Dragostea de satul meu Udeşti, de oamenii harnici şi demni care locuiesc şi au locuit dintotdeauna pe aceste pământuri ale ţării noastre, în ţinuturile Bucovinei, mi-a păstrat vie dorinţa de a cunoaşte istoria acestei aşezări. Înţelegerea modului cum au trăit, cum au muncit strămoşii mei, strămoşii noştri, din cele mai îndepărtate timpuri, pe meleagurile străbune călcate de voievozii Moldovei, permanent urmăriţi de duhul lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, este o caracteristică definitorie a personalităţii mele. Nu mi-a plăcut să trec prin viaţă ca "gâsca prin apă", mereu am fost preocupat să găsesc răspunsuri la întrebări de genul "De unde venim ?", "Cum am ajuns până aici ?", "Încotro ne îndreptăm ?"
Din negura timpurilor, marile puteri ale vremii şi-au pus amprenta asupra teritoriului locuit de români şi nimic nu s-a schimbat nici astăzi. Este binecunoscut faptul că schimbările produse de diverse stăpâniri ale acestei ţării au fost resimţite în traiul de zi cu zi al oamenilor până în cele mai îndepărtate sate şi cătune.
Şi satul Udeşti, cu obârşie dacică confirmată de descoperirile arhiologice, a cunoscut în evoluţia sa toate frământările şi căutările societăţii româneşti.
A fost o perioadă în istorie cînd români neaoşi din Ardeal au fost nevoiţi să plece peste Carpaţi în Moldova. Bejenarii ardeleni proveneau din ţinuturile Sibiului, Făgăraşului, Bistriţei sau Maramureşului. Emigrarea lor e atestată încă din secolul al XIII-lea.
Motivele emigrării erau, pe de o parte, nemulţumirile materiale legate de proprietate şi neînţelegeri cu stăpânirea, iar pe de altă parte persecuţiile religioase pentru păstrarea credinţei creştine ortodoxe străbune.
Din Hrisovul lui Constantin Mihai Racoviţă, voievod al Moldovei, la 1756, pentru bejenarii ardeleni reese faptul că aceştia erau destul de bine primiţi de domnitorii Moldovei, cât şi de mănăstiri şi boieri: "…Aşezarea lor să fie pe moşie ori a cui şi unde le va plăcea, locul să fie de trebuinţă şi hrana lor; şi a aceluia ce va fi stăpân moşiei să deie dejma obişnuită din ţarină şi din fânaţe; iar din grădinile de pe acasă nimic să nu le eie; nici de boeresc nimic să nu lucreze; nici cu olăci să nu-i supere nime, atât stăpânii moşiilor cât şi dregătorii ţinutului…"
Când turcii au cedat austriecilor nordul Moldovei, actuala Bucovină, pe la anul 1774, armata imperială austriacă a ocupat aceste teritorii, impunând o nouă administraţie ce a ajuns şi pe teritoriul Udeştiului.
Astfel, timp de 144 de ani aşezările care compun astăzi comuna Udeşti s-au aflat sub stăpânire austriacă. Graniţa care despărţea Bucovina de Moldova, în zona Udeştiului, era dată de râul Suceava la Nord şi de culmile dealurilor împădurite ale Udeştiului, din care face parte şi Piscul Oadeci, în Sud.
Odată cu administraţia austriacă în Bucovina au venit, nu numai români ardeleni, nemulţumiţi de administraţia ungurească de acolo, dar şi români care au sprijinit sau au făcut parte din administraţia austriacă.
Este recunoscut faptul că datorită hărniciei românilor de peste munţi, veniţi şi aşezaţi pe pământul Moldovei de Nord, în mândra Bucovină, multe sate au înflorit şi sunt o laudă şi o bogăţie a ţării noastre.
În satul Udeşti numărul bejenarilor ardeleni, din prima emigraţie, a fost de 80 de familii, potrivit recensământului din anii 1772-1774. La acest număr se mai adaugă câteva zeci de familii din emigraţia a doua, precum şi multe familii pătrunse pe căi numai de ele cunoscute la trecerea din Ardeal, care fie s-au oprit unde mai găseau fraţi de suferinţă, fie că au dat naştere la noi cătune.
În Udeşti, în curgerea vremurilor, românii veniţi din Transilvania şi Maramureş, au fost pentru băştinaşii satului o pildă vie de hărnicie şi statornicire în apărarea credinţei noastre strămoşeşti. Majoritatea acestor ardeleni, în mai puţin de 100 de ani, s-au contopit cu populaţia locală vorbitoare de aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină ortodoxă.
Oricine ar citi aceste rânduri s-ar întreba, ce rost are această prezentare de fapte, oricum cunoscute de către cei interesaţi de istoria Bucovinei.
Ei bine, ideea mi-a venit în momentul în care am participat la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Şcolii din Udeşti, pe 11 mai 2013.
La activităţile artistice desfăşurate cu acest prilej la Căminului cultural „Mircea Motrici” din Udeşti am remarcat o fetiţă de 8 ani, Elena Nicule, care a uimit auditoriul cu talentul ei de povestitor şi interpret la vioară, talent recunoscut la nivel naţional prin premiile pe care le-a obţinut la diverse concursuri şi festivaluri.
Bine mi-am zis, cine este această fetiţă. Tatăl ei este Bogdan Nicule, un tînăr specialist, absolvent al Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, dar şi al Universităţii "Babeş-Bolyai", Facultatea de Litere, din Cluj-Napoca, o speranţă în confirmare a poeziei moldoveneşti, "o nouă rază de soare din Udeşti " aşa cum a fost numit. Este născut la Suceava, dar acum locuieşte cu familia în Cluj-Napoca.
Bogdan este nepotul unor vecini de ai mei din Udeşti, care au casa foarte aproape de şcoală, moş Costan a lui Ivancu - acum plecat dintre noi la cele veşnice şi a mătuşii Silvica. Moş Costan cu numele de familie Nicule este văr cu mama mea Valeria. Mama s-a născut în familia Grigore şi Magdalena Nicule. În copilăria lor, mama şi moş Costan, au fost tot vecini, chiar gard în gard, locuind lângă pădure la Maciculeasa. Moş Costan era de vârstă apropiată cu moş Augustin, fratele mamei, cu care a făcut armata împreună. Neamul din care se trag, cel al Niculilor, au stăpânit pământul de sub pădure, în partea de sud vest a satului.
Din discuţiile pe care le-am avut cu mama mea, atunci când trăia, dar şi cu oameni în vârstă când mergeam cu vaca în lunca Sucevei, se pare că şi acest neam al Niculilor face parte, ca multe altele din Udeşti, din neamurile de români transilvăneni care s-au stabilit prin secolul XVIII la noi, în Udeşti, pe pământurile din acea parte de sat.
Ca o curiozitate a sorţii şi împlinirea unor destine, această tânără familie din neamul Niculilor din Udeşti s-a reîntors să trăiască pe pământul Ardealului.
După secole de trăit pe pământurile Moldovei, Bunul Dumnezeu a vrut ca descendenţi ai acestui neam să se întoarcă din bejenie.
Bibliografie:
1. Udişteanu Dionisie, arhimandrit, ş.a., Udeştii de pe Suceavă, Editura Muşatinii, Suceava, 2005;
2. Marţolea Ion, Udeşti o comună din ţara de sus, Editura Litera, Bucureşti, 1986
3. Camilar Eusebiu, Cartea de piatră, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Grigore ROSNIŢCHE (Puiu din Udeşti)
18.05.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu