OBSESIA FALSEI IDENTITĂŢI

Sunt Rosnitche Grigore. Ce nume este acesta ? De unde eşti ? De pe lângă oraşul Suceava, din Udeşti. Ei, atunci trebuie să fii rusnac. Nu, nu sunt. Îi fi polonez. Nu, nu sunt. Atunci îi fi ucrainean că pe acolo prin Suceava sunt foarte mulţi. Nu, nu sunt. Îi fi poate evreu din acea parte de ţară. Aş vrea să fiu că ăştia au bani mulţi, dar nu sunt. Eu sunt român, sunt moldovean, sunt bucovinean.

Ştii ruseşte ? Nu, nu ştiu. 
În destul de multe ocazii din viaţă mi-ar fi prins bine să cunosc limba rusă. Chiar cineva cu o funcţie bună în diplomaţie, la un moment dat, când eram format deja, din punct de vedere profesional şi îmi cunoştea posibilităţile, m-a căutat pentru un post în care trebuia să fii vorbitor nativ de limba rusă sau ucraineană, fiind ferm convins că eu după nume sunt de altă naţionalitate şi cunosc limba din familie.

Am trăit sentimentul că unii oameni aveau o reţinere cum că nu sunt român, că aş fi alceva şi eu nu vreau să recunosc.

Toate aceste situaţii şi întrebări le-am trăit, de nenumărate ori, după ce am venit în Bucureşti pentru studii şi apoi cu serviciul. Niciodată nu am fost deranjat de acest mod de a pune problema de unii oameni. Eu mi-am văzut de drumul meu şi prin actiunile mele şi prin felul meu de a fi am determinat pe cei din jur cu care am intrat în contact, să fiu recunoscut ca un adevărat român.

În copilăria mea, în cei 15 ani cât am stat în satul natal Udeşti, niciodată nu am primit astfel de întrebări referitoare la numele pe care îl port.

În sat erau şi sunt multe familii şi am avut colegi de şcoală cu nume de felul: Savischi, Julinschi, Levischi, Mogalnischi. Dar în aceste familii şi în sat nu se vorbea rusa sau ucraineana, nici poloneza.

În şcoala generală, după cel de al doilea război mondial, după cum este bine cunoscut, a fost introdusă obligatoriu pentru studiu disciplina limba rusă. Fratele meu Vasile, născut în 1951 a făcut la scoala generală limba rusă cu doamna Olga Rotaru, o rusoaică neaoşă venită în satul nostru prin căsătorie. Venerabila doamnă Olga trăieşte şi astăzi în sat printre strănepoţi, fiind una dintre cele mai longevive persoane din Udeşti.

Dar schimbările care s-au produs la nivelul conducerii ţării în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea şi soarta a făcut ca sora mea Dorina, născută în 1957 şi eu să nu mai prindem în şcoala generală limba rusă obligatoriu, ci să facem limba franceză. Din totdeauna udeştenii au reacţionat prompt când împrejurările sau evenimentele nu au corespuns năzuinţelor lor. Aş aminti aici doar un episod semnificativ din istoria acestei aşezări: "…Trecuseră vreme de 2 ani de la ocuparea Bucovinei. Pretutindeni s-a făcut jurământul în linişte, numai la Udeşti Popa Andrei şi-a răsculat tot poporul împotriva stăpânirii …". Este vorba de depunerea jurământului de credinţă faţă de noua stăpânire austriacă. Ceva asemănător s-a produs şi cu stoparea predării limbei ruse la Udeşti.

La Liceul nr. 2 pe care l-am făcut la Suceava, numele pe care îl port nu a fost o problemă pentru mine şi pentru nimeni. Se întâlneau şi alte nume asemănătoare, cum ar fi: Pşebilschi, Caşoschi, Iachimovschi, Iasinschi, Cososchi, Haliţchi, Strileţchi şi niciodată nu am avut sentimental că aceştia nu ar fi români.

Acum, chiar mi se pare bizară situatia că aveam colegi cu nume româneşti, dar făceau parte din comunităţile de lipoveni din ţinuturile Sucevei şi care vorbeau acasă limba rusă sau ucraineană: Bodnariuc, Surugiu etc. Atunci, însă nu mi se părea absolut nimic anormal, pentru că nimeni nu mă întreba de originea numelui meu.

În acel liceu, până am venit eu, se studiau două limbi străine: limba rusă şi limba franceză sau limba rusă şi limba engleză. Directorul general al liceului, la acea vreme, profesorul Cuciureanu, era un sever profesor de limba rusă şi bineînţeles că acesta ţinea la disciplina lui ca fiind foarte importantă. Limba rusă în liceu era o "sperietoare" pentru elevi, pentru că rămâneau foarte mulţi corigenţi.

Dealtfel, orice profesor consideră că disciplina pe care o predă este foarte importantă.

În momentul în care am fost admis, după concursul de admitere, în anul I de liceu la profilul Electrotehnică, eu şi clasa noastră eram propuşi pentru a studia limba franceză şi limba rusă. La începutul anului şcolar a urmat o perioadă de practică agricolă. În clasă am avut colegi care domiciliau în Suceava şi colegi care stăteau la internatul liceului, printre care şi eu. Menţionez că în clasă eram 36 elevi. Cei din Suceava aveau părinţi în posturi destul de importante din oraş, iar unii lucrau chiar în liceu. La intervenţia acestora, deoarece copii lor au studiat în şcoala generală limba engleză, a fost schimbată limba rusă cu limba engleză.

Astfel în liceu am studiat limba franceză, ca avansat şi limba engleză ca începător.

Când am venit în Bucureşti situaţia s-a schimbat, cred că nu a fost cineva care să îmi pronunţe corect numele şi să nu mă întrebe de ce origine sunt. Nu am încercat să lămuresc pe nimeni, pentru că foarte mulţi consideră că prin oferirea de explicaţii de fapt vrei să ascunzi ceva.

Am urmat cursurile unei instituţii militare de învăţământ superior, Academia Militară, Facultatea de mecanică. La nivelul anului 1979 încă exista bibliografie şi literatură tehnică militară în limba rusă, având în vedere şi dotarea armatei cu tehnică, cu preponderenţă de origine sovietică. Şi aici se studiau limbile străine şi bineînţeles că pentru noi cei de la mecanică ni s-a repartizat limba rusă. Au fost ridicate de la biblioteca academiei cursurile specifice de limba rusă. Colegii de facultate, care au mai studiat în şcoala generală sau în liceu limba rusă, erau avantajaţi. Dar eu nu cunoşteam nici alfabetul rusesc. Soarta a făcut ca în grupa de studii să am colegi din Bucureşti, printre care şi fiul unui şef de catedră din Academia Militară, Facultatea de Comandă. La intervenţia lui limba rusă a fost schimbată cu limba engleză. Într-uncât personalul didactic de limba engleză era deja repartizat la alte grupe şi erau supraîncărcaţi, s-a găsit soluţia să facem acest curs cu şeful catedrei de limbi străine, care era profesor universitar de limba engleză.

Şi astfel, independent de voinţa mea, nu am reuşit să învăţ limba rusă, măcar să fi fost în acord cu numele pe care îl port.

Există o vorbă, nu ştiu cât de adevărată este, cum că "şefii şi vecinii nu ţii alegi singur". Eu aş extrapola şi aş spune că numele nu mi l-am ales eu.

Aşa a fost să fie. Până m-am clarificat eu asupra originii mele au fost destul de multe căutări şi am pus multe întrebări mamei mele.

Tatăl meu natural, purta numele de Ungureanu Neculai a lui Alexa, s-a născut la 25 mai 1902 în Udeşti Suceava şi a murit la 26 septembrie 1964. Era ţăran neaoş şi se ocupa cu tâmplăria.

Eu port numele mamei mele Valeria după căsătorie.

Mama mea Valeria s-a născut pe 26 iulie 1919 în Udeşti Suceava, în familia lui Grigore şi Magdalena Niculi, fiind al treilea din cei 5 copii. Mama mamei mele, adică bunica mea, Magdalena, de acasă de la părinţii ei purta numele de Florea.

În satul Udeşti avem foarte multe neamuri (rude) atât, din ramura Florea, Niculi cât şi Ungureanu.

Bunicii mei, dinspre mamă, Grigore şi Magdalena, au avut două fete, pe Maria (Marinţa) şi Elena, înainte de primul război mondial, iar după întoarcerea bunicului din război, când a luptat în armata austro-ungară pe frontul din Italia, a mai avut 2 fete, pe Valeria şi pe Aurora, şi un băiat, pe Augustin. Aş vrea să menţionez că bunicul meu Niculi Grigore a fost şi pe "pământul făgăduinţei", în SUA, pentru aşi face un rost în viaţă. A făcut parte din valurile de europeni care visau la o îmbogăţire pe pământurile americane la începutul secolului XX.

Ca o curiozitate a sorţii, prima fată născută a bunicilor mei, Marinţa, a fost nanogenară, plecând ultima la cele veşnice, iar ceilalţi copii ai bunicilor au plecat în ordine inversă naşterii.

Mama mea s-a căsătorit în anul 1939 cu Rosniţchi Niculai şi s-au mutat într-o casă cumpărată în vatra satului. Actualmente pe acest loc şi-a construit o casă nouă fratele meu Vasile.

Interesându-mă de unde vine aceast neam cu numele de Rosniţchi, am aflat că se trage din Mitocul Dragomirnei, localitatea situată la nord de oraşul Suceava. În Udeşti au cumpărat pământ şi au venit cu familiile, doi fraţi cu numele Rosnitchi, pe la începutul secolului XX. Dealungul anilor însă urmaşii pe linie masculină, fie au murit în cele două războaie, fie au avut numai fete care prin căsătorie au luat un alt nume. În Udeşti, în ziua de azi cu numele de Rosnitchi este doar fratele meu Vasile, care poartă acest nume doar de la mamă, tatăl natural fiind Ungureanu Niculai.

În urma căsătoriei mamei mele cu Rosniţchi Niculai s-a născut sora mea Rosniţchi Ileana, în 20 februarie 1941. Actualmente căsătorită cu Beligan Gheorghe, în Udeşti, cu care are doi copii pe Niculai (Culuţă) şi pe Marinela, care au la rândul lor copii.

În anul 1942 Rosniţchi Niculai moare pe front în Crimeea, Ucraina, undeva între Sinferopol şi Sevastopol. Din relatarea sanitarului unităţii din care făcea parte Rosniţchi Niculai, nimeni altul decât tatăl renumitului muzeograf bucovinean Mihai Camilar, a rezultat că acesta (soţul mamei) a murit în urma unui bombardament al aviaţiei ruse asupra locaţiei subunităţii române. Fostul sanitar i-a spus mamei, după război, să nu îl mai aştepte să revină din prizonerat. În satul nostru s-au mai întors bărbaţi, luaţi în armată, care au făcut războiul şi au fost în prizonerat şi după 1, 2, 3 şi chiar 5 ani de la sfârşitul războiului. Sanitarul Camilar  l-a văzut cu ochii lui mort pe Niculai, soţul mamei. În momentul când a avut loc bombardamentul aviaţiei ruse, acest sanitar era plecat în misiune. Când s-a întors, un coleg de breaslă, i-a spus că un rănit tot l-a strigat până şi-a dat duhul. Când i l-a arătat pe cel mort, sanitarul l-a recunoscut pe Rosniţchi Niculai, cu care erau de vârstă apropiată şi erau din acelaşi sat Udeşti.

Mama mea a rămas văduvă de război la vârsta de 23 de ani şi cu o fată în vârstă de un an, de crescut. Nu a cedat greutăţilor de la ţară de după război. Foametea şi bolile care au urmat, au făcut ravagii printre oamenii nevoiaşi de la ţară. Mama a rămas cu numele de Rosnitchi.

Un lucru foarte important de remarcat pentru acea perioadă este decimarea în război a tinerilor, a bărbaţilor, iar Udeştiul nu a fost  exclus de la acest crud adevăr. Astfel, a ajuns mama mea să se încurce, adică să trăiască în concubinaj, cu un bărbat cu 17 ani mai mare decât ea, vecin la peste 5 case mai la deal de casa ei. Este vorba de Ungureanu Niculai despărţit de soţie, cu 4 copii mari, George, Costică, Ileana şi Ion.

Pe 24 ianuarie 1951 se naşte la Udeşti Suceava, Vasile, fratele meu, care este trecut în certificatul de naştere Rosnitchi după numele mamei. În acelaşi an a plecat în lumea umbrelor bunicul nostru Niculi Grigore.

După ani de zile, Rosnitche Vasile se va căsători cu Moraru Silvia şi au 3 fete: Lavinia, Simona şi Valeria. Lavinia este căsătorită cu Dănut Turtureanu, în Suceava, şi au 3 fete: Ioana şi gemenele Andreea şi Iulia. Simona este căsătorită cu Dorin Ţan, în Udeşti, şi au o fată, pe Cipriana. Valeria este căsătorită cu Ioan Tudose, în Bucureşti, şi au 3 băieţi: Ioan, Damian şi Alexandru.

Pe 27 iunie 1957 se naşte la Udeşti Suceava, Magdalena (Dorina), sora mea, care este trecută în certificatul de naştere Rosniţchi după numele mamei. În acelaşi an a plecat la cele veşnice bunica nostră Niculi Magdalena.

După ani de zile, Rosniţchi Magdalena se va căsători cu Alexandru (Sandu) Livischi şi au un băiat, pe Ovidiu, şi o fată, pe Anca, care la rândul ei are 2 copii: Mădălina şi Matei.

Pe 10 aprilie 1960 m-am nascut eu, Grigore (Puiu), tot la Udeşti Suceava, şi sunt trecut în certificatul de naştere Rosniţche după numele mamei. La vârsta de 22 de ani m-am căsătorit cu Iulia Sufletu, din satul Dârmoxa, comuna Broşteni din zona Vatra Dornei. Pe Iulia am cunoscut-o la liceul pe care l-am absolvit amândoi. Eu eram în anul III la Electrotehnică şi ea în anul I la Chimie. Aşa a fost să fie. Acum avem doi băieţi, pe Iulian şi pe Valeriu, şi o fată pe Angela, care poartă numele de Rosniţche.

În anul 1964 tatăl meu, Ungureanu Niculai, moare în urma unui banal accident din gospodărie. A adus acasă la noi, pentru că el avea casa lui mai la deal, un car cu paie de grâu şi a clădit un stog în apropierea unui copac. În momentul în care a terminat de clădit, a încercat să rupă o creangă din acel copac care atingea stogul, s-a descumpănit şi a căzut de la vreo 2 metri înălţime. Pe loc, a paralizat de la mijloc în jos, iar după o săptămână a murit în spital la Suceava. Înainte de acest eveniment, tot ne promitea că ne va trece pe numele lui, pe mine, pe Dorina şi pe Vasile, dar nu a mai apucat.

După aceasta întâmplare mama nu s-a mai căsătorit şi a muncit, ca ţărancă, cât a putut pentru a creşte şi cei 3 copii avuţi cu Ungureanu Niculai. Vasile a ajuns maistru chimist, Dorina a ajuns instalator sanitar, iar eu am ajuns inginer mecanic. Probabil că extenuarea şi viaţa grea pentru o femeie singură de la ţară, au avut drept consecinţă dup vârsta de 50 de ani, două accidente vasculare cerebrale la intervale de câţiva ani, unul cu semipareză care a lăsat urme. Cel de al treilea accident vascular cerebral a fost fatal. Se întâmpla în anul 1983, când abia împlinise 64 de ani, iar eu eram în anul IV la facultate.

Mama a ajutat pe toţi cei 4 copii ai ei, Ileana, Vasie, Dorina şi Grigore la creşterea celor 8 nepoţi existenţi pînă la acel moment când a trecut în lumea umbrelor.

Revenind la acest nume Rosniţche, ca să meargă mai departe, toate speranţele sunt îndreptate spre cei doi băieţi ai mei Rosniţche Iulian - absolvent al Colegiului Naţional "Elena Cuza" din Bucureşti şi Rosniţche Valeriu- inginer IT - absolvent al Universităţii "Politehnica" din Bucureşti, care încă nu sunt căsătoriţi, dar şi în fata mea Rosniţche Angela -medic rezident psihiatrie - absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti.

Sunt mulţi oameni care îşi judecă semenii după aparenţe. Eu cred că oamenii trebuie judecaţi pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce sunt capabili să facă, după caracter, după competenţe şi nu după nume sau origini.

Închei cu o relatare oarecum hazlie: un fost coleg de serviciu, mai bronzat din naştere, la un moment euforic mi-a zis "lasă Grigore, că ştiu eu, că tu eşti un fel de rus sau ucrainean, dar nu vrei să recunoşti", la care eu i-am răspuns "să ştii că prin venele mele circulă sânge mai român decît al tău". A apreciat mult că nu i-am spus direct că este ţigan şi am rămas buni prieteni şi astăzi.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                      20.05.2013