam împreună pe jos.

În anul II, în trimestrul II, un coleg de clasă şi fost coleg de cameră cu mine la internat, s-a îmbolnăvit, îi era rău şi tuşea foarte tare. A stat câteva zile în cămin şi nu a venit la ore. Pe la infirmeria liceului nu i-au făcut mare lucru, drept pentru care s-a hotărât să meargă acasă la Soloneţ. În ziua în care a plecat era în staţia de autobuz vizavi de liceu pentru a merge la gară la Iţcani. Eu l-am văzut şi am vrut să-i fac cu mâna, dar el probabil era aşa de deprimat de boală că nu m-a mai văzut şi s-a urcat în autobuz. Bineînţeles că părinţii, văzându-i stare lui l-au dus la doctor care a dispus imediat internarea lui în spitalul judeţean Suceava. Numai că acolo s-a întâmplat o nenorocire. În una din seri, când mânca un măr, i-a venit criza de tuse şi s-a înecat cu o bucată de măr. Nu a fost nimeni alături care să intervină rapid şi a decedat. Am fost cu toată clasa la înmormântarea acestui bun coleg. De la un consătean de a lui am aflat, mai târziu, că asupra acelei familii s-a abătut un blestem. După 3 ani de la înmormântarea acestui băiat le-a murit şi cel de al doilea băiat pe care îl mai aveau, dar care avea o vârstă mai mare.

Viaţa şi-a urmat cursul ei. A venit şi marele cutremur din 1977. Eram la televizor în sufrageria apartamentului fratelui meu. Stăteam pe o canapea eu, cumnata şi fratele meu şi urmăream un film polonez. Între canapea şi o vitrină mare cu geam în care erau multe bibelouri din porţelan, din cristal sau din sticlă, era un fotoliu pe care îşi întinsese picioarele fratele meu. La un moment dat aud zăngănind geamul de la vitrină şi după un timp, în care eram toţi trei concentarţi la film, zic "nu mai bâţâi piciaorele", la care nu primesc nici un răspuns. După cîteva momente zic iarăşi dar puţin mai tare şi fără să întorc capul de la televizor "Nu auzi, nu mai bâţâi picioarele că zăngăne geamul de la vitrină". Acum el zice "Dar eu nu mişc picioarele", în clipa următoare întorc capul şi mă uit la el şi în acelaşi timp observ în lumina dată de televizor că lustra se balansa. Deodată se aude afară "Ieşiţi că e cutemur". Atunci sărim şi noi în picioare şi aprindem becurile. Eu fug la geam să văd cine strigă afară. Fratele zice "Ţine tu vitrina să nu se spargă, mă duc eu afară să văd despre ce este vorba". Noi fiind la parter. Iese el şi nevastă-sa, iar eu rămân să ţin vitrina. După un timp, în care afară strigau tot mai mulţi oameni "Ieşiţi că e cutremur", blocul s-a oprit din zgâlţială. Transmisia la televizor s-a oprit. M-am dus şi eu afară. Oamenii peste tot pe stradă, pe alei discutau cât de puternic să fi fost acest cutremur în epicentru lui dacă s-a simţit atât de tare şi la Suceava, care nu este o zonă cu seismicitate pronunţată. După un timp fratele zice "hai să mergem acasă". Circulau zvonuri că ar mai urma unele replici mai mari decât prima, dar nu ne-au înspăimântat. Am mers şi ne-am culcat. A doua zi ei au mers la serviciu, iar eu am mers la liceu, aveam săptămâna de practică. Televiziune tot nu transmitea. Doar de la radio am aflat de dezastrul de la Bucureşti şi din Zimnicea. În Suceava nu au fost pagube însemnate. A fost totuşi cazuri de panică. Cei care stăteau în blocurile turn la etajele superioare au tras o spaimă grozavă, fiind zgâlţâiţi bine.

Mai târziu am aflat, în afară de informaţiile oficiale, de multe întâmplări legate de cutremur de la persoane care erau atunci în Bucureşti, sau care au participat la înlăturarea efectelor acestui dezastros fenomen natural. În asemenea momente se poate vedea nimicnicia omului pe lângă imensitatea forţele naturii. Cum spune la Biblia "Sunt unii care nu vor putea muri până nu vor vedea venind cu putere împărăţia lui Dumnezeu".

După cutremur, a urmat un alt fel de cutremur. Concursul de admitere în treapta a II-a de liceu. Din două clase de electrotehnică din treapta I,

în treapta a II-a a rămas doar una singură. Astfel, din 83 de elevi, plus cei care puteau să mai vină de la alte licee să dea concurs la noi la electrotehnică trebuia să rămână 36 elevi. Am dat 3 probe de concurs: la limba română - scris, la matematică - scris şi la tehnologia materialelor electrice - oral. Probele s-au susţinut la un alt liceu, la industrial 4, cu organizare şi supraveghetori de acolo. Îmi aduc aminte că după proba de matematică, la ieşirea în stradă era profesorul nostru de matematică Hreniuc cu mai mulţi părinţi de ai colegilor mei, cu mine nu venise nimeni şi mă întreabă ce am făcut. Îi explic ce am făcut şi ce rezultate am obţinut la fiecare exerciţiu, la care dumnealui zice "înseamnă că vei lua 10, nici nu mă aşteptam la altceva de la tine".

Rezultatele s-au afişat după câteva zile. Eu eram la Udeşti. A venit Silvia, soţia fratelui meu şi ne-a adus rezultatul pe care cu toţii îl aşteptam. Ea zice "Era mare aglomeraţie acolo la panou la poartă la liceu şi am parcurs de mai multe ori lista celor admişi şi nu te găseam, dar nici la cei neadmişi nu erai, când cineva mă întrebă pe cine caut, pe Rosnitche, da nu îl vedeţi acolo în capul listei".

 Şi acum în anul III am intrat 36 şi la sfârşitul anului IV am terminat 40. S-au mai transferat unii de la alte licee. Chiar o fată de la Liceul Ştefan cel Mare şi una de la Liceul Petru Rareş, considerate liceele cele mai bune din oraş. Atunci unii "cârcotaşi" spuneau că cei mai slabi elevi de la Ştefan cel Mare sau de la Petru Rareş sunt premianţi al noi. Ceea ce nu s-a demonstrat. Dar vedeţi cât de important este "brendul" în cultura oamenilor.

În anul III am început să am ochi şi pentru fete. Îmi plăcea să merg pe la discotecile organizate sâmbăta seara sau duminică seara de liceele sucevene. Mai puţin am fost la discoteca organizată la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde veneau toţi "şmecheraşii din oraş" cu fel de fel de "fiţe".

În anul III aveam orele după amiază. Întâmplarea a făcut ca o dată când aşteptam să iasă anul întâi "chimie" care făcea orele în aceeaşi clasă cu noi, să remarcăm noi băieţii ce "bucăţele bune" erau în acea clasă în care 99% erau fete.  Şi aşa putem spune că a început o relaţie care a durat mulţi ani.

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                29.06.2013