NOSTALGIE DUPĂ VREMURI APUSE !

În momentele de reflecţie, specifice vârstei, totdeauna am fãcut legãtura cu locurile şi oamenii copilãriei mele, simţind acea legãturã sufleteascã şi acea chemare a pãmântului strãbun.       Satul bucovinean Udesti este un sat binecuvântat de dumnezeu, are şi pãduri dar şi luncã, are ses dar şi dealuri, are apã dar şi un pãmânt roditor, dar cel mai important are oameni harnici şi destoinici care stiu sã rãzbatã în viatã.       Provin dintr-o familie modestã, as putea spune dintr-o familie a cãrei soartã a fost pecetluitã de cel de al doilea rãzboi mondial, şi în permanentã m-a interesat identitatea mea ca om si a naţiei din care fac parte.      M-a fascinat tot ce este în jurul meu şi m-au afectat necazurile şi bucuriile oamenilor pe care i-am cunoscut.     Mi-a fost hãrãzit sã am parte de multã bogãţie sufleteascã. Am trãit şi am cunoscut ce înseamnã sã duci o viatã modestã la tarã, dar şi cum se trãieste în “înalta societate” având ocazia sã fiu alãturi de oameni aflaţi pe diferite poziţii sociale, unii chiar pe cele mai înalte.     Toatã copilãria mea, fie cã eram cu vaca în lunca Sucevei, fie la prãşit sau la coasã, fie la şcoalã, am fost captivat de povestirile mamei, a domnului învãţãtor sau ale celor care au trãit şi au participat la cel de al doilea rãzboi mondial.     Am înregistrat în memorie necazurile oamenilor din Udeşti o datã cu evacuarea peste apa Sucevei, cu “hospontul”, cu incursiunile “cazacilor” prin satul nãpãdit de buruieni dupã femei, cu cartierul general al rusilor din pãdure pavat cu boabe de fasole din gospodãriile pãrãsite ale sãtenilor, cu oile fierte cu tot cu blanã în cazan.     Am trãit o datã cu povestitorii campania dusã de Armata Românã pe Frontul de Sud – Ucrainean, fiind uimit de povestirile unui fost soldat care a dat de o sumã mare de bani, şi-a golit raniţa, a umplut-o cu bani pe care i-a cãrat în spate vreo douã luni cu gândul cã îi va putea duce acasã sã-şi cumpere pãmântul mult râvnit, ca pânã la urmã sã-i arunce într-o hazna (toaletã), fiind bucuros cã scãpase cu viaţã din toate grozãviile prin care trecuse şi din care mulţi nu au avut acest noroc.      O altã întâmplare legatã de norocul celor care au scãpat şi care mi-a rãmas vie în memorie. O companie românã în retragere a dat peste o vie în rod şi cum în asemenea ocazii comportamentul oamenilor flãmânzi este destul de greu de controlat, aceştia au nãvãlit în acea vie care era minatã de armata germanã. A urmat un carnagiu cu descrieri de scene de groazã. Supravieţuitorii au fost de fapt doar cei rãniţi în acţiunile anterioare care se aflau în urma convoiului principal şi care nu putut participa la “festinul” macabru.     Toate acestea şi multe altele nu mi se pot sterge din minte indiferent de istoria pe care am învãţat-o în şcolile pe care le-am urmat.      Dupã atâţia ani de la rãzboi, anul acesta mi-a fost dat sã am ocazia sã merg în Crimeea – Ucraina.     Am fost la Sinferopol, Sevastopol, Ialta locuri încãrcate de istorie, începând de la greci şi pânã în zilele noastre. Din punct de vedere turistic ţãrmul Crimeii de la Sevastopol la Ialta poate fi comparat cu Riviera francezã.       În sufletul meu parcã am aşteptat acest moment deoarece pe aceste locuri se odihneşte cel al cãrui nume îl port, fiind primul soţ al mamei mele, cãsãtoritã la 20 de ani în 1939 şi rãmasã vãduvã de rãzboi la 23 ani.       Pe acele locuri odihnesc pentru vecie alte mii de români care au dat jertfa supremã pentru tarã.       Timpul scurt avut la dispoziţie şi necunoaşterea limbii locale nu mi-a îngãduit sã dau de cimitirul ostaşilor români, în schimb am dat de cimitirul ostaşilor sovietici cãzuti în campania din 1941-1942 în zona Sevastopol.        Când m-am întors acasã, aş fi dorit sã merg în satul meu şi sã le spun lui moş Gheorghe, lui moş Ion, lui moş Vasile, lui moş Costan, lui moş Augustin, lui moş Nicolae, lui moş Costicã, lui moş Grigore, lui moş Andrei, lui moş Dumitru, lui domn Gheorghiţã, lui domn Cãpitan cã şi eu am fost pe locurile acelea pe care ei le-au cãlcat cu piciorul în vremuri tulburi de rãstriste, cã viaţa îşi urmeazã cursul firesc, cã faptele rãmân numai în amintire, dar ……. nu mai am cui spune pentru cã ei au plecat.

Grigore Rosnitche     10/27/2006