CĂUTĂRI ÎN TRECUT - IV

În timpul anului şcolar, când eram în clasa a VII-a, mai bine spus în trimestrul II, mamei mele i-a paralizat mâna şi piciorul stâng. Ea avea probleme cardiovasculare, cu inima cum se spunea pe la ţară, dar viaţa asta a fost prea crudă cu ea, nu a avut cine să o protejeze, să o menajeze. A fost internată în spital la Suceava, iar eu am rămas singur acasă cu toate treburile gospodăriei. Vasile era în armată. Dorina la şcoală la Săcele-Braşov. Cu mama cu salvarea a fost o vecină, Ileana lui Zaharii, care a venit după aceea şi mi-a spus la ce etaj şi la ce salon era internată mama. Cu mâncarea mă descurcam, ştiam să fac măligă de când am încercat, eu şi Dorina, să facem o dată mâncare când mama nu era acasă. Am prăjit fasole în tigaie că erau fierte deja şi am făcut măligă. Când mama a venit atunci acasă, noi mâncam, dar i-am lăsat şi ei. A constatat că măliga era crudă, nu o lăsasem suficient să fiarbă, iar fasole am luat din oala în care fierbea pentru şâşcă la vacă, care erau fasole luate la grămadă fără să fie alese. Având foarte multe fasole, mamei îi plăcea să pună tot felul şi tot soiul de fasole, de păstăi, de harag, de tufă, mici, boance, negre, roşii, albe, pestriţe, maro şi neavând ce face cu ele toate, le mai fierbea şi le dădea la porc sau la vacă. Atunci cu mâncarea, ne-a lăudat totuşi iniţiativa, vorba aceea "foamea îl învaţă pe om", iar de atunci ne punea chiar ea să mai facem mâncare ca să învăţăm.

Aşa că atunci când a fost mama internată, nu era pentru mine o problemă mâncarea, cartofi aveam sub pat, acolo îi ţineam iarna să nu îngheţe, fasole câte vroiam în pod, lapte de la vacă, ouă, carne topită în buduroi. Problema care mă frământa pe mine era mulsul vacii, care azvârlea foarte tare la muls. Bineînţeles că vecinii şi sora din sat, din omenie şi probabil şi din milă, în toată această perioadă de internare a mamei au venit pe la mine întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Femeile, mai ales mătuşa Silvica lui moş Costan a lui Ivancu, mătuşa Mărioara a lui Vasile a Madalinii, mătuşa Mădălina lui Leon, îmi mai aduceau ele câte ceva de mâncare făcută de ele, dar de fiecare dată le spuneam că am tot ce îmi trebuie,

În prima seară de când a luat-o salvarea pe mama, a venit mătuşa Olga, vecina din spatele casei să mă ajute să mulg vaca. Eu am avertizat-o că vaca zvârle rău. Nu a fost cu nici un chip posibil să se apropie de pulpa ei şi a renunţat, aşa că vaca a rămas nemulsă. A doua zi de dimineaţă vaca avea pulpa plină şi ştiind că îi dăunează dacă nu o mulg "se bolohăneşte" şi în scurt timp înţarcă (adică nu mai dă lapte), am încercat eu cu o cană să o mulg. Bineînţeles că am primit câteva picioare peste mâini cu toate că mă feream şi stăteam într-o poziţie foarte incomodă pentru muls, dar în aşa fel ca să mă pot feri şi să nu mă ajungă cu piciorul pe care îl arunca parcă cosea cu coasa. Nu ştiu dacă am reuşit să mulg un litru şi jumătate de lapte, dar mi-a părut bine că am muls-o. La mulsorile următoare m-am mai "specializat" dar nu puteam să mulg decât cu o mână, cu cealaltă ţineam cana, iar atenţia era mărită să nu mă atingă cu piciorul. În câteva zile cantitatea de lapte pe care reuşeam să o mulg a scăzut la jumătate din cantitatea de lapte care o dădea vaca când o mulgea mama, dar era bine că o mulgeam, că nimeni nu vroia să se bage la ea.

Ca să nu îmi fie urât noaptea, că de temut nu aveam de ce mă teme, nu erau oameni răi în sat, iar de furat de la noi nu prea aveau de furat, Lelea, sora mai mare, l-a trimis pe Culuţă, băiatul ei cu 3 ani mai mic ca mine, să doarmă cu mine. Dar ca şi mătuşa Lighenia, mama lui Ileana lui Zaharii, care şi ea a venit în vreo două seri să doarmă la noi, din acelaşi motiv, s-au lămurit repede că nu este de stat cu mine, pentru că eu îmi făcusem un agoritm foarte strict al tuturor treburilor. Astfel seara după ce veneam de la şcoală făceam de mâncare, dacă era nevoie, dar grija era pentru animale. Dădeam de mâncare şi apă la vacă, hrâneam (făceam curat) în grajd, pregăteam sâşca la vacă pentru dimineaţă, coboram şâşcă din podul grajdiului, o muiam, dădeam sfecla pe răzătoare, închideam găinile şi gâştele, căram apă prin oale să am pe dimineaţă pentru şâşcă, tăiam lemne şi le duceam în casă. Apoi în casă unde era destul de cald şi nu mai puneam pe foc, îmi făceam lecţiile. Deoarece spre dimineaţă se făcea foarte frig în casă şi mie îmi era foarte greu să ies de sub ogheal (plapumă) în gheţăria aceea, seara înainte de culcare pregăteam focul cu lemne băgate în sobă, inclusiv cu ciucălău băgat în gaz (petrol lampant), cu oalele cu apă puse pe şparhat (plită), astfel încât dimineaţa numai aprindeam chibritul, dădeam foc şi ţuşti din nou sub ogheal unde era cald, până când se mai muia atmosfera în casă şi apa se înfierbânta. Apoi mă sculam, dădeam drumul la găini şi gâşte, le dam de mâncare şi turnam apă fierbinte peste ghiaţa din vasul care era destinat acestui scop şi stătea afară permanent. După care mergeam şi făceam şâşca la vacă tot cu apă fierbinte, pentru că apa cu care o muiasem eu de cu seară îngheţase. Hrâneam în grajd. Apoi mulgeam vaca, strecuram laptele. Mă spălam, mâncam. Spre amiază, după ce luam ciubărul de la vacă, îi dam un jup (adică un snop de strujeni - coceni de porumb), eventual o înghiam cu o găleată de apă.

La amiază mergeam la şcoală, după care ciclul se repeta.

Problema care era pentru mătuşa Lighenia, care dormea pe cuptor când venea la noi, era că nici bine nu se culca şi se făcea frig şi zicea "cum pot să stau în aşa frig", dar eu nu îl simţeam, drept pentru care nu a mai venit, ea fiind şi foarte în vârstă.  

În prima duminică m-am dus la mama la spital. De dimineaţă tare m-am sculat, am făcut toată treaba, m-am îmbrăcat frumos şi curat şi pe la 8 m-am dus în Drum la Vale, adică în centru satului, să aştept vreo ocazie că la ora aceea nu mai era nici un autobuz. Nu aveam decât 20 de lei. Ştiam că drumul dus întors face 13 lei şi îmi mai rămâneau 7 lei ca să-i cumpăr ceva mamei. După vreo jumătate de oră de aşteptat şi după ce au trecut mai multe maşini, a oprit în sfârşit o basculantă care m-a luat. Aveam pregătiţi 6,50 lei, unul de 5 lei, unul de 1 leu şi 50 bani şi când ajung în Suceava la uzină (este vorba de uzina electrică chiar la intrarea în oraş dinspre Ipoteşti), după ce am intrat în oraş şoferul zice „aici trebuie să te dai jos că eu o iau în altă parte”. Eu îi întind palma cu banii, cu cei 5 lei deasupra şi 1,50 lei dedesupt, gândindu-mă că poate ia cei 5 lei şi îmi lasă 1,50 lei, dar spre marea mea dezamăgire mi i-a luat pe toţi, aşa că i-am mulţumit că m-a adus şi m-am dat jos din basculantă. Îmi aduc aminte cum procedase un om de la noi de după grădini, cazul devenind de pomină în tot satul, care lucra în Suceava şi făcea naveta cu autobuzul, având abonament. În una din zile a scăpat autobuzul şi a luat o ocazie, iar când a ajuns în Suveava, probabil nu avea bani la el, îi zice şoferului care l-a luat cu maşina „Ştii, eu am abonament” şi a coborât repede că altfel o mai lua şi pe cocoaşă, pe lîngă înjurăturile pe care le-a primit.

Am mers spre spital şi pe drum am intrat la cofetăria „Aşchiuţă” de unde nu ştiam ce să îi iau mamei de 7 lei. M-am hotărât la un borcan de compot de pere care costa 4, 25 lei. Am ajuns la spital, încă nu se dădea voie să se intre. Am mai aşteptat, iar când s-a intrat, întrebând în stânga şi în dreapta am găsit salonul mamei, care a fost tare bucuroasă când m-a văzut. I-am dat acel compot pe care până să plec de acolo tot eu l-am mâncat, mama zicând că nu trebuia să iau nimic, că ea era bucuroasă că mă vede. Le-a spus celorlalte bolnave din salon „acesta este gospodarul meu care are grijă de casă”, la care, bineînţeles reacţia pe care aproape o cunoşteam „cum singur, cum se descurcă aşa mic cu toate”, cred că se refereau la înălţime, că în rest eram totuşi într-a şaptea.

I-am povestit mamei „de-a fir în păr” cu toate amănuntele despre ce era acasă, cum mă necăjeam cu vaca, ea spunându-mi că acesta era singurul lucru la care se gândea şi ea, ştiind cum face vaca noastră şi că nu sufera pe nimeni în apropierea ei ca să o mulgă.

Mama mi-a spus cât de frumos s-a purtat cu ea şi ce vorbă blândă are „parcă ar fi făcut anume să fie doctor, cred că o să ajungă un mare doctor”, Vasile Ciubotaru, fratele mai mare al Cristinei, fiul directorului şcolii din Udeşti Gheorghe Ciubotaru, fostul meu învăţător, cel care mi-a dat primul impuls în ale cititului şi scrisului. Atunci el era student la medicină şi făcea practică la spitalul din Suceava. Acum, întradevăr a ajuns unul dintre cei mai buni medici ai Spitalului „Ghorghe Marinescu” din Bucureşti.

Mama mi-a mai spus că a trecut pe la ea şi Melţa, cumnata ei, care era aproape zilnic în târg. Ea nu lucra la C.A.P., fiind bolnavă, dar mergea la piaţă în Suceava cu brânză de vaci, cu smântână, cu prune uscate, cu bureţi uscaţi, cu mere, cu pere.

De asemenea a mai trecut pe la mama şi o cumnată de a lui Lelea, care era soră medicală la spitalul vechi,  fiind căsătorită cu cel care cânta la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”.

Cred că am stat vreo 3 ceasuri, mama spunea că se simte mai bine, acum mişca mai bine mâna şi piciorul şi că i-au spus doctorii că peste vreo câteva zile o să-i dea drumul acasă.

Am plecat de la spital bucuros într-un fel că mama se simte mai bine, dar mi-a rămas în nări mirosul acela de medicamente specific spitalului şi care mie nu îmi prea plăcea.

Întradevăr după aproape încă o săptămână mama a venit acasă, bineînţeles cu restricţii de efort şi cu regim de mâncare fără sare. Bucuria mea, dar şi a ei a fost mare.

Înainte de a fi internată mama la spital, în iarna aceea, Vasile care făcea armata la Piatra Neamţ, la o unitate cu profil chimic, el fiind operator chimist, ne-a scris că în data de ... la ora ... va trece cu trenul prin gara Vereşti, mergând spre Vatra Dornei la un stagiu de schi. Mi-aduc aminte că mama a pregătit, ca de obicei, tot ce aveam mai bun, nişte cârnaţi, slănină, mere, a prăjit cu sare vreo două pungi de sâmburi de bostan, nişte brânză, nişte ouă şi a făcut un bagaj destul de mărişor. În ziua cu pricina a nins, a viscolit şi era un frig de nu îţi venea să ieşi din casă. Noi am făcut treburile pe acasă mai repede şi spre seară am plecat pe jos la gară la Vereşti, până unde sunt 4 km, ştiind că drumul este greu. Cât am mers nu prea am simţit frigul, mai ales că am avut de trecut şi câteva troiene. Când am ajuns în gară se întunecase de-a binelea şi eram ud pe spate de transpiraţia cauzată de efort la mers prin zăpadă. Gara era aproape goală, doar câte un om mai trecea pe acolo. Trenul era la ora 1 noaptea. Am intrat în sala de aşteptare. Acolo erau vreo câteva persoane zgribulite. În sală era sobă, dar cred că fusese foc doar ziua, acum se stinsese. Ne-am aciuat şi noi într-un colţ fără să stricăm cu nimic liniştea care domnea acolo şi care era impusă de frig. Mai târziu, când eram pe la liceu şi citind nuvela lui Rebreanu „Proştii”, mi-am adus aminte de episodul trăit de mine în acea noapte în gară.

Afară însă era prăpăd, se auzea cum zghihuie crivăţul. Doar câte un tren de marfă sau câte o locomotivă de manevră mai interveneau în monotonia nopţii. Pe la 9.30 seara a plecat un tren spre Botoşani, cu care s-au dus şi puţinii oameni din sala de aşteptare. Am rămas doar eu şi mama. Acum puteam vorbi tare, parcă înainte ne oprea cineva, dar nu vroiam să deranjăm. Eu am început să umblu prin sală mai ales că mă lua frigul. M-am dus la sobă, am deschis uşiţa ca să constat că nu mai avea pic de jar, ceea ce de fapt se putea constata şi dacă puneai mâna pe ea. Timpul trecea încet, din cauza frigului. Am îndrăznit să ies pe afară să văd cât mai este ceasul. Ţipenie de om, doar crivăţul, mai era lumină doar la biroul de mişcare, în rest nici un om şi ce vreme. Am intrat din nou în sala de aşteptare şi îi spun mamei ce grozăvie este afară de parcă ea nu ştia, dar aşa să mai treacă timpul. I-am spus că nu mai este nimeni în gară în afară de noi şi la mişcare, dar ea îmi spune că trebuie să mai fie şi cineva la casa de bilete. Eu ca să mă conving, şi din lipsă de ocupaţie, ies din nou afară şi mă duc pe culuarul care ducea în faţa gării şi unde se aflau casele de bilete şi întradevăr la una din ele era lumină, dar era pusă o hârtie în geam, probabil că ştiind orele trenurilor între timp mai moţăia acolo cineva, dar nu cred că era tot atât de frig ca în sala de aşteptare pentru că se vedea geamul aburit, deci era cald. Cu vreo jumătate de oră înainte de sosirea trenului am ieşit împreună cu mama afară pe peron, parcă din cauza emoţiilor că trebuie să vină trenul cu Vasile nici nu mai îmi era frig. Pe la 1.30 îl anunţă în defuzor. De la mişcare a ieşit un C.F.R. ist. Zăresc trenul care trage la linia a 2-a. La geamurile unui vagon văd mai mulţi militari. Mama îmi zice „Îl vezi pe Vasile ?”,

eu „Trebuie să fie în acel vagon cu militarii” şi îl arăt cu mâna pentru că trecuse de peronul gării. Trenul se opreşte. Coboară în fugă o nălucă în noapte, ne îndreptăm şi noi, eu şi mama, către acel vagon la care se văzuseră soldaţii. Ieşim din dreptul gării unde era lumină şi la un moment dat ne trezim cu Vasile lângă noi. Ne pupă repede şi pe mine şi pe mama. Mama zice „Ţi-am pus şi eu ce am putut şi ţine şi banii ăştia că nu am avut mai mult”. Eu abia apuc să mă uit cum era îmbrăcat, venise în veston cu căciulă pe cap, îi stătea bine. Nu apucăm să schimbăm două vorbe că şi îi anunţă plecarea. Trebuia să stea 2 minute, dar fiind în întârzâiere şi călători care să urce nu erau, i-au dat drumul. Vasile apucă să spună că este sănătos şi că este bine, ia bagajul şi fuge la vagon, nu înainte de a ne pupa din nou. Când bine se urcă deja trenul o luase încet. Prin întunericul care era îngânat cu lumina din gară îl zăresc că de la geam ne făcea cu mâna. Şi noi i-am făcut cu mâna până trenul a dispărut în noapte. Când mă întorc, mama era cu ochii în lacrimi, ca de obicei era tare emotivă şi îmi zice „Nici nu am apucat să-l văd bine, mi s-a părut tare slab”. Întorcându-ne pe peron, zic „Ţi s-a părut, matale, dar arată bine, poate hainele acelea îl făceau aşa. Dar acum ce facem ?”. La care mama îmi zice „Ce să facem, aşteptăm să se mijească de ziuă, că doar nu îi vrea să mergem acum acasă pe aşa o vreme”. Întrăm în sala de aşteptare, tot nimeni, cu toate că au coborât din acel tren câţiva oameni, dar care au dispărut în noapte. Mama zice „dacă mai era cineva care să meargă la Udeşti, mergeam şi noi, dar aşa”. Apoi începe iar să-mi spună că nu a apucat să-l vadă pe Vasile prea bine, că a stat aşa puţin trenul. Eu nu mai zic nimic, de fapt gândul mi-a fugit în altă parte. Zic „Dar pe o vreme de asta lupul atacă omul ?”, la care mama zice „Asta este vremea cea mai potrivită, dar lupul nu atacă omul decât atunci când este în haită. Pe o vreme ca asta lupii nu prea găsesc de mâncare şi atunci coboară de la munte pe lunca Sucevei, în haite. De altfel, pe la noi nu sunt lupi în pădurile din împrejurimile satului. Dar iarna au fost văzuţi prin luncă. Chiar tatăl tău îmi spunea cum a păţit-o într-o iarnă ca asta când s-a pornit singur seara de la Vereşti la Udeşti. Când a ajuns pe pod (podul peste apa Sucevei) a auzit pe luncă urlete de lupi. A continuat să meargă, uitându-se într-o parte şi alta pe câmp dar nu i-a văzut. Totuşi urletele se înteţeau şi se apropiau, probabil că l-au simţit. Abia atunci a început să-i fie frică şi cum distanţa era mare până la primele case din Udeşti şi spre Vereşti nu mai îndrăznea să se mai întoarcă, s-a urcat într-un plop de pe marginea şoselei, de pe „Zoană”. Întradevăr era o haită de lupi care au venit şi se roteau în jurul copacului, urlând şi uitându-se în sus. Ochii aceea sclipitori în noapte şi urletul lor au făcut să i se ridice părul pe cap, ca la o perie de paie. A stat acolo toată noaptea. Lupii se depărtau, iar reveneau, până când şi-au continuat „periplul lor” în josul luncii spre Hancea. Nu s-a dat jos din copac până nu a fost convins că nu mai aude urlete de lup prin apropiere, pentru că după ce treceai de „Zoană” nu mai erau copaci unde să te poţi urca la nevoie”. Eu o întreb pe mama „Şi dacă adormea sau îngheţa şi cădea din copac”, la care mama zice „Când vezi lupii aşa aproape, când vezi moartea aşa aproape, nu te mai prinde somnul”.

Mai vorbind de una de alta, mai cascând, a trecut noaptea. Pe la 5 dimineaţă au mai venit oameni prin gară. A început forfota. Pe la 5 şi 30 a venit un C.F.R. ist şi a aprins focul în soba din sala de aşteptare, cu câteva lemne şi cărbuni. Dar după frigul care era în sală trebuia ca soba să duduie până la amiază ca să se încălzească bine. Am mai ieşit pe afară, urgia se mai potolise, dar gerul sec parcă crescuse. Pe la 6 când în gară era deja forfotă cu toate că era încă întuneric, mama zice „Ce-ar fi să mergem acasă ?”, „Hai” şi plecăm. Când am ajuns pe pod se crăpa de ziuă şi se vedea destul de bine şi de la albul omătului. Pe drum ne-am mai întâlnit cu câţiva oameni care dis de dimineaţă o luaseră la gară la Vereşti. Am ajuns acasă când deja era ziuă, am făcut un foc bun în casă unde se încălzea repede, dar tot atât de repede se şi răcea dacă focul nu era întreţinut. Am făcut treburile de dimineaţă la vacă şi la gobăi, apoi eu m-am urcat pe cuptor şi am adormit buştean lângă soba caldă, astfel că până la amiază când m-am dus la şcoală a ieşit tot frigul din mine, frig ce îl acumulasem noaptea aceea. Mama s-a culcat şi ea, dar a dormit „epureşte” cum de altfel dormea ea când era îngrijorată de ceva. Acum ca să nu întârzâi eu la şcoală, aşa că m-a trezit pe la 12. În acea zi nu am fost bun de nimic la şcoală, oboseala abia acum îşi spunea cuvântul.

După ce mama a ieşit din spital, la vreo trei luni, s-a liberat şi Vasile din armată. A venit cu serviciul la Suceava, la Fabrica de drojdie furajeră în cadul Combinatului de prelucrare a lemnului, tot ca operator chimist. Mare i-a fost mamei bucuria că Vasile a reuşit să se apropie cu serviciul de casă. Acum făcea naveta de la Udeşti, ca mulţi alţi oameni din sat. Prima treabă care a făcut-o a pus defuzor, cu toate că în sat era deja depăşit, era plin satul de radiouri la curent. Nu a trecut mult şi a băgat curent electric şi la noi acasă. Înainte de a veni el, ştiu că am cumpărat vopsea, cu mari economii, şi eu am vopsit tocurile la geanurile de la casă podul (tavanul) în camera unde stam şi în casa cea mare. Când a venit el am vopsit din nou, tot eu, dar cu vopsea cumpărată de el, că cea veche nu îi plăcea, era prea închisă, iar el vroia să pregătească casa pentru însurătoare. Ce mai încolo şi în coace, s-a simţit o revigorare a vieţii în familia noastră. S-a simţit că este un bărbat ăn casă.

Am terminat şi clasa a VII-a, acum eram mare, aveam buletin de identitate. Am luat tot premiul I, dar nu am mai fost în nici o tabără. În vacanţa mare am muncit alături de Vasile să strângem mâncare pentru vacă, pentru iarnă. Nimic deosebit, mai făceam şi eu un ban cu păzitul vacilor prin luncă.

A venit şi clasa a VIII-a. Acum eram cei mai mari din şcoala generală. Dar eu de pacostea care mă apăsa „orele de muzică” nu am scăpat. Aceeaşi atmosferă.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de orele de română cu profesorul Simion Emil, viitorul director al şcolii, un om cu calităţi sufleteşti deosebite şi căruia îi voi purta, câte zile voi avea, o deosebită recunoştinţă şi consideraţie.

A fost anul când trebuia să găsesc răspuns la ce voi face în continuare. Aş fi vrut să continui la un liceu agricol pentru că mă simţeam legat de pământul pe care îl cunoşteam şi îi ştiam calităţile, sau la un liceu horticol ca cel de la Fălticeni, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o livadă, sau la un liceu zootehnic ca cel de la Rădăuţi, mi-ar fi plăcut să lucrez cu animalele, cu care am crescut şi pe care le ştiam păsurile şi le-am îngrijit. Însă la toate acestea Vasile a găsit argumente care să mă descurajeze în luarea unei hotărâri şi probabil avea dreptate. El având mai multă experienţă şi a văzut mai multe. Aş fi vrut să fac un liceu pedagogic, mi-ar fi plăcut să fiu învăţător sau profesor, dar nu aveam voce şi deci nu puteam să trec de etapa preliminară. Când am descoperit cât de interesant este corpul uman şi cât de complex, prin studierea anatomiei care îmi plăcea enorm, m-am gândit să dau la liceul sanitar, dar profesoara de anatomie din clasa a VIII-a, având şi ea un băiat pe care vroia să-l dea tot la liceul sanitar şi văzând cum învăţ eu, a început să mă descurajeze, că acolo se intră greu, numai fii de doctor, adică cu alte cuvinte să nu îi fac concurenţă lui fiisu.

La un liceu teoretic nu m-am gândit niciodată să merg pentru că posibilitatea intrării la facultate era pentru acel moment un prag foarte sus. Aşa că pentru mine care îmi cunoşteam poziţia socială, îmi trebuia un liceu care să aibă o concretizare a finalităţii. Aşa că până la urmă am ales un liceu industrial.

Clasa a VIII-a am terminat-o tot cu premiul I şi am fost prima generaţie de elevi care am făcut un „banchet” la şcoala generală din Udeşti. A rămas o amintire foarte frumoasă, mai ales că am făcut şi fotografii. Respectul şi consideraţia mea faţă de toţi învăţătorii şi profesorii pe care i-am avut, o voi avea permanent pe această lume indiferent dacă am avut sau nu vreo problemă mai specială cu unii dintre ei.

Sper să am posibilitatea să mai povestesc despre întâmplări de pe timpul şcolii generale: cum necăjeam fetele noi băieţii, despre banchet, despre orele de chimie cu doamna Veronica Botuşan, despre profesorii suplinitori, despre orele de sport cu domnul Ianuş, despre orele de desen şi de practică cu George Florea a lui Ciocănete, despre culesul ghindelor în pădure la Racova, a măceşelor şi a opinticilor cu diriginta Găitan, despre dusul zilnic de lapte la domnul Petrescu, despre focul de tabără de pe Oadeci, despre vizitele la Cetatea de Scaun a Sucevei precum şi la Aeroportul de la Salcea, despre acele minunate festivaluri care se organizau în Udeşti şi în satele comunei, despre nunta lui Vasile a lui moş Costan, despre „hoţitul de mere” la bunicul lui Cezar şi multe altele.

Pe timpul clasei a VIII-a, Vasile, fratele meu, s-a însurat cu Silvia Moraru,

cu care vorbise de pe timpul când el era la profesională şi ea la liceul economic. Acum Silvia lucra la restaurantul de lângă piaţă în Suceava, era casieriţă. Mama nu a prea fost de acord cu această alegere, nu din cauza fetei cât mai ales din cauza mamei ei care se cam lăuda prin sat cu vrute şi nevrute. Dar nu a avut ce face, dacă Vasile aşa a vrut, aşa s-a întâmplat. Numai că permanent au fost discuţii care de multe ori nu îşi aveau rostul, nici de o parte, reprezentată de mama, nici de cealaltă parte, reprezentată de mama ei. Acum am realizat că eternul binom „soacră-noră” nu îşi va găsi niciodată o rezolvare adecvată unanim acceptată. Mama nu a vrut-o pe Silvica de la început de noră şi soarta a făcut ca la înmormântarea ei, Silvica să nu fie prezentă, în acea perioadă fiind internată în spital tocmai la Cluj pentru operaţie de varice, planificată din timp. Poate o coincidenţă, ştiu eu, dar nu cred.

 Vasile s-a cununat civil prin toamnă. Au stat împreună la noi până s-a făcut frig şi după aceea au stat la o gazdă în Suceava pe Aleea Nucilor. Iarna fiind şi mai greu de făcut naveta. De ziua lor, adică pe 24 ianuarie, şi aici poate o coincidenţă, poate nu, amândoi şi Vasile şi Silvia sunt născuţi pe 24 ianuarie (ziua unirii principatelor române) numai că Vasile în 1951 şi Silvica în 1953, m-a trimis mama pe la ei să îi felicit de ziua lor (poate voi avea ocazia să scriu dspre această vizită).

Nunta au făcut-o la Udeşti, în primăvară. A fost foarte frumos, având şi eu un rol, aş putea spune însemnat, în ajutorarea lui Vasile la organizarea şi desfăşurarea nunţii (poate voi avea ocazia să descriu această nuntă la care am participat fizic şi afectiv).

A urmat admiterea la liceu. Am fost cu Silvia care era în ziua liberă, Vasile fiind la serviciu şi am depus dosarul la Liceul de industrializarea şi prelucrarea lemnului Suceava (LIPL), de fapt la Grupul şcolar unde fusese şi Vasile. Acolo m-am înscris la electrotehnică, aşa stabilisem cu Vasile dinainte după ce analizasem toate meseriile: la prelucrarea lemnului, a zis Vasile nu, că ieşi un fel de tâmplar sau dacă nu pe la maşinile de hârtie din combinat; chimie – nu, că ştie el ce înseamnă operator chimist; mecanic – ar fi bine, dar este o meserie tare murdară; electrotehnică – fiind cea mai bună meserie, mai uşoară şi mai curată.

Doamna care a venit de la secretariat la poartă să ne înscrie, văzând că vreau la electrotehnică mi-a spus că sunt două clase cu 72 de locuri în total şi că s-au înscris deja pentru patru clase şi mai sunt vreo trei zile de înscrieri. Pentru un moment am avut o clipă de ezitare şi era să mă înscriu la mecanică, dar am revenit gândindu-mă la ce stabilisem cu Vasile. Silvia mi-a spus „fă cum vrei tu”. Aşa că m-am înscris la electrotehnică.

După câteva zile m-am prezentat la „proba de verificare a cunoştinţelor pentru admiterea în treapta întâi de liceu”, aşa se chema concursul de admitere. Am fost a doua serie în acest sistem de admitere şi cu durata liceului de 4 ani în loc de 5 ani. După 2 ani se dădea concurs de admitere în treapta a II-a de liceu.

Prima probă care am dat-o a fost la „Limba şi literatura română”, unde ne-a dat „Împărat şi proletar” de Mihai Eminescu, analiză literară şi un subiect de sinteză la gramatică. Fiind foarte mulţi candidaţi ne-a pus câte doi în bancă, dar de la profiluri separate. Eu am stat cu o fată care a intrat la mecanică şi care 50 % a intrat şi cu ajutorul meu. A doua zi când ne-am întâlnit m-a întrebat „Tu ai ştiut dinainte ce subiect ne dă”, „Nu”, „Atunci de unde ai ştiut tu aşa bine analiza literară şi cu versuri, că aproape ai scris toată poezia. Am avut noroc să stau cu tine, că eu nu aş fi ştiut ce să scriu şi nici la gramatică nu mă descurcam”. Mai târziu mi-am dat seama că nu se descurca pentru că la treaptă nu a intrat.

A doua probă a fost la matematică, unde la fel ca şi la prima am făcut tot ce ştiam să fac. Rezultatele s-au afişat după câteva zile şi mi le-a adus acasă Vasile care făcea naveta. Bucuria mea şi a mamei, de fapt a întregii familii a fost mare.

În vara aceea nu am fost în nici o tabără, dar sora mea Dorina care terminase şcoala şi acum lucra la Ploieşti, după ce i-am scris că am reuşit la liceu, m-a invitat să merg până la ea câteva zile. Mama m-a lăsat bucuroasă. Am plecat cu un tren personal şi am făcut vreo 10 ore. Mă săturasem de cât am mers, cu opriri în toate haltele şi în toate gările, dar în sfârşit am ajuns. M-a aşteptat în gară o colegă de a Dorinei, ea fiind la servici. Am mers undeva în cartierul Nord, unde era un cămin de fete, mai bine spus de nefamilişti. Am fost deosebit de încântat de zilele petrecute acolo. Am umblat singur prin oraş, chiar dacă nu îl cunoşteam, ea mergând atunci la lucru pe la Brazi. După amiază am fost cu ea la cinematograf, pe la cofetărie, pe la magazinul Omnia, pe la Hale.

Îmi aduc aminte că mă prezenta tuturor cunoştinţelor ei ca fiind fratele ei care a reuşit recent la liceu şi o făcea cu o anumită mândrie care pe mine mă bucura sufleteşte. Am revenit de la Ploieşti satisfăcut de această vizită.

Vara a continuat cu păzitul vacilor la luncă ca să mai fac rost de bani, căci îmi trebuiau o mulţime de lucruri pentru liceu, pantofi, uniformă că cea de la generală nu mai mergea, era prea uzată, trening că nu aveam şi multe mărunţişuri. Sigur că mi-a mai dat şi mama şi Vasile, dar mă simţeam mai bine dacă ştiam că am banii mei.

Vasile cumpărase o bicicletă „Tohan” şi eram foarte bucuros că mă puteam da cu ea. Am învăţat să merg pe bicicleta lui moş Costan, dar numai uneori mi-o da ca să nu i-o stric.

În acea vară, având acum bicicletă, în perioada când perele noastre s-au copt, am mers aproape zilnic la gară la Vereşti cu pere de vânzare. Câte cinci, şase pere la un leu. Pe o pereche de desagi, făceam 60-70 lei. Dar eram foarte zgârcit cu banii, nu îi cheltuiam. Acolo mai veneau copii din Udeşti cu mere de vară, cu pere sau cu goldane, dar banii care îi făceau pe fructe îi dădeau pe bomboane sau pe îngheţată, adică vorba aceea „ce iei pe mere dai pe pere”.

Mi-aduc aminte că într-o zi nu prea am avut vânzare. Mai aveam o desagă aşa că am stat până târziu acolo la gară şi m-am hotărât să dorm acolo, fiind vară, sub o masă din acelea din mica piaţă, astfel încât de dimineaţă să prind o masă mai în faţă. Aşa că trag bicicleta lângă masă şi mă pregăteam să mă culc, era o frumoasă noapte de vară, senin cu cerul plin de stele. Oamenii au început să se mai rărească, forfota din jurul gării să înceteze. Pe la vreo 11 trece pe acolo un om, care era puţin beat şi îmi zăreşte bicicleta, când eu văd că se apropie de masă, sar în picioare. Mă întreabă ce caut acolo, îi explic că sunt cu pere de vânzare şi că stau noaptea aceea acolo. La care el foarte indignat cum să dorm afară, de parcă eu n-aş mai fi dormit afară, şi acasă îmi aranjam un culcuş în podul grajdiului în fân şi dormeam în mirosul acela de iarbă, la aer curat şi la răcoarea nopţilor de vară. Îmi zice, "ia-ţi bicicleta şi bagajul şi vino după mine să dormi în sala pompelor de lângă turnul de apă de aici de lângă gară, că de aici poate să vină cineva să-ţi fure bicicleta. Am înţeles că era cel care întreţinea acea staţie că a descuiat uşa. Mi-a arătat o bancă pe care să dorm, am băgat bicicleta înăuntru şi am dormit aproape boiereşte, fără grijă. A doua zi de dimineaţă m-am dus la piaţa de lângă gară, dar era deja acolo un om de la noi din sat cu care m-am împrietenit şi care ulterior ne-a altoit un cireş.

Pe la 10 dimineaţa am terminat de vândut marfa şi m-am dus acasă. Mama zice "M-am îngrijorat din cauza ta, nu trebuia să stai peste noapte", dar eu i-am spus "Cum aveam să vin cu perele înapoi ?", "Nu era nici o nenorocire" îmi zice mama.

A sosit şi prima zi de şcoală din anul I de liceu. Am fost cazat în căminul 2, la etajul II, camera 7, cu încă 3 băieţi din clasa mea, doi din Soloneţ şi unul din Arbore şi cu un băiat din anul II, Bârliba, care făcea box la Sala de Sport a oraşului, care era foarte aproape de liceu nostru. Pe băieţii din clasa mea îi chema Răstoacă Constantin, Buliga Adrian şi Strugaru Vasile. În primele două săptămâni am făcut practică agricolă. Ne ducea la culesul cartofilor pe la Zvorâştea, dincolo de Adâncata şi pe la Vereşti, mai bine zis la Hancea lângă Vereşti spre Fântânele. Mergeam şi veneam cu autobuzele, ne dădea hrană rece la pachet pentru prânz. În această perioadă mi-am cunoscut colegii, care, dacă după admitere erau afişaţi 36, acum se făcuseră 41. Nu ştiam atunci cum, dar nici nu mă interesa, important pentru mine era că sunt şi eu printre ei. În această practică era şi frumos când era vreme bună, dar şi urât când ploua, cum de fapt cunoşteam, nu era ceva nou pentru mine. Mai rău era pentru cei de la oraş care nu erau obişnuiţi cu munca şi cu condiţiile de muncă mai dure. Pe aceştia tot îi auzeam prin autobuz văietându-se şi căutând fel de fel de soluţii ca să facă rost de scutiri medicale. Această nemulţumire am observat-o şi mai târziu la cei neobişnuiţi cu munca, neobişnuiţi cu nişte condiţii puţin mai grele, care imediat căutau să se fofilească, dar la discuţii erau primii şi nu mai spun la pretenţii, considerând că totul li se cuvine fără să dea nimic în schimb. Adică societatea, statul, să facă totul pentru ei, să le asigure totul, dacă se poate cât mai mult degeaba, dar ei să nu dea nimic societăţii în schimb, nici măcar să catadicsească să înveţe mai bine, cel puţin.

Au început orele la clasă. Pentru început eram puţin speriat şi de necunoaşterea şi pretenţiile profesorilor, precum şi de regimul din cămin, aproape milităresc. Dimineaţa începea cu deşteptarea, ieşirea afară la înviorare, apoi masa de dimineaţă, după care de la 8 la 14 orele. După masa de prânz, o pauză, astfel încât de la 16.oo trebuia să fiu în sala de lectură existentă la fiecare etaj din cămin, unde învăţai, nu învăţai, dar trebuia să stai acolo, numai în cameră nu. Cât sta şi pedagogul mai puteai să înveţi, că era linişte, dar dacă el pleca începea hărmălaia. În oraş nu aveai voie decât duminica, iar în cursul săptămânii pentru probleme deosebite, cu bilet de voie de la pedagog. Duminica când ieşeai, te verifica să ai emblema pe mână, altfel te întorcea înapoi. Acest regim era strict respectat, deoarece în liceu conducea "o mână de fier" directorul mare se numea Cuciureanu, care de la el în jos, ceilalţi directori, profesori, ingineri, maiştri, administratori, pedagogi, femei de serviciu, portari şi bineînţeles elevi, îi ştiau de frică.

Când apărea el prin curte, parcă dădea "uliul între găini", toţi dispăreau care pe unde puteau, dar numai în calea lui să nu iasă. La elevi era imposibil să nu se ia de ţinută, de uniformă, de emblemă, de păr, iar de ceilalţi era imposibil să nu le zică de ceva care nu au făcut. Îmi aduc aminte de un episod elocvent în acest sens. Eu eram în anul IV, s-a anunţat un careu cu tot liceul, elevii erau adunaţi pe clase în careu, iar profesorii stăteau grupaţi aproape de careu şi de uşa de ieşire din liceu. În momentul în care îşi face apariţia Cuciureanu, profesorul de matematică Iasinschi, mai nou în liceu, care fumase până atunci, aruncă chiştocul de ţigară într-un strat cu flori din apropiere. Cuciureanu îl vede şi zice cu vocea lui puternică "De ce arunci chiştocul acolo, dute şi ia-l", la care profesorul, trecut de prima tinereţe, se uită la director cu subînţeles şi ezită un moment, la care Cuciureanu foarte supărat, arătând şi cu mâna lui lungă înspre stratul cu flori, repetă "Dute şi ia-l de acolo", la care profesorul foarte jenat, deoarece asista la fază întreg careul, că se făcuse o linişte de mormânt, se duce ia chiştocul şi îl pune într-un coş.

Liceul avea două cămine de băieţi şi două cămine de fete. Viaţa în cămin a avut şi momente frumoase şi mai neplăcute (dacă voi mai avea ocazia să scriu despre cum ne amuzam în camera unde stam cu unele cuvinte care se foloseau în anumite sate şi în altele nu, vorba aceea "câte bordee atâtea obicee"; apoi de vizionarea obligatorie a telejurnalului de seară şi cum un băiat se ascunde în grupul sanitar; despre bătaia pe care o mai luam de la cei mai mari; despre cozile la intratul la masă şi multe altele.) Acum Iulia mă ceartă că pierd timpul de pomană "şi aşa lucrul pe care îl faci nu foloseşte la nimic".

Am plătit căminul şi cantina numai prima lună, deoarece după aceea am primit bursă de stat, având medie de intrare bună şi situaţia materială a familiei nu prea bună. Bineînţeles că mi-au dat banii înapoi pe prima lună, bani cu care mi-am luat un pardesiu foarte frumos, dar care avea mânecele puţin cam scurte.

La matematică aveam un profesor Hreniuc care vorbea foarte gros şi când scotea pe câte un băiat la tablă şi nu ştia, îi trăgea aşa câte o palmă după cap, zicând "Măă prostanule, tu de unde eşti ?", De la Lisaura sau …", "Şî di ci nu înveţi ? Măta şi tatu muncesc pentru tini şî tu stai şî dormi în cămin aici". Avea o palmă mare şi grea că îi cam zdruncina pe colegii mei.

M-a scos şi pe mine la tablă şi a observat că mă descurcam destul de bine, la care el zice "Măă, da tu de unde vii ?", "De la Udeşti", "Şî pe cini ai avut profesor de matematică ?", "Pe tovarăşa profesoară Maftei", "Bine, mă, uite io îţi pun un 8, dar dacă ai să ştii mai mult am să-ţi pun şi mai mult". Întradevăr la el am avut numai note de la 8 în sus. După un an i-am prins şi stilul de muncă şi c-am cum lucrează, astfel încât în anul trei intrasem la matematică într-un fel de râncezeală, dânsul ştiind că eu îmi fac temele, nici nu mă mai controla, iar de ascultat îi asculta pe cei mai "şmecheri". Norocul meu a fost că în anul IV a plecat şi a venit un profesor nou de matematică Iasinschi Cornel care m-a activat din nou, acesta avea alt stil. La sfârşitul orei, cu 10 minute înainte, dădea câte o lucrare scurtă şi toate notele le trecea în catalog, de nu mai avea loc de note la rubrica de note şi le mai trecea şi la rubrica absenţe, spre delectarea şi amuzamentul altor profesori, dar nu şi a unor colegi care aveau câte 2 de 4 şi 3 de 3 şi eventual câte un 5.

În liceu, la început, a venit şi pentru mine nenorocirea. În anul I, după câteva ore la care am fost activ, răspunzând la unele întrebări, la disciplina "Cunoştinţe economice", într-o zi profesoara Romaşcu Virginia, zice "Ia să îţi mai pun câteva întrebări, că ştiu că ai mai răspuns şi să-ţi pun o notă". Şi mă întreabă ceva care eu nu ştiam, la care ea scurt, zice "Stai jos ai un 4, altă dată să înveţi mai bine". Parcă căzuse cerul pe mine, acela era primul 4 din viaţa mea de elev, eu care eram obişnuit cu note de la 8 în sus. 4 acela a venit ca o catastrofă, ca ceva ce nu mai poate fi surmontat, depăşit. Bineînţeles că în ziua aceea nu am mai fost bun de nimic, nici la masă nu m-am mai dus. Gândul meu era la acel 4 şi îmi făceam fel de fel de idei, că nu o să pot să termin liceul. Dar ce o să fac, ce o să zică mama, nici de dormit nu am mai putut dormi. La fel ca mine a păţit şi un coleg, Papuc Viorel care era de la Tişăuţi. El făcea naveta că era foarte aproape de Suceava. În acea oră a luat şi el un 4.

A doua zi când a trecut Vasile, fratele meu, pe la mine, el făcând naveta la Udeşti, mai trecea pe la mine, când era schimbul I. I-am spus şi am început să plâng, la care el mi-a spus că un 4 nu este nici o nenorocire "ai să înveţi şi poţi să iei şi note mai mari". Şi cum stam noi acolo la poartă ieşea o fată din sat de la noi care era atunci în anul V şi care ne cunoştea. După ce ne-a salutat m-a întrebat ce am păţit, la care Vasile îi spune că am luat un 4. Atunci ea râzând, zice "pentru un 4 să plângi, câţi ai să mai vezi de-a lungul anilor - hai măi Puiu, fii bărbat" şi pleacă. Nu am prea înţeles eu atunci, cum să iei 4 şi totuşi să treci dintr-un an în altul.

Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, a apărut al doilea 4 la limba franceză la o lucrare. Eu în generală am făcut puţină franceză, mai mult cu suplinitori care aveau doar liceul. Anul acesta cu unul, anul viitor cu altul şi ne punea să citim, eventual să mai ştim unele cuvinte, dar mai puţin puneau accentul pe scris. Problema era cu atât mai gravă cu cât la franceză se dădea şi teză şi mi se părea că dacă la lucrare am luat 4, dar la teză ce o să fac, deoarece este materia de pe întreg trimestrul.

Acum când eram atât de deziluzionat despre liceu, Vasile fratele meu, venea duminica şi mă scotea în oraş. Mergeam pe la Silvia pe la restaurant şi mâncam, apoi mergeam la film, pe la cofetărie. Tot trimestrul nu am fost deloc acasă la Udeşti, cu toate că aş fi putut să merg, fiind relativ aproape, 16 km. Gândul meu era numai la cei doi de 4 şi dacă m-aş fi dus, oricum nu aş fi avut linişte, aşa că mai bine stăteam în cămin şi mai învăţam. Trimestrul I, cel mai greu care a fost pentru mine s-a încheiat totuşi cu bine, plecând în vacanţa de iarnă relativ liniştit deoarece gândul era şi la trimestrele care urmau. Astfel la Franceză am mai luat un 6 şi 6 în teză, am avut media 5,50, iar la Cunoştinţe economice am mai luat un 8 şi mi-a ieşit media 6.

Sper din tot sufletul să am ocazia să povestesc în scris şi umătoarele perioade ale vieţii mele. Am multe, multe subiecte care mi-au marcat viaţa şi mi-au rămas în memorie.

Să dea Bunul Dumnezeu să pot să le povestesc odată şi odată. Cine le va citi să-şi facă o imagine de ansamblu, cine a fost omul care a purtat numele "Puiu".

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                     17.06.2013