CĂUTĂRI ÎN TRECUT - III

A venit şi clasa a V-a, în care am avut ca dirigintă pe doamna Filofteia Găitan, profesoară de agricultură, doamnă de care mă leagă multe şi plăcute amintiri. Acum am revenit la Şcoala la Popa, iar clasa o aveam în faţă, pe stânga. Dar intrând în categoria celor "mari", acum aveam ore după amiază, adică începând de la ora 1 (adică 13).

Tot ca o consecinţă a acestui fapt, acum la început de prim trimestru, făceam două săptămâni practică pe un teren experimental luat de la C.A.P., de care şcoala avea grijă şi în timpul anului în orele de agricultură. În acea vreme încă nu apăruseră la Udeşti maşinile de scos "barabule" (cartofi), aşa că elevii din clasele a VIII-a şi a VII-a şi în special băieţii, mergeau la practică cu sape şi scoteau barabulele, iar cei din clasele a V şi a VI cu găleţile le strângeau şi le sortau. Nu mi se părea ceva deosebit această practică pentru că eram obişnuit cu asemenea treburi şi acasă. De multe ori în decursul acestor practici, mama îmi mai spunea "Azi nu te mai du la practică şi vino şi mă ajută şi pe mine să strâmgem barabulele noastre, sau fasolele sau păpuşoii, că şi alţi copii mai lipsesc", la care eu răspundeam "Cum să lipsesc, mamă, tocmai eu care fac prezenţa, ce o să zică tovarăşa diriginte ?", ea zicând "Bine, bine dute, dar să vii direct în ţarnă în cutare sau cutare loc".

Încă din clasele mici, după cum am mai spus eram investit ca un fel de "şef", strângeam diferite cotizaţii, abonamente sau bani pentru diferite cărţi. Îmi aduc aminte că eram foarte meticulos în această activitate.

Aveam acasă o cutie metalică rotundă cu capac, de la halva, unde ţineam aceşti bani şi în fiecare seara făceam inventarul. La un moment dat, în una din seri când făceam "inventarul" de rutină îmi iese lipsă un leu. Îi mai număr o dată, de două ori, mă mai uit pe lista cu colegii care mi-au dat şi care nu mi-au dat, dar nici o greşeală, după care îi spun mamei. Ea îmi zice "mai verifică, mai uităte o dată", eu zic "m-am uitat de câteva ori şi nu-i", la care ea îmi zice "ţine un leu, dar fii şi tu mai atent".

Această lipsă se repetă la un interval de câteva zile, timp de vreo două săptămâni. Acum mama începuse să mă certe şi să-mi spună că nu sunt atent când îmi dau colegii banii sau poate nu îmi dau de loc şi eu îi bifez cum că mi-ar da. Şi cum orice "întâmplare" îşi are şi un sfârşit, numai ce văd că într-o seară nu mai lipsea un leu, ci trei lei deodată. Asta a pus capac la toate, mama s-a enervat foarte tare spunând "până când o să tot pun eu bani acolo, dacă tot lipsesc aşa" şi pune mâna pe culişer (făcăleţul de la mămăligă) şi mă întreabă pe mine "Cine putea să ia banii din cutie, decât tu sau Dorina, dacă zici că tu i-ai pus acolo ?" "Tu i-ai luat ?" "Nu" răspund eu şi spre Dorina "Tu i-ai luat ?" "Nu" răspunde Dorina, dar probabil că glasul a trăda-o. Mama sesizând şovăirea uşoară din glas o întreabă iarăşi spunându-i să-i spună adevărul. La care Dorina recunoaşte că ea i-a luat până atunci pe toţi şi îşi luase biscuiţi şi bomboane. A urmat calvarul, o bătaie cu culişerul cum mai rar am văzut, de plângeam eu de vaietele şi ţipetele pe care le scotea Dorina la primirea fiecărei lovituri, strigând "Nu mai da, că nu mai fac niciodată" la care mama supărată foc zicea "Na, ca să ţii minte să nu  mai faci aşa ceva".

După acea dată nu mi-a mai lipsit niciodată nici un leu, dar "foamea" de dulciuri nu i-a trecut Dorinei şi de fapt nici mie. Îmi aduc aminte că mă trimetea Dorina cu câte un ou la Vica lui Savil, la coperativă, să cumpăr biscuiţi sau bomboane, în zilele când mama era plecată la bulgărie, iar noi rămâneam să facem treburi pe acasă, să cărăm buruieni, să mergem în pădure după bureţi, să avem grijă de gâşte, de găini sau de porc. Când venea mama acasă şi ne întreba câte ouă am găsit în ziua aceea, rămânea surprinsă de ce nu se mai ouă aşa cum ar trebui găinile. Oul fiind mâncarea de bază şi în ţarnă şi acasă şi se făcea şi repede.

Mama mai auzise că unii copii duc oule la coperativă pentru dulciuri şi zicea "Doamne fereşte să aflu că duceţi şi voi oule la coperativă în loc să le mâncaţi". Bineînţeles că nu ne-am putut opri pofta de dulciuri şi periodic mai duceam câte un ou pentru 8 biscuiţi populari sau 10 bomboane.

Tot în această perioadă am început să aflăm cum se fac clătitele, ne mai lăsa şi mama câteodată să facem. Dar când rămâneam singuri acasă, eu şi Dorina, dorinţa de clătite parcă era mai mare. Dorina numai ce zicea "Puiu, ce ar fi să facem nişte clătite, vrei ?", eu foarte bucuros "Da". Lapte aveam, ouă din cuibare găseam, că şi găinile astea fiecare îşi făcea câte un cuibar pe unde putea, aşa că de multe ori rămâneam surprins când descopeream câte un cuibar nou de care mama nu ştia.

O dată o găină şi-a făcut un cuibar în podul grajdiului, s-a ouat acolo, a clocit şi numai ce ne trezim într-o zi cu o cloşcă cu vreo 16 pui, fără să-i fi avut grijă, s-au s-o fi pus cineva. Erau alte găini care ne chinuiau când trebuia să le punem să clocească ouă. Le puneam coşărci în cap, spărgeau oule sau nu voiau pur şi simplu să stea pe ouă, stăteau în picioare şi stricau oule, spărgeau oule cu ciocul şi le mâncau şi rareori am avut cloşcă cu 10-12 pui.

Dar, revenind la clătite, făină de grâu era în sac, în pod, aşa că o strachină, două nu se observa. Imediat compoziţia era gata. Eu făceam focul şi Dorina le cocea, dar intervenea neprevăzutul. Eu nu prea puteam să aştept până le termină de făcut, aşa cum vroia Dorina şi mai rupeam câte o bucată. Dorina se supăra şi urma scandalul, ne certam, ne băteam, făceam un tărăboi de se auzea pe la vecini. Seara când mama se întorcea obosită de la câmp, mătuşa Ştefana vecina din faţa casei noastre, care permanent era acasă, îi spunea "Tu Valerţă iar s-au bătut azi copii ăştia ai tăi şi urlau ca din gură de şarpe". La care mama şi aşa necăjită ne mai "ghiduşa" cu câte o pişcătură sau cu câte vreo palmă şi zcea "Ce aţi avut de împărţit, eu vă las acasă cu toată nădejdea ca să faceţi treabă şi voi vă bateţi ?". A doua zi, când pleca la câmp ne spunea de dimineaţă "Să fiţi cuminţi, să nu vă bateţi, să faceţi cutare şi cutare lucru şi dacă mai aveţi timp şi cutare lucru, vedeţi că aveţi mâcare acolo, v-am lăsat tot ce trebuie". Nu ştiu dacă ajungea în ţarnă, că era imposibil să nu se ivească vreun motiv de ceartă între mine şi Dorina "că eu fac mai mult şi tu nu faci nimic" şi multe din astea şi imediat pornea bătaia. Dorina se ţinea că era mai mare cu 3 ani şi eu trebuie să o ascult, iar eu nu mă supuneam că eram băiat şi cum aveam să ascult de o fată. Mentalitate de la ţără !

Vă veţi întreba cum de nu mai mergeam cu vaca în luncă în fiecare zi ?. Ei bine, se instituise, de către oamenii mai bătrâni şi cu minte la cap, un sistem foarte bun, îi zicea "Cu rândul", adică mai mulţi oameni s-au asociat benevol ca să-şi păzească cu rândul vacile unul altuia. Astfel s-a format o cireadă de vaci, de vreo 60 şi în fiecare zi păzeau această cireadă 3 oameni, aşa că îţi venea cam de două ori pe lună rândul la păzitul vacilor. Pentru mine a fost o mare bucurie, mai redându-mi timp şi pentru alte activităţi, dar şi din alt motiv. Unii oameni nu aveau timpul sau nu puteau să-şi facă rândul şi atunci trebuiau să plătească pe cineva. Iar eu eram totdeauna disponibil pentru că aveam "multă experienţă" şi mai ales că nici nu impuneam un preţ ca alţii. Eu spuneam să-mi dea "cît crezi matale". Aşa că pentru o zi de păzit cireada în luncă primeam 25 sau 30 de lei, în funcţie de cât era omul de darnic, dar şi mâncare pentru o zi. Îmi aduc aminte că m-am tocmit (ne-am înţeles în sensul că am vorbit, nu în sensul de negociere) să le fac în loc la rând unei perechi de oameni bătrâni care stăteau pe uliţa unde este casa popii (acum casa este în părăsire pentru că popa acesta nou şi-a făcut vila lui, lăsând casa parohială a satului în degradare). Dimineaţa când m-am dus să le i-au vaca din ogradă, m-au pus repede la masă, pentru zi mi-au umplut traista cu mâncare, iar seara când m-am întors şi le-am adus vaca, pe care şi eu o spălasem frumos că nu mă durea mâna, nu m-au lăsat să plec până nu m-au pus iar la masă. M-au întrebat cât să-mi dea pentru o zi de păzit vacile, eu le-am răspuns ca de obicei "cât crezi matale", dar în sinea  mea eram mulţumit şi cu 10 lei, după cât de omenoşi au fost cu mine. Dar moşul a scos şi mi-a dat 30 de lei şi mi-a mulţumit, rugându-mă să îi mai ajut şi altă dată. Această familie avea copii, dar toţi erau aranjaţi pe la casele lor cu servicii bune. Acest om a făcut războiul şi am fost de faţă când o dată se povesteau întâmplări din acele vremuri. El spunea că i s-a întâmplat, după o acţiune într-o localitate departe de ţară, să dea într-o casă avariată de bombardament, de o sumă mare de bani. El şi-a golit raniţa cu tot ce avea în ea şi a umput-o cu banii găsiţi cu speranţa că îi va putea aduce acasă să îşi cumpere pământ. I-a purtat o perioadă cu el, dar acţiunile ulterioare de luptă şi presiunea psihică a decimării subunităţii lui şi a multor camarazi apropiaţi, l-au determinat să abandoneze acei bani într-o hazna, considerând că viaţa în asemenea momente este mai importantă decât orice pe lumea aceasta.

Nu toţi consătenii făceau aşa cu răsplata pentru păzitul vacilor. Nici nu aş fi avut pretenţii, ce v-am spus mai sus a fost un caz izolat. Erau unii, care ar fi vrut dacă se putea să faci treabă degeaba pentru ei. M-am întâlnit şi eu cu unul, precum Nicolae a lui Pantiuc de după Grădini, fost mulţi ani vînzător la magazinul din sat, care după ce îi dusesem două luni vaca la luncă şi i-o aduceam, câteodată i-o luam chiar din grajd şi i-o aduceam până la poartă, pentru că nevasta lui avea copii mici şi m-a rugat să fac treaba asta că îmi dă 1 leu pe zi, când să-mi plătească mai făcea şi "mişto" de mine. Nevasta lui, Silvia, cu care se împăca "ca câinele cu pisica" m-a trimis la el la magazin să-i spun să-mi plătească pentru treaba făcută, aşa cum îmi promisese. Mă duc la magazin, unde de fiecare dată erau mulţi "clienţi", mai bine spus "mulţi gură cască", "mulţi pierde vară" şi îi spun că m-a trimis tanti Silvica să-mi dea banii pe cele două luni. Şi el făcându-se că nu ştie cât trebuie să-mi dea, întreabă tare ca să audă toată lumea din magazin "şi cât trebuie să-ţi dau ?", la care eu îi răspund "două luni a câte un leu pe zi, 60 de lei", el foarte mirat "cât ? păi, zice el, mai aveai puţin şi trebuia să vând vaca ca să-ţi plătesc", la care toţi cei care căscaseră gura au început să râdă, unul zicând "ar fi mai bine să-i dai salarul, pe o lună, de aici de la magazin, dacă vrei să mai ai vacă". Eu nu am spus nimic, mă uitam la el şi cred că dacă ar mai fi spus ceva aş fi plecat, gândindu-mă că nu eu m-am înghesuit să-l rog să-i fac treaba asta, ci nevastă-sa a venit la noi acasă rugând-o pe mama să mă lase să-i duc şi să-i aduc vaca din luncă, că îmi plăteşte.

După o mică pauză, trage sertarul de la tejghea şi îmi dă din mărunţişul de acolo 60 de lei. Eu îi iau şi plec urgent din magazin. Acasă îi spun mamei în mare despre ce este vorba "Bine, poate vrea să nu i-o mai duci, dar de ce nu a spus mai demult". În aceeaşi zi, trece pe la noi şi Gheorghe, soţul Lelei, sora mea mai mare şi îi spune mamei că ar trebui să nu îi mai duc vaca lui Nicolae a lui Pantiuc, că el era în magazin când acesta m-a înjosit aşa de tare.

A doua zi nu am mai trecut să le iau vaca la luncă, iar când m-am întâlnit cu Silvica, nevasta lui Nicolae Pantiuc, ea m-a întrebat foarte surprinsă "De ce nu ai mai venit să iei şi vaca noastră, nu ţi-a plătit Nicolae ?", "Ba mi-a plătit, dar caută pe altcineva care să o ducă de acum încolo, că eu nu o mai duc".

Am găsit alţi oameni de la care mai făceam şi eu rost de un ban, oameni mai cu omenie, la care cuvântul era cuvânt şi mă tratau ca pe un om, nu ca pe un nimic, cum făceau marea majoritate a "parveniţilor".

Dar să revin la activităţile din clasa mea, unde aveam totuşi putere de convingere pentru că era clasa cu cele mai multe abonamente la reviste pentru elevi, mai întâi la "Arici, pogonici" şi apoi la "Cutezătorii". Regulat strângeam banii şi îi predam la poştă. Această activitate făcându-mi efectiv plăcere pentru că închipuiţi-vă că abonamentul se întindea inclusiv în vacanţa mare. Şi dacă poştaşul mi-l aducea în cursul săptămânii, în duminica următoare mergeam şi îl distribuiam colegilor, cutreierând astfel tot satul care este întins pe dealuri, bătând cu piciorul toate coclaurile şi toate uliţele, începând cu şoseaua de la Vereşti, apoi prin Breaza, în Căpreni sub Oadeci, pe la Cimitir, pe la Cabinet, prin Drum la Vale, pe la Hârtop, pe Imaş în Poiană şi chiar în Poiana Silionului.

Aveam colegi răspândiţi în toate cătunele satului, iar cu ocazia abonamentului mă mai jucam cu ei, ne mai povesteau întâmplări cu ceea ce am făcut în vacanţă. Toate acestea au cimentat, au legat o adevărată prietenie între noi, ceea ce a determinat ca şi peste ani să ne întâlnim cu plăcere, fără nici un fel de animozităţi sau conflicte.

Prin clasa a III-a, pentru această activitate pe care o desfăşuram constant şi cu pasiune, de la Poştă m-a chemat să merg la diriginta Poştei, care atunci se afla în casă la Petrescu (adică Poşta se afla în acea casă naţionalizată - mai târziu s-a construit localul nou al Poştei în centru comunei, lângă Primărie) şi mi-a dat un premiu care a constat dintr-o geantă ca de "perceptor", mult prea mare pentru mine şi căreia nu i-am găsit niciodată întrebuinţare, fiind şi acum în podul casei la Udeşti, precum şi un stilou pe care l-am folosit, fiind şi foarte frumos.

Apropo de prietenii din şcoala generală, de toţi m-am lipit sufleteşte, dar mai mult parcă de unii cum ar fi Mugurel Rusu (de a lui Rusu Ţiganul - aşa îi spuneau oamenii în sat - tatăl frizer la Suceava şi fii urmându-i meseria) care acum este frizer în Udeşti şi stă în centru chiar lângă magazin. Când făceam şcoala generală stătea pe uliţa care eu o frecventam destul de des când mergeam la pădure la moş Augustin sau în grădina noastră de la deal. De fiecare dată ne întâlneam cu drag, sudându-se o prietenie cum numai în cărţi mai este descrisă. Mugurel este dintr-o familie mare, mai avea doi fraţi şi două surori, dar din punct de vedere material o duce foarte bine, tatăl lui având serviciu la Suceva şi făcea naveta.

Îmi aduc aminte de una din mărturiile că şi el nutrea o aceeaşi prietenie faţă de mine, ceea ce mai rar mi-a fost dat să văd la un prieten, o dovadă a devotamentului faţă de mine.

Era pe timpul când moş Augustin (fratele mamei) era pădurar. Şi l-a tocmit pe Mugurel în vacanţa mare să stea la ei şi să aibă grijă de vaci prin pădure. Mugurel locuia de fapt destul de aproape de moş Augustin, aşa că de câte ori vroia putea să meargă acasă. În una din zilele de vară, eu eram cu mama în grădina noastră de la deal, vecini cu grădina lui moş Augustin, care reprezenta ultima parcelă arabilă de pe partea aceea de sat, adică la 50 de metri de grădina noastră începea pădurea de la Maciculeasa. Ne-am dus în grădină, că aveam la poartă acolo un cireş înalt care făcea nişte cireşe amare de nu le puteai mânca şi voiam să culegem vreo două pentru a le pune cu ţuică. Bineânţeles că ne-am uitat şi pe la fasole şi cum erau şi celelalte: papuşoii, barabulele, dar şi la gard care era veşnic stricat de vacile şi oile de pe imaş, care se întindeau la iarba din grădină. Dacă ar fi fost numai animalele care stricau gardul, dar mai erau şi copii care se urcau pe gard după nuci sau prune, pentru că mai aveam acolo şi nişte pruni şi câţiva nuci.

În momentul când eram prin grădină, Mugurel se întorcea de amiază cu vacile din pădure, ca să mănânce şi el. Când m-a văzut imediat a venit la mine, bucurându-se de revederea noastră. M-a întrebat ce mai fac şi eu i-am spus că am venit să culeg nişte cireşe. La care el zice "Vin şi eu să te ajut, numai să duc vacile în grajd". Nu trec 5 minute, eu tocmai mă urcasem în cireş, că apare şi el şi se urcă rapid după mine. Îmi zice "cunosc traseul acesta că m-a pus Melţa (soţia lui moş Augustin) să mai culeg de aici", la care eu zic "Bine că ea te pune să culegi de aici, dar pe mine, acum un an, m-a fugărit din cireşii de la fântână, care de fapt nu i-a pus ea, ci bunicul meu". Îl întreb "dar ai mâncat aşa repede ?", la care el îmi zice "nu, că nici nu îmi este foame" aşa mare era bucuria revederii noastre. Conversaţia dintre noi doi a continuat în cireş despre fel de fel de întâmplări până am strâns suficiente cireşe. Am coborât, între timp mama mai plivise buruienile din culturi şi observase că gardul este stricat rău în dreptul unui nuc şi îmi zice "ar fi bine să tăiem cracul acesta care se întinde spre imaş şi să-l punem aici unde este stricat gardul". Eu îl rog pe Mugurel să aducă de la moş Augustin o bărdiţă (un topor mai mic), la care el fuge repede şi se întoarce imediat cu bărdiţa. Eu eram deja în nuc, el îmi dă bărdiţa, după care se urcă şi el. Mama zice "aveţi grijă să nu care cumva să cădeţi de acolo de sus", să fi fost vreo 2 metri înălţime. Era o poziţie incomodă pentru că nu prea aveai cum să stai ca să poţi tăia. Trebuia să stai chiar pe cracul pe care trebuia să îl tai. Am început să râdem că "ne tăiem singuri cracul de sub picioare". Mama tot spunea "aveţi grijă". Când să ne apropiem de sfârşitul tăieturii, că tăiam pe rând, când eu, când Mugurel, celălalt ţinându-se cu mâinile de o cracă de mai sus şi cu picioarele făceam balans crăcii pe care trebuia să o tăiem. Mugurel zice "dă-mi mie bărdiţa, tu împinge cu picioarele". El ia într-o mână barda, cu cealaltă mână se ţinea de craca de mai sus şi cu picioarele sta pe craca care o tăia, eu fiind în spatele lui spre vârful crăcii, tot cu picioarele pe craca care o tăia, dar cu ambele mâini prins de craca de mai sus. Făceam mare haz cu tăiatul "crăcii de sub picioare", poate şi din cauza asta atenţia a scăzut, când la o lovitură cu barda craca se rupe, eu rămân atârnat de craca de mai sus, în schimb Mugurel care probabil nu se ţinea prea bine, cu mâna aceea de craca de mai sus, s-a dezechilibrat, dă drumul la bardă jos, dar cade şi el printre crengile crăcii tăiate. Aud în momentul următor "vai mâna mea" şi când mă uit din copac din pozitia atârnând în care eram, văd mâna lui Mugurel întoarsă de la cot în cealaltă direcţie decât normal. Mama care era pe aproape se duce îi prinde mâna şi dintr-o mişcare i-o pune la loc, fără ca Mugurel să spună ceva sau să plângă. Eu mă dau repede jos din nuc şi mă duc lângă el. Era puţin speriat, dar nu se văieta, îl întreb dacă îl doare, el zice "un pic". După care zic, negândindu-mă la alte urmări neplăcute care au urmat "acum ce-o să zică Melţa că ai venit aici şi te-ai lovit la mână ?", la care el îmi spune "da ce trebuie să ştie ea că m-am lovit aici la mână, îi spun că m-am lovit în pădure sărind un şanţ, m-am împiediat de o cioată", "da dar nu o să te vadă acum când duci bărdiţa", "nu că ea nu ştie că am luat bărdiţa, mă duc dau drumul la vaci din grajd şi am plecat în pădure". Mă uit la mâna lui, încă nu începuse să se umfle, dar nu prea putea face multe mişcări cu ea. A plecat, aşa cum a spus, zicând "Bine că nu am căzut pe bardă, să mă fi şi tăiat sau lovi la cap".

Eu am pus, cu mama, acea cracă în spărtura din gard şi apoi ne-am luat cireşele şi buruienile strînse şi ne-am îndreptat spre casă. Mugurel când a plecat în pădure cu vacile şi mi-a făcut din mână.

Nu mai m-am întâlnit cu Mugurel decât la începerea noului an şcolar, când mi-a spus că a trebuit să stea cu mâna în ghips, dar acum este bine şi poate să facă orice cu ea. În ziua aceea când s-a întors seara din pădure se umflase deja, iar lui Melţa şi părinţilor lui le-a spus ce s-a întâmplat în pădure. Întâmplarea din nuc a rămas un secret de-al nostru, secret de care mult timp, până am fost mari, nu l-a ştiut decât eu, el şi mama mea. Părinţii lui au solicitat lui moş Augustin şi Melţei să le plătească cheltuielile făcute cu refacerea mâinii. Până la urmă nu ştiu cum s-au înţeles, dar s-au înţeles, astfel încât timpul a şters orice urmă, relaţiile dintre ei redevenind normale.

Întorcându-ne la şcoală, la clasa a V-a, care pentru mine era o noutate să ai alt profesor la fiecare oră, era ca orice noutate sau lucrare pe care nu o cunoşti, o nouă aventură în valurile vieţii. Profesorii nu te cunosc, nu ştiu cât poţi şi ce poţi, aşa că este o luptă la început pentru ai convinge că ai intenţii bune, că vrei să înveţi, să cunoşti cît mai mult.

Prima notă pe care am luat-o în clasa a V-a a fost un 10 la istorie, materie de care m-am legat sufleteşte şi pe care dacă aş fi trăit în alte timpuri în care să nu duc grija existenţei mele şi a familiei mele mi-ar fi plăcut enorm s-o studiez, s-o aprofundez, s-o cercetez. Dar cum în viaţă nu faci numai ceea ce îţi place, a trebuit să adopt un stil mai practic, să mă orientez la ceva mai concret, mai prins în realtate astfel încât să mă pot desprinde din pătura aceea de mai jos, cu toate că nici cea de mai sus nu prea vrea să mă primească cu nici un chip, dar eu totuşi mai lupt, nu am renunţat la luptă, chiar dacă lupta este inegală.

Mi-a plăcut întodeauna să cunosc fenomenele istorice, iar fenomenele istorice le cunoşti cu atât mai bine, cu cât eşti informat mai bine, cu cât eşti documentat mai bine pentru a face legături între fapte şi oameni.

În istoria pe care am făcut-o eu în şcoală, perioada de după războaele romanilor cu dacii şi transformarea Daciei în provincie romană şi până la venirea popoarelor migratoare, o perioadă de câteva secole, este mai puţin tratată. Se trece direct la formarea statelor feudale româneşti. Dar şi perioada dintre cele două războaie mondiale care nu a fost tratată decât din punct de vedere al mişcării muncitoreşti. Pentru această ultimă perioadă mi-au fost de mare ajutor pentru clarificarea părerilor personale, oamenii care au trăit-o şi cu care am stat de vorbă în diferite împrejurări. O dovadă a faptului că m-a interesat şi istoria nescrisă şi neînvăţată la şcoală în acea perioadă a copilăriei mele, a fost o întâmplare din primăvara anului 1984, când eram în stagiu de ofiţer la Regimentul mecanizat de la Caracal, în biroul şefului serviciului tehnic, un fost coleg de academie mai mare cu 3 ani.

Acolo se mai afla şi un tovarăş maior inginer de tancuri şi auto, mutat disciplinar pentru un eveniment deosebit petrecut într-o unitate din Bucureşti (a fost oarecum responsabil pentru o prezentare de protocol a unei treceri pe sub apă cu tancul, tanc care s-a oprit sub apă, fapt ce a avut consecinţe dezastroase), precum şi încă un ofiţer inginer, fost şi el coleg de facultate cu mine, dar cu un an mai mare şi încă doi ofiţeri locotenenţi majori. Se discutau diverse, la o cafea, despre accidente, despre unele întâmplări recente şi cum eram aproape în luna mai deviază discuţia la sărbătorile lunii mai: 1 mai- ziua muncii, 2 mai - ziua tineretului, 8 mai ziua PCR, 9 mai - ziua victoriei împotriva fascismului şi ziua proclamării independenţei de stat a României, după care maiorul de la Bucureşti întreabă "dar pe 10 mai ce sărbătorim ?", la care nici unul din cei prezenţi nu ştia şi se uitau unii la alţii, la care eu zic "ziua regelui - fosta zi naţională a României". Subiectul cu regele era tabu în acea perioadă. Eu ştiam lucrul acesta cu 10 mai de la mama mea, care ştia şi îmi cânta şi imnul regal învăţat de ea la şcoală. Mama avea o voce tare frumoasă. Mama m-a clarificat pe mine la vremea aceea, când eram mai mic, asupra întregii case regale a României. De la regele Carol I şi regina Elisabeta, de la regele Ferdinant şi regina Maria, de la regele Carol al II şi regina Elena, până la regele Mihai şi mareşalul Antonescu. Când am ajuns la liceu îmi plăcea foarte mult să citesc revista "Magazin istoric" care era accesibilă oricui până la Revoluţia din Decembrie, după care au scumpit-o şi a devenit accesibilă numai elitelor.

 Maiorul de la Caracal, în acea împrejurare a confirmat că acest răspuns îl aştepa, uitându-se după aceea cu alţi ochi la mine şi recunoscându-mă după vreo două luni la FMGS (fabrica de maşini grele speciale - fabrica de tancuri) din Bucureşti, unde între timp se mutase şi unde m-a ajutat să-mi găsesc o parte a documentaţiei necesară pentru proiectul de stat.

Să revin la acel 10 de la istorie din clasa a V-a, tovarăşa profesoară care era foarte tânără şi foarte frumoasă, după ce ne explică ce este cu "era noastră-e.n." şi cu "înaintea erei noastre-î.e.n.", să vadă dacă am înţeles, zice "Pun un 10 în catalog dacă îmi spune cineva câţi ani a condus imperiul împăratul roman Augustus din anul 27 î.e.n. până în anul 14 e.n. La care se ridică o "pădure" de mâini. Bineînţeles că îi pune pe cei din primele bănci, pune pe unul care zice 27, pune pe altul care zice 14, după care marea majoritate a mâinilor ridicate au fost retrase. Mai întreabă pe cineva care spune 13 şi în sfârşit mă pune şi pe mine care stăteam în banca a treia pe rândul de la geam şi zic 43 de ani. Profesoara ca să vadă dacă nu am spus la nimereală, zice "Foarte bine, cum ai făcut?", "Am adunat cei 27 de ani până la anul 1din î.e.n şi cu cei 14 ani din e.n.", zice "Da, dar anul 1 trebuie luat o singură dată, deci erau 42 de ani şi aşa cum am promis îţi pun un 10, cum te cheamă ?", "Rosniţche Grigore", "Cum ? Cum ?" şi uite aşa a început calvarul numelui pe care îl port. Foarte, foarte puţini din cei care i-am întâlnit de-a lungul anilor şi cu care am avut de a face mi-au pronunţat corect numele, în rest oricum îmi spuneau, dar Rosnitche, nu.

M-am acomodat repede şi în clasa a V-a. Pentru serbarea pomului de anul nou, clasa noastră a pregătit un pluguşor, la care bineînţeles eram şi eu. Dar acasă se punea problema costumului popular, căci nu aveam. Am aflat din vecini, de la mătuşa Mădălina lui Leon Savischi, că sora ei, Aneta lui Roşu, mama lui Brânduşa din clasa mea, are un asemenea costum popular care i-a rămas de la feciorii ei, care acum erau mari. M-am dus să mi-l împrumute, dar a zis că nu mi-l împrumută, dacă îl vreau să-l cumpăr cu 100 lei. Am venit acasă şi i-am spus mamei, care după ce a dat din colţ în colţ că nu aveam bani, s-a făcut cum s-ar spune "luntre şi punte", a împrumutat şi mi-a dat 100 lei, exact cât îi mai rămânea ei din pensie pe o lună după ce îşi achita datoriile la C.A.R.

Astfel, m-am făcut cu costum popular, pe care în mod oficial l-am folosit de 3 ori, atunci la pluguşor, a doua oară când clasele a VI-a împreună au dat o serbare şi a treia oară când am fost la o defilare la 23 August la Suceava, că altfel îmbrăcat nu mă luau. După care mi-a rămas mic şi când se punea problema deschiderii muzeului "Casa memorială Eusebiu Camilar", a venit Saveta, sora scriitorului, şi i l-a cerut mamei ca să-l pună în muzeu şi să spună că a fost a lui Eusebiu Camilar când era mic. Mama i l-a dat degeaba, ştiţi cum se spune "banul la ban trage şi păduchele la păduche", nu ne îmbogăţeam noi cu 100 de lei, cu toate că era aşa cum îl luasem eu. Costumul meu popular poate fi văzut acum la Casa memorială Eusebiu Camilar din Udeşti.

Pluguşorul a fost un "succes", la fel şi "ciata" cu obiceiuri de anul nou, cu bradul frumos împodobit, cu cadourile din partea şcolii care s-au dat după serbare. Fratele meu Vasile venise de sărbători acasă de la Braşov şi în perioada aceea avea ca pasiune fotografia, aşa că mi-a făcut o fotografie reprezentativă în costum popular care îmi scoate puţin în evidenţă şi caracterul.

Fiind vorba de sărbătorile de iarnă aş vrea să mă opresc puţin şi asupra acestui important aspect al copilăriei mele şi de ce nu al vieţii.

Pentru mine  Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza erau cele mai mari sărbători din tot anul. De când m-am trezit aceste sărbători le pregăteam sufleteşte cu vreo lună înainte, dar nu ştiu cum mi se părea că trec prea repede, când de fapt treceau ca oricare altă zi.

De Crăciun, mai bine zis în Ajun, de dimineaţă îmi pregăteam trăistuţa şi aşteptam cu nerăbdare amiaza. Când am fost mai mic, mergeam cu Dorina, sora mea, cu Vergina Olghii, cu Vica lui Leon. După ce ele s-au mărit mergeam cu colindul numai eu cu Culuţă, nepotul de la sora mai mare.

Când venea amiaza, mă apuca aşa o ruşine, un trac, care dispărea după primele case, dar trebuia mama să se răstească puţin la mine ca să încep cu colinda. În trăistuţă, mama totdeauna ne punea "pocinoc" un hulub făcut de ea din aluat copt în cuptor. Traseul pe care am mers toţi anii, atât la colindă, cât şi la urat era de la noi de acasă pe drumul care urcă până la moş Augustin şi dacă nu se întuneca coboram pe la a lui Drambă, pe imaş la Ieronim, pe la Vica lui Savil pe la coperativă, pe la Staniciuc, contabilul de la C.A.P. şi din nou acasă, eventual mai mergeam la vale până la moş Costan a lui Ivancu.

Colinda cu care mergeam ziua era " Sculaţi, sculaţi muncitori, Că vă vin colindători, Nu vă vin cu nici un rău, Ci v-aduc pe Dumnezeu, O Isuse prea Hristoase, Rămâi gazdă sănătoasă, O Isuse slavă Ţie, Într-un mulţi ani să vă fie, La anul şi la mulţi ani". Şi primeam de la nuci, mere, pere, biscuiţi, bomboane, covrigi, colăcei şi foarte rar când primeam câte un leu. Era o adevărată fericire pe mine, ca în ziua de Crăciun, deci a doua zi după colindă, să-mi împart şi să-mi sortez agoniseala. Niciodată nu le amestecam cu ale Dorinei, ale mele erau într-o covată, iar ale ei într-un lighean mare pe care îl aveam. Făceam statistici, cine are mai multe mere sau pere sau bomboane. Nucile nu prea mă interesau că aveam acasă destule, având în grădină doi nuci mari strângeam toamna cu coşărcile, de mai aveam şi de vânzare la Piaţă la Vereşti.

Mi-aduc aminte că înainte de Crăciun mai mergea mama cu câte o pereche de desagi plini cu nuci la piaţă, atunci fiind destul de frig pe la noi. De Paşti, cu o duminică, două înainte, mergeam eu, că era mai cald. Chiar o dată îmi spune mama să dau suta de nuci cu 10-12 lei, după cum este piaţa, dar eu văzând că în piaţă mai erau nuci mult mai mici decât ale mele, care erau mari şi arătoase, şi pe care oamenii cereau 9-10 lei pe suta de nuci, când au venit clienţii şi m-au întrebat "cu cât dai suta ?", eu, nici una nici două, zic "cu 16 lei", dar ei ziceau "Bine, măi băiete dar nu vezi cu cât se dau nucile în piaţă, tu ceri aproape dublu ", "dar ce marfă am eu şi ce marfă au ceilalţi, dacă vreţi cumpăraţi, dacă nu, nu, mergeţi de luaţi de acolo". Unii s-au mai învârtit, s-au mai dus prin piaţă, dar tot de la mine au venit şi au luat, pentru că erau nişte nuci cu un miez mare, care putea fi scos uşor. Mama a fost bucuroasă că m-am descurcat bine.

La noi acasă veneau pentru nuci ca să cumpere mai multe profesoare de la şcoală care stăteau la Suceava, dar şi din sat. Doamna Mimi (Maria Ciubotaru) mama lui Cristina, totdeauna venea înainte de sărbători după nuci, să cumpere. Dar şi mama la toată lumea care venea acasă pentru nuci le dădea în plus, pe degeaba, aproape jumătate din câte vroiau să cumpere. Dacă vroiau să cumpere 400 ea le dădea 600 cu preţul pentru 400. Eu după ce pleca persoana respectivă, mă revoltam că de ce face aşa, de ce le dă pe degeaba, la care mama spunea "lasă că nu o să ne îmbogăţim noi din asta, mai mult contează omenia".

În seara de Ajun a Crăciunului, la noi în sat, se merge cu colinda pe la casele oamenilor. Flăcăii din sat se strâng câte 5-6 şi "tocmesc" o "bandă", adică o formaţie de muzicanţi, în special cu trupca (trompeta), clarinet, acordeoan şi tobă. În sat, în acea noapte se aud pe puţin câte 8-10 asemenea "benzi". De cum se întunecă începe colinda pe la casele care au fete de ieşit la joc, în special, pentru că se duc şi pe la gospodari care nu au fete. Flăcăii colindă din gură acompaniaţi de aceste "bande" (spre exemplu Banda lui Jumară). Apoi se intră în casă, bineînţeles casa este pregătită şi aranjată de fată împreună cu mama ei. Se cinsteşte câte un pahar de ţuică sau vin. Se cântă 1-2 cântece de joc de către muzicanţi şi se joacă fata. După care gazda plăteşte muzicii. Spre miezul nopţii şi spre dimineaţă se mai aud numai muzicile pentru că flăcăii, nemaiţinând seama de paharele pe care le dau peste cap, li se "împleticeşte limba în gură", dacă nu mai rău abandonează pe la vreo casă, pe la vreo rudă sau în cel mai rău caz, dar nu imposibil, în vreun şanţ. Nu mai spun că există şi o adevărată întrecere şi o fală între fete care face mai multe şi mai diversificate prăjituri, cu care servesc colindătorii.

Cât am fost mai mic, în seara de ajun nu mergeam decât la 5-6 case de prin vecini cu Dorina şi cu celelalte fete din vecini. Când m-am făcut mai mare, de prin clasa a V-a până prin anul I la liceu, am mers seara cu Culuţă, nepotul, şi uneori şi cu câte un coleg de clasă din şcoala generală. Îmi confecţionam un ciur, adică un fel de tobă mică, dintr-o sită mai veche pe care întindeam nailon din sacii de nailon de la îngrăşăminte chimice pentru agricultură. Cu acest ciur ţineam acompaniamentul colinzii pe care o cântam la fiecare casă. Din cei cu care mergeam cu colinda, numai eu ştiam colinzi. Ceilalţi le învăţau din mers. Colindam "Busuioc bătut în masă" la casele unde aveau fete şi "O ce veste minunată" la celelalte case. Însoţitorii mei dacă nu ştiau cuvintele, erau numai cu "ăăul" de la urma versurilor. De fiecare dată după această seară eram răguşit. Cum eu eram cu ciurul şi cu colindatul, tot eu strângeam şi banii. Seara numai bani se dădeau, câte un leu sau mai rar câte doi lei, foarte rare erau casele la care ne dădea câte un leu la fiecare. De asemenea mai erau oameni care ne chemau în casă, ne "înghiau" cu vin sau rachiu, dar noi la vârsta aceea nu serveam, ci doar prăjituri sau cozonac. Când ne răzbea oboseala şi cum după miezul nopţii, mulţi oameni se culcau şi încuiau porţile, trebuind să facem mult drum de la o casă la care mai era lumină la alta, veneam acasă la mine şi împărţeam banii.

Traseul colinzii de noapte, ca şi al uratului tot noaptea, era tipic. Mergeam mai întâi pe şosea la Rus, apoi spre centru, apoi pe şosea la Vereşti, apoi pe şosea la Poieni şi numai după asta urcam în sat spre biserică, asta deoarece totdeauna şoseaua era mai luminată şi era asfalt. Rari au fost anii când de sărbători era zăpadă mai multă, în rest era o "fleoşcăraie", un noroi de abia puteai să intri pe unele uliţe mai desfundate.

După Crăciun abia reuşeam să mă refac cu gâtul. Eram preocupat în această perioadă de tăiatul porcului, care era şi asta o adevărată sărbătoare. Nu a fost an în care mama să nu taie porc, chiar dacă nu era prea mare. De fiecare dată mergeam şi îl chemam pe moş Augustin să vină să-l taie. Atunci se adunau la noi, moş Augustin şi cu Melţa, mătuşa Ileana şi mătuşa Marinţa, surorile mamei, Lelea cu Gheorghe şi cu Culuţă, Dorina, eu şi mama, şi câteodată era şi Vasile care venea de la Braşov.

Cât am fost mai mic, nu mă lasa să mă uit când înjunghia porcul, mă fugăreau în casă, dar după aceea eram permanent în prejma porcului, chiar dacă era un ger cumplit cîteodată. După înjunghiat îl ducea în grădină şi îl pârjolea la foc cu paie, bine pe toate părţile până ardea tot părul. Apoi aducea o uşă din scânduri de la şopron şi două scăunele pe care aşezau uşa. Între timp femeile încălzeau în casă într-o căldare mare cu două torţi, apă de la fântână. În momentul în care urcau porcul pe uşă, apa era fierbinte. Urma spălarea şi răzăluirea foarte bine a şoricului de pe porc până devenea curat, curat. Apoi îl întorcea pe burtă, i se tăiau picioarele de la genunchi ca să aibă stabilitate, să nu se rostogolească, apoi i se tăia capul porcului care era pus în omăt. În acest moment o femeie venea cu o oală şi moş Augustin, din jurul gâtului porcului, îi dădea bucăţele de carne ca să fie puse la fiert până se termină treaba afară. Urma apoi crestarea pe spinare a porcului şi desprinderea slăninilor în două mari bucăţi, care apoi se înjumătăţeau. Între timp noi copii ciocârţeam urechile porcului şi bineînţeles şi coada şi unele porţiuni de şorici proaspăt. Urma desprinderea celor doi muşchi de pe spatele porcului, apoi se tăiau jamboanele. Cu toporul se tăiau costiţele de coastă, se scoteau coasta şi costiţele. Toate punându-se separat şi cu grijă. Rămâneau plămânii, inima, stomacul şi intestinele, care după ce erau descâlcite, erau imediat curăţate de femei, mai bine spus spălate în multe ape cu făină de păpuşoi şi cu sare, pentru că curăţatul lor efectiv se făcea în casă. La urmă rămânea slănina de pe burtă care şi ea era împărţită. După toate acestea se căra porcul astfel împărţit în casă, unde în prealabil erau pregătite coveţi, un ciubăr mai mare şi o covată mult mai mare de la Vasile a Mădălinei, un vecin cu două case mai la vale de noi. Urma operaţiunea de punere la sare a părţilor care urmau să fie afumate şi de triere a cărnii pentru cârnaţi. Când treburile astea erau aproape gata şi masa era gata. Ne aşezam cu toţii la masă, cei mai mari cinsteau câte un pahar de rachiu şi mâncau din acea tocăniţă foarte bună şi gustoasă, dar din care eu alegeam numai macra, neplăcându-mi slănina. Mă gândeam cum pot cei mari înfuleca aşa bucăţele acelea de slănină, nu le venea greaţa, cum îmi venea mie ?. Acum când sunt mai mare, mai mult ca sigur că nici mie nu mi-ar fi greaţă.

Când toate erau puse la locul lor, la fiecare dintre musafiri mama le mai dădea şi pentru acasă de o mâncărică, iar pe la vecini, chiar dacă şi aceştia tăiaseră sau urmau să taie porc, mă trimetea cu o strachină cu o bucată de carne, o bucăţică de slănină, şoric proaspăt şi câte o bucăţică de ficat. Mama zicea "pentru pomana porcului". La fel primeam şi noi de la vecini. După o zi urma tăiatul cărnii pentru cârnaţi cu satârul, făcutul chiştii şi a cârnaţilor. Ca orice treabă la început este interesantă, dar dacă se prelungeşte prea mult devine plictisitoare. Aşa că eu mă plictiseam repede şi devenea o corvadă pentru mine.

Cîrnaţii se făceau, mai la începutul copilăriei mele, cu cornul, apoi a apărut maşina de carne. Cârnaţii îi puneam la scurs, iar chiştile la fiert. După Bobotează afumam carnea, slănina şi cârnaţii, capul şi picioarele. Mai la începuturile existenţei mele această operatiune de afumare se făcea în podul casei noastre acoperită cu draniţă. Pe atunci nu aveam hornul afară, fumul de la soba din casă dădea direct în pod şi de acolo prin draniţă afară. Mi-aduc aminte ce chin era pentru mine sau Dorina când ne trimetea mama în pod să cernem făină pentru măligă. Ni se umpleau ochii de fum şi ne usturau, lumină nu aveam şi ne necăjeam cu o lumânare pe care o înfingeam în tărâţe, un frig în pod pentru că era aproape ca afară.

Mai târziu când au venit pompierii din sat şi au obligat-o pe mama să scoată hornul afară. A facut cu greu rost de cărămizi, am scos hornul afară din pod, iar carnea o afumam acum pe la afumătorile  vecinilor, construite special în acest scop. Nu mai ieşea aşa bine afumată ca în pod, unde se afuma treptat şi unde şi naşa mea cu părinţii ei, de ai lui Pastei, tot din acest motiv  aduceau carnea la noi şi o afumau. La afumătoare este un proces forţat şi carnea aproape este ca fiartă, fumul este foarte fierbinte. Au fost destule cazuri când aceste afumători, nefiind supravecheate au luat foc cu tot cu carnea pusă acolo.

După toate acestea, prin luna februarie, urma procesul cel mai plăcut mie, în care mama topea şi punea la buduroi, care până atunci fusese cu brânză de oi pusă de cu toamnă, cârnaţi, costiţă, muşchi şi slănină. De asemenea, topea slănina de pe burta porcului şi scotea untură curată şi jumări. Când veneam eu de la şcoală, în zilele acelea, şi când intram în casă, unde era un miros specific de topitură, mama ştiind că nu îmi place slănina, îmi punea în farfurie numai bucăţele de cârnaţi şi muşchi de mâncam pe săturate, altceva nu îmi mai trebuia.

A uitam să spun că mama de Crăciun fierbea grâu pe care îl făcea apoi cu zahăr şi miez de nucă dat prin maşină, făcea găluşte (sarmale) cu crupe sau cu orez, dar fără carne, făcea în cuptor învârtită cu nucă şi colac simplu. Fiertul grâului era o mâncare unică în an, dar pentru asta trebuia să merg să caut o piuă pe la vecini, activitate care o făceam cu entuziasm, ideea mâncatului de grâu fiert mă încânta, dar din momentul în care începeam să bat la piuă câte un pumb de grâu şi până reuşeam să bat un lighenaş, mă apucau toate sudorile şi mi se părea că nu se mai termină, poate şi din cauza oboselii. Dar şi grâul odată aranjat de mama în farfurie şi ornat, mi se părea o minunăţie când îl mâncam, mai ales ştiind prin ce munci am trecut eu până să ajungă în stadiul acesta.

O altă sărbătoare, cea a Anului Nou, era pregătită şi ea din timp. La început nu aveam buhaiul meu, dar după ce moş Costan mi-a dat o putinică veche care aproape se desfăcea, m-am dus acasă, am aranjat-o, am băgat-o în apă să se umfle, am întins nailon pe unul din capete şi m-am dus să caut păr din coadă de cal. M-am rugat de unul, m-am rugat de altul, dar n-au vrut să-mi dea. Atunci mama mi-a zis să merg la grajdiurile C.A.P.-lui, dar să iau în buzunar şi un foarfec. Zis şi făcut, la CAP erau câteva mârţoage şi l-am rugat pe îngrijitor să-mi dea şi mie nişte păr din coada unui cal, la care el îmi spune "Măi Puiu eu ţi-aş da dar nu am cum să-l tai", eu bucuros scot foarfecul şi imediat problema s-a rezolvat. Mama prevăzuse lucrul acesta, aşa le ştia ea pe toate.

În ziua de ajun a Anului Nou, pe 31 decembrie, se merge pe la noi prin sat cu uratul, începând de la amiază. Dar tot de la amiază încep să iasă şi mascaţii în Drum la Vale (în faţa Primăriei- mai nou acum merg la Căminul cultural), adică un fel de carnaval al măştilor şi foarte mulţi oameni din sat merg acolo şi cască gura până îngheaţă de frig. Tare aş fi vrut să merg şi eu, dar de fiecare dată mama mă trimetea cu uratul spunând "Lasă că acolo o să ai timp să mergi, dar cu uratul mai mergi un an, doi" şi avea mare dreptate.

  De fiecare dată la Crăciun şi la Anul Nou nu mă lăsa să plec cu colinda sau cu uratul până când nu venea vreun copil la noi cu uratul sau cu colinda şi atunci mama mai emotivă, îi dădeau lacrimile în ochi, iar eu o întrebam "dar de ce plângi că doar este sărbătoare", la care ea cu adevărat plângea ştergându-şi ochii de lacrimi, de ruşinea mea, că nu s-a putut abţine şi îmi spunea "Ia mi-aduc aminte şi eu de copilăria mea, cât de bine era atunci şi ce repede au trecut anii".

Ziua când mergeam cu uratul, aveam această urătură "Aho, aho, Mâine anul se înoieşte, pluguşorul se porneşte, Şi începe a ura, Pe la case-a colinda, Iarna-i grea, omătu-i mare, Semne bune anul are, Semne bune de belşug, Pentru brazda de sub plug, Ia mai mânaţi măi, Hăi, hăi" şi sunam din clopoţel.

Acum la urat în ajun de Anul Nou, foarte multe case erau încuiate, aşa că parcurgeam un traseu mult mai mare. Pe drum vedeam fel de fel de mascaţi, nu mă temeam de ei şi nici nu mă luam după ei, cum făceau alţi copii. Se mai întâmpla ca unii mascaţi să mai sperie pe unii copii sau să-i mai bată, dar mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Spre seară după ce veneam de la urat şi îi spuneam mamei pe unde am fost şi că erau multe case încuiate, mă lăsa să merg şi eu puţin în Drum la vale, adică în centru satului, în faţa Sfatului popular. Acolo vedeam cetele care veneau şi îşi luau autorizaţie de la miliţie ca să umble prin sat, de fapt veneau cetele din toate satele comunei. O ceată era formată, de regulă, din: moş şi babă, căiuţi, ţigan şi ţigancă, urşi, capră, dame şi jandarmi. Fiecare avea dansul propriu, jucat după un fluier şi un ciur mare, însoţit de strigături. Pe lângă aceste cete, fel de fel de costume le-aş zice de carnaval, care întreţin o atmosferă plăcută, mai ales că majoritatea celor mascaţi sunt tineri, flăcăi sau proaspăt însuraţi.

În câţiva ani, am asistat cum fii de intelectuali din sat, care erau pe la şcoli pe la oraş, au organizat un "Pluguşor tradiţional", aducând de la CAP cea mai frumoasă pereche de boi, pe care au împodobit-o şi i-a înjugat la un plug pus pe o cotiugă, adică pe două roţi mai mici de car, cu un frumos brad împodobit prins de plug. Ei erau îmbrăcaţi în costume populare tradiţionale zonei, cu sumane şi căciuli brumării. Au tras plugul în faţa Sfatului şi au început o urătură în care au fost prinse toate personalităţile momentului din sat "toate VIP-urile" cu calităţile, dar mai ales cu "defectele" lor. Aveau două buhaie şi două harapnice (bice mari), precum şi trei clopote destul de mari. După această urătură, au început să meargă pe la gospodăriile acestor personalităţi ale satului, dar nu au continuat până târziu. Ei nu se pretau la băutură, aşa că o făceau de plăcere şi să marcheze frumos acel moment.

Seara eu mergeam cu buhaiul cu Culuţă, îmi luam o sticluţă de borş în buzunar pentu că se usca părul, adică coada buhaiului şi nu mai "răgea", iar cu apă se năclăia şi îngheţa şi la fel nu mergea. Aşa că era nevoie să mai ud din când în când coada buhaiului cu borş. De asemenea mai la început ne luam şi clopoţelul care îl aveam şi ziua, dar când a venit Vasile, fratele meu, cu serviciul la Suceava mi-a făcut un clopot mare care suna altfel.

Urătura de seară începea c-am aşa "Aho, aho, Bună seara gospodari, Gospodari şi gospodine şi voi domnişoare fine, Daţi-vă lângă fereastră, Si ascultaţi urarea noastră, Daţi-vă lângă perdele, Si ascultaţi vorbele mele, În seara lui Vasile sfântul, Mi-a luat căciula vântul, Şi mi-a dus-o prin copaci, Mi-a umplut-o cu colaci, Şi venind după căciulă, Să vă spun şi-o urătură", urma un text care varia de la an la an, adaptându-l după evenimentele petrecute. Încheiam cu o formulă specifică, cunoscută de la mama, după care mă recunoşteau unii oameni sau colegi "Hopuri, Hopuri, Hopurele, La multi ani cu floricele şi cu fete frumuşele, Hopuri, Hopuri, Hopurate, La multi ani cu sănătate Şi încă o dată măi flăcăi, să se audă peste văi, Hăi, Hăi".

Pe la unu sau două noaptea mă întorceam acasă. De cele mai multe ori mama era la televizor la Olga lui Nicolae a Mantaraşului, vecina din sapatele casei noastre (care îşi luase televitor printre primii de pe cotul nostru) să urmărească programul de Revelion.

A doua zi de dimineaţă, cum se crăpa de ziuă, mama ne scula şi pe mine şi pe Dorina şi mai apoi şi pe Culuţă să mergem cu semănatul. Mergeam doar pe la câteva case, nu ne depărtam prea mult şi din cauză că oamenii începeau treburile. Mama ne atrăgea atenţia că în casa oamenilor să intre mai întâi băieţii în prima zi de anul nou. Ne umpeam buzunarele cu grâu şi plecam. Unii oameni erau mai pretenţioşi, spuneau să aruncăm grâul doar la uşă, să nu facem mizerie, alţii erau bucuroşi că le veneau semănătorii aşa de dimineaţă şi că erau şi băieţi şi o să le meargă bine tot anul şi spuneau să-i trezim şi pe ceilalţi ai casei care mai dormeau şi să-i sorcovim. Acum la semănat spuneam următoarea sorcovă, aruncând cu grâu "Ca merii ca perii, În mijlocul verii, Noi semănăm grâu frumos, Ca faţa lui Domnu Isus Hristos, La anul şi la mulţi ani"

În prima zi de anul nou, mă lăsa şi pe mine mama să mă maschez împreună cu colegii de ai mei de la şcoală. De fapt este ziua când mulţi copii se maschează şi merg pe la colegi sau colege pe acasă. Am găsit în pod o mască veche de pe la Vasile, am întors un cojoc cu lâna în afară şi gata costumul.

Îmi aduc aminte că intrând prin mai multe case, unde menţineam veselia, am întâlnit fel de fel de oameni, unii "mai cu scaun la cap" şi nu ne îndesau la băutură, ci ne dădeau prăjituri, alţii "mai bine dispuşi şi fără scaun la cap" care ne îndesa să bem, să bem. Un pahar de aici, unu de acolo, puţin vin de aici, puţin vin de acolo, puţină ţuică de aici, puţină de acolo şi cât îi trebuie unui copil ca să se îmbete. A fost prima dată când m-am îmbătat, eram conştient, dar nu îmi puteam ţine echilibrul, mi se părea că centrul meu de greutate este în cap şi avea tendinţa să se ducă într-o parte sau în alta, iar eu mă chinuiam să-l menţin drept, mergând dintr-o parte în alta. Este ceva asemănător unui jucător de fotbal care îşi pune mingea pe cap şi încearcă să o menţină cât mai mult în acea poziţie fără să se ajute de mâini. Simţind că nu mai pot şi eram undeva în sat mai sus de biserică, le-am spus colegilor că eu plec acasă, spre dezamăgirea tuturor care spuneau "Acum când este mai frumos, acum tu pleci", şi cum se înserase deabinelea, le-am spus că este târziu şi am plecat. Numai eu ştiu cât de lung mi s-a părut drumul până acasă şi cum l-am parcurs. M-am întâlnit cu mulţi oameni, dar cum aveam mască, chiar dacă mă provocau la discuţii, eu nu ziceam nimic pentru că se vedea că eram ameţit şi nu vroiam să mă fac de râs. Când am ajuns acasă eram alb ca varul. Mama şi-a dat imediat seama şi după miros că băusem, mi-a zis să mă culc. Nici bine nu m-am aşezat în pat că mi-a venit rău, am ieşit afară şi am vomitat. Dorina cu Vasile râdeau de mine "aşa, dacă ţi-a trebuit mascat", la care mama îmi ia partea şi zice "lăsaţi-l în pace, nu vedeţi ce-i cu el ?". Toată noaptea şi a doua zi mi-a fost tare rău, cu dureri de cap şi fără poftă de mâncare, abia spre seară mi-am mai revenit. Întâmplarea asta m-a determinat să prind o adversitate şi o ură pentru băutură, aşa că în anii care au urmat indiferent cine mă ruga să beau vin sau ţuică, nici nu vroiam să aud. Abia când eram pe la liceu prin anul I, am băut o bere cu Vasile la o terasă lângă autogară în Suceava şi mi s-a părut foarte amară, dar în următorii ani m-am obişnuit cu berea. Iar după vârsta de 25 de ani m-am obişnuit şi cu vinul, ţuica, votca, afinata, vişinata, lichiorul şi coniacul.

La fel am păţit-o şi cu fumatul. "Ca băieţii" mă luam după unul, după altul şi mergeam prin faţa restaurantului din sat şi strâgeam chiştoace, după care mergeam prin păpuşoaie şi le fumam, asta aşa prin clasele a VII-a şi a VIII-a. Dacă ar fi aflat mama îmi ieşeau ele chiştoacele pe ochi, sau ţigările care le făceam din hârtie de ziar şi mătase uscată de păpuşoi. În clasa a VIII-a, în vacanţa de iarnă am fost într-o tabără de instruire UTC, pe timp de o săptămână, la Suceava, la Liceul economic. Acolo tot ca "băieţii" care mai de care cu ţigări şi încă ce ţigări, din alea bune, că na erau băieţi mai de "bani gata". Ei s-au lămurit repede cu mine că nu ştiu să fumez, trăgeam numai fumul în gură şi îl dam afară, zicând "tu strici ţigările". În penultima zi cât am stat acolo, unul zice  "hai să te învăţ să fumezi" la care eu sunt de acord şi îmi arată cum se trage fumul în piept. După câteva "înecături" şi tuse aferente am prins repede "figura", aşa că am început să pufăi şi eu. Seara a fost organizată o frumoasă petrecere, cu dans, bineînţeles muzică frumoasă, puteai să te uiţi la televizor, într-un cuvânt "bună dispoziţie", fete, băieţi, concursuri. La un moment dat m-a luat cu ameţeli şi mi s-a făcut atât de rău, mă durea capul îngrozitor, încât nu am mai putut sta la petrecere şi a trebuit să merg în cameră, unde nu am scăpat de necaz, până nu am vomitat. Mi-a părut atât de rău după seara aceea, încât de atunci m-am decis să nu mai fumez şi nici astăzi nu mai fumez.

Am avut ocazia pe timpul liceului sau la facultate, să mă apuc de fumat fără ca să mă mai feresc de nimeni, mai ales că mama îmi spunea "poţi să faci ce vrei tu şi cum crezi tu, că tot degeaba, dacă îţi spun eu să nu fumezi şi tu nu fumezi când eşti cu mine, dar fumezi când eşti în altă parte şi apoi eşti mare să decizi tu ce e bine şi ce e rău". Aşa mi-a spus şi mie, dar aşa îi spusese şi lui Vasile.

Mai apoi am ajuns la o vârstă când mi-am dat seama că fumatul nu îmi este necesar, bărbăţia putându-se dovedi şi în alte moduri.

Tot legat de sărbătorile de iarnă ale copilăriei mele este şi perioada când am mers cu "Steaua", cu Leon a lui Caciuc, care era mai mare cu 3 ani decât mine şi nu am înţeles niciodată de ce a vrut să mă ia pe mine cu el, pentru că "Steaua" era a lui şi pentru că avea un frate cu doi ani mai mic decât el, pe care nu l-a luat.

Cu "Steaua" perioada cea mai potrivită era între Crăciun şi Bobotează, dar practic noi am fost după Anul Nou. Am umblat două zile în Udeşti, o zi la Rus Mănăstioara şi la Reuseni şi o zi la Vereşti. La Vereşti ne-a făcut o fotografie un om care se ocupa cu aşa ceva, în loc să ne plătească, dar după atâţia ani văd că acea fotografie valorează sufleteşte mai mult decât leul pe care ni l-ar fi dat.

Acum cu "Steaua" mergeam pe la casele oamenilor şi întrebam "Primiţi cu Steaua", dacă răspunsul era "Da", atunci intram în casa omului. Leon spunea partea introductivă, aceeaşi care o spune preotul când merge cu icoana de Crăciun şi pe care am învăţat-o şi eu destul de repede şi o mai spuneam şi eu "Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştiţtei. Ca întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învaţat să se închine Ţie, Soarelui dreptaţii, şi să Te cunoască pe Tine, Rasăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie", după care începeam amândoi să cântăm "Trei cari de la răsărit, Cu steaua au călătorit, …"

Am strâns ceva bănuţi şi atunci, dar aveam şi traiste, aşa că orice ne dădea omul era bineprimit. Şi acum cu "Steaua" şi la noi în sat şi prin celelalte sate, precum şi la colindă, urat sau semănat, intrând prin casele oamenilor mi-am format propria mea convingere în legătură cu starea materială a fiecăruia, stare care ieşea în evidenţă. Astfel de mic mi-am ştiut poziţia mea socială în cadrul comunităţii satului, adică mi-am ştiut "lungimea nasului" şi exact treapta pe care m-am aflat în cadrul ierarhizării neoficiale, dar care funcţiona destul de riguros după nişte legi nescrise.

Amintind de legile nescrise după care funcţioneza o comunitate, oricât de restrânsă ar fi, aş vrea să punctez aici, fiind vorba de sărbătorile de iarnă, de "mafia" care era la selecţionarea copiilor ce mergeau cu preotul prin sat cu "Chiraleisa" pentru Crăciun şi cu "Onihaha" pentru Bobotează. De mic tot am vrut şi eu să merg cu preotul. Mama îi spunea lui moş Ion a lui Hatacei, soţul mătuşii Marinţa - sora mamei, care era mai permanent pe lângă preot, fiind şi consilier, să-l întrebe pe preot dacă mă ia şi pe mine. Dar de fiecare dată tot venea şi zicea că preotul a spus "că şi aşa avea prea mulţi" de ai lui cutare, de ai lui cutare. Anii au trecut, dar văzând eu că popa nu vrea să mă ia, când eram de vreo 12 ani, îi zic mamei că mă duc şi eu la biserică, dis de dimineaţă, înainte de a pleca popa prin sat cu aghiasma, să vedem o să mă trimită acasă ? Şi nu m-a trimis, umblând în ziua aceea după popă prin tot satul şi strigând împreună cu ceilaţi copii "Onihaha". Am strâns atunci 3 traiste pline cu de toate şi câţiva bani. La sfârşitul zilei preotul ne-a dat câte 5 lei la fiecare din ce strânsese el.

Şi uite aşa am petrecut eu Sărbătorile de iarnă ale copilăriei mele.

Revenind la clasa a V-a aş vrea să amintesc că la sfârşitul anului şcolar se dădea serbare la Căminul cultural. Clasa noastră a avut de prezentat o piesă de teatru. Doamna Găitan care ne era dirigintă a pregătit-o tot trimestrul. Piesa de teatru se numea "Lăudărosul". Pe atunci era o tradiţie în şcoală ca aproape la fiecare serbare să se prezinte o piesă de teatru. Ştiu că şi clasele dinaintea mea şi cele de după mine au prezentat piese de teatru.

În acea piesă "Lăudărosul", personajul principal nu putea fi altul decât Puiu, dar la serbare s-a produs un "miracol", nu ştiu cum din nişte replici asemănătoare am sărit peste un act al piesei. În sală nu s-a sesizat, totul a fost frumos, dar după serbare când nu se mai putea face nimic, doamna mi-a spus. A fost bine că nu mi-am dat seama în timpul spectacolului şi nici ceilalţi colegi nu au sesizat, că altfel s-ar fi încurcat totul şi ne mai făceam şi de râs.

Şi după clasa a V-a am luat premiul I. În vacanţă am fost în tabără la Snagov-Parc. Cu mine a mai mers Cristina Ciubotaru şi încă o fată a unui miliţian din sat. Acolo am mai întâlnit un băiat din Bosanci şi unul din Ştirbăţ, cu care mă împrietenisem. Acum având experienţa unei tabere, parcă era altfel, eram mai stăpân pe mine. Am venit cu trenul până la Bucureşti, de unde am fost duşi cu autocarele până în pădure la Snagov, unde erau nişte cabane din PFL, cu camere de 20 de paturi. Ca amplasare era foarte frumos, într-o pădure de stejari, foarte aproape de Complexul Snagov Parc unde de fapt mergeam în fiecare zi. Acolo era plajă, ne scăldam într-un loc amenajat special, participam la concursuri. Mi-au rămas amintiri plăcute de acolo, în fiecare seară se punea muzică şi se dansa. În tabăra mai erau copii din judeţul Mureş. Acolo pentru prima dată am văzut pepene galben şi alune. Era pe plajă un chioşc cu gogoşi care scoteau un miros de te "scotea din minţi". Ca de obicei, fetele de la mine din sat mă c-am ocoleau, nu vroiau să stea cu mine sau să se joace "ele făcând parte dintr-o altă pătură socială a satului". Aşa că mi-am făcut alţi prieteni şi prietene. Am cunoscut o fată Maria din judeţul Mureş, care ea a vrut să facem o fotografie împreună, ca amintire. Chiar în ziua aceea când m-am întors în dormitor, nici bine nu am ajuns la patul meu că am observat că valiza nu sta aşa cum am lăsat-o. Apropo, acum aveam o frumoasă valijoară, pe măsura mea, pe care mi-o trimisese Vasile, fratele meu, de la Braşov şi nu îmi mai era ruşine cu ea.

Când m-am apropiat de pat văd că valiza era descuiată, nu cum o lăsasem eu încuiată cu cheia. O deschid şi imediat mi-am dat seama că mi-au dispărut banii. Mai aveam vreo 25 de lei din cei 50 câţi mi-a dat mama şi vreo 20 câţi strânsesem eu de la dusul vacilor în luncă. Noroc că plătisem cu vreo două zile înainte o excursie în Bucureşti la Grădina zoologică şi pe la unele muzee. Astfel la jumătatea perioadei de tabără am rămas fără nici un leu. "Din investigaţii" am constatat că cheile se potrivesc între ele, putând descuia aproape orice geamantan. I-am spus eu instructorului, dar degeaba, banii nu i-am mai găsit. Am fost în acea excursie, dar fără nici un leu în buzunar. Copii îşi luau sucuri şi îngheţată, iar eu înghiţeam în gol. Am intrat şi la Grădina zoologică şi pe la muzee "pe blat", mă strecuram printre copii.

Am încercat să împrumut de la cei doi băieţi, de la Bosanci şi de la Ştirbăţ, măcar bani să scot fotografia făcută, dar nu m-au împrumutat spunând că nici ei nu mai au prea mulţi bani. În una din zile, Maria mi-a arătat fotografia pe care o făcusem şi mă întreabă dacă eu am luat-o. Eu îi spun că nu pot să o mai iau pentru că nu mai am bani, mi i-a furat. Atunci s-a oferit ea să scoată fotografia şi să mi-o dea, ceea ce a şi făcut. Dar, pe deasupra, în puţinele zile câte au mai rămas am fost invitatul ei la toate câte îşi lua pe plajă. Îmi aduc aminte că nu îmi plăceau alunele, eu mi le închipuiam altfel la gust, dar ea neştiind a luat o pungă şi ne-am aşezat la o masă cu încă o fată. Ea tot mă îndemna să iau, mie îmi era ruşine să-i spun că nu îmi plac, aşa că luam câte una în gură şi sugeam sarea de pe coajă, invocând un alt motiv că nu îmi trebuie mai multe.

La întoarcerea din acea tabără, ajuns în Suceava mă tot gândeam cum să fac ca să pot merge cu autobuzul la Udeşti. Mă învârt pe la autogară să văd pe cineva din sat mai cunoscut să pot să împrumut măcar 3,5o lei pentru jumătate de bilet. Apare în cale Lucia lui Zaharii, sora lui Dorel, cu vreo 5 ani mai mare decât mine, ea pe atunci lucra mi se pare la fabrica de Conserve din Suceava şi făcea naveta la Udeşti. Cum o văd mă duc la ea şi îi zic dacă are să-mi împrumute până acasă, că eram vecini, 3,50 lei pentru că vreau să-mi iau jumătate de bilet. La care ea zice "Măi Puiu lasă că îţi iau eu bilet, dar nu cu bani împrumut, ci aşa de la mine", după care mă mai întreabă unde am fost, cum a fost pe acolo, ce am văzut pe acolo mai frumos. Eu i-am povestit cum a fost, dar de furatul banilor nu i-am spus, ca să nu mă fac de râs. De fapt nici la cele două fete din sat cu care fusesem în tabără, nu le-am spus, tot din acelaşi motiv. Luciei i-am spus doar că mi s-au terminat banii, la care ea zice "Păi la câte sunt pe acolo, un salariu întreg să fi avut şi tot nu ar fi fost de ajuns".

Şi uite aşa a trecut şi vara aceea şi am ajuns în clasa a VI-a. Nimic deosebit sau ieşit din comun. În acest an, cele două clase de a VI-a au prezentat o serbare la care nu am mai fost "vioara întâi", dar am participat atât la dansuri populare, cât şi la grupul vocal şi la cor. La cor eram din clasa a V-a când m-a selecţionat doamna Gherman, de muzică.

Serbarea a ieşit foarte bine, dar eu tot am avut un moment mai dificil, când am avut de spus o poezie singur. După primul vers pe care l-am spus, mi s-a şters din memorie restul versurilor din acea strofă, aşa că am repetat primul vers de vreo două ori, după care mi-a venit ideea să trec la a doua strofă şi bineînţeles şi la celelalte, astfel că până la urmă am scos-o la capăt.

În acest an, diriginta Găitan, care nu avea copii, m-a luat de vreo două ori la ea acasă la Suceava, de sâmbătă la amiază până luni dimineaţa. A mai procedat aşa şi mai înainte, ea a fost căsătorită prima dată în satul nostru şi cunoştea oamenii. Bineînţeles nu mergeam cu mâna goală, acolo o găină îi tăia mama, nişte ouă, nişte nuci, ce aveam şi noi pe acasă.

La doamna acasă, la apartament, era foarte frumos, iar actualul soţ era foarte bun. Mi-aduc aminte că ei mâncau dimineaţa iaurt, care costa un leu un borcan, dar borcan de iaurt cât 3 borcane de iaurt din Bucureşti. Mă întreba dacă îmi place şi mie, la care eu fără să-mi dau seama îi spun că laptele care îl pune mama la prins este mult mai bun. La care domnul zice "Măi de ce îi dai lui Puiu lapte când el este sătul de lapte, dăi ceva care nu mănâncă în fiecare zi". Şi s-au dus şi mi-a cumpărat parizer. Mă lăsa să merg prin oraş singur. Am fost la un meci de fotbal pe stadionul Arini, care era foarte aproape de blocul doamnei Găitan, unde imediat mi-am găsit un prieten cu care am fost apoi la un film tocmai la cinematograful Modern.

Mi-aduc aminte o fază cu îngheţata. Eu eram obişnuit cu îngheţată la cornet care, la vremea aceea, se punea cu linguriţa şi o mâncam la Duminica mare de "Pogorârea Sfântului Duh", când la noi în sat se pomenesc morţii la cimitir sau la 6 august de "Schimbarea la Faţă a Domnului" când este praznic la Mănăstioara sau la 29 august de "Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul" când este praznic la Reuseni.

Într-una din aceste vizite la Suceava, am mers cu doamna Găitan la cumpărături şi dânsa îmi ia o îngheţată tot de un leu, cât era cornetul la noi, dar asta era la pachet, aşa cum ar fi un pachet de unt. La început m-am bucurat enorm văzând atâta îngheţată, dar când am început să mănânc am rămas dezamăgit de gustul pe care îl avea şi care mie nu îmi pria, îmi întorcea stomacul pe dos, dar nu puteam să-i spun doamnei că nu îmi place, când ea tot mă întreba "Îţi place ?", "Îţi place ?", eu zicâd "Da".

Şi mă tot chinuiam să găsesc o soluţie să scap de îngheţată, deoarece dacă mai mâncam puţin cred că vomitam. Aşa că mă uit după un coş şi la primul pe care îl întâlnesc, rămân cu un pas în urma doamnei şi arunc îngheţata la coş. Imediat doamna a sesizat că nu o mai am şi zice "Ai terminat-o aşa repede, mi-am dat eu seama că îţi place de aceea am cumpărat-o", la care eu zic "Da, a fost foarte bună".

Domnul Găitan mi-a cumpărat prima şi singura minge mare, de 13 lei, pe care am avut-o în copilărie. Eu am mai avut mingi de "gumă", dar de 0,75 lei, de 1 leu, de 1,50 lei max., nu îmi dădea voie mama să dau 13 lei pe o minge, mai bine lua 1 kg de zahăr, că şi aşa noi cumpăram de fiecare dată doar câte o jumătate de kg, sau 1l de ulei, astea erau etaloanele mamei mele, când era vorba de dat undeva un ban.

Vizitele astea ale mele la Suceava, la doamna Găitan, nu au trecut neobservate de "ţaţele" din sat şi mai ales de mamele unor colege de clasă, care la moară fiind nu mai încăpeau de mine. Acum ajunsesem să merg singur cu sacul cu grăunţe la moară şi să mă întorc cu făina, singur duceam la cântar, iar de pus în sac mai ajutam şi eu pe alţii, pentru că trebuia să pui repede şi mă ajutau şi alţii pe mine. Cineva a zis "Ia te uită, a ajuns Puiu să vină singur la moară", la care altcineva zice "Şi pe deasupra şi învaţă bine, este premiant". Mama unei colege de ale mele care era acolo, zice "Lasă că ştim noi cum ia premiu, cărând pe la profesori fasole, nuci şi ouă". Atunci nu am prea avut cum să astup "gura lumii", la liceu au intrat majoritatea, dar când am intrat şi la facultate am "rupt gura lumii". Dar nu de tot pentru că cineva chiar mie mi-a zis "Nu se poate să nu fi avut tu pe cineva sau să nu te fi meditat cu cineva, că altfel este imposibil de intrat".

Şi uite aşa a trecut şi clasa a VI-a. În vacanţa mare, după ce luasem iar premiul I, mama m-a lăsat în tabără la Ştefeşti-Prahova. Aş fi vrut eu să mai merg la mare, dar nu am mai încăput, pentru conducerea şcolii erau alte priorităţi. Acum această tabără costa 230 lei, dar mama mi i-a dat spunând "Măcar tu să vezi lumea asta, dacă eu nu am avut posibilitatea".

În această tabără am mai fost cu două fete şi un băiat, toţi cu un an mai mici decât mine. A fost frumos şi aici, acum ştiam şi mai multe, inclusiv cu păstrarea banilor, care niciodată nu trebuie ţinuţi la vedere, nu degeaba este vorba aceea "banii sunt ochii necuratului". Am avut vreo 80 de lei şi bineînţeles că nu mi-au ajuns, dar m-am întins şi eu "cât mi-a fost plapuma".

Am fost la Slănic Prahova şi am văzut Grota miresei, după ani am înţeles că s-a prăbuşit acea parte din munte. Am făcut baie într-un lac foarte sărat. Am coborât într-o salină la 220 m. Am rămas impresionat de măreţia galeriilor, acolo jos erau terenuri de volei, handbal, erau oameni care jucau şah şi table, se tratau acolo cu aerul acela sărat.

Din tabără s-a organizat o excursie la Sinaia la Castelul Peleş. Am avut fericita ocazie să-l vizitez înainte cu puţin de a fi închis vizitatorilor de autorităţile vremii pentru "renovare". Cunoscând cum satu lucrurile cu aceste excursii organizate din tabere, am "fentat" plata excursiei mergând în autocar fără nici o problemă. Vizita la Castelul Peleş mi-a rămas în memoria mea de copil de la ţară prin grandoarea şi măreţia operelor de artă văzute acolo, picturi, sculpturi, basoreliefuri, tapiţerii, mobilier, colecţia de arme de tot felul, biblioteca, tavanul mobil, domeniul palatului şi gândindu-mă la omul simplu de la ţară care nu are nevoie de toate acestea şi nici nu prea le înţelege rostul.

Şi în această tabără am participat la concursurile organizate, am făcut plajă pe lunca unu râuleţ din zonă, am făcut fotografii, de asemenea am cumpărat şi câteva amintiri "blitz-blizuri" (acum le-am spune chinezării) care mai sunt şi astăzi, o parte pe la Udeşti. Mi-a rămas în memorie din această tabără şi un eveniment mai puţin plăcut legat de nesăbuinţa unor copii, specifică probabil vârstei, când mai mulţi băieţi se jucau, alergau unul după altul, unul intră într-un dormitor şi neavând pe unde să iasă şi fiind la parter sare pe geam, se împiedică şi cade, dar în buzunar avea un cuţitaş a cărui lană ia intrat în burtă. Mare alertă, salvare, spital, dar am aflat că nu a fost aşa grav, băiatul rămânând totuşi la spital pe perioada cât am fost noi în tabără.

Vara aceea a trecut, după ce am venit din tabără, ca toate celelelte, cu multă muncă. Dorina era plecată la Braşov la Vasile, şi după ce un an de zile a stat la o familie să aibă grijă de copii, apoi a intrat la o şcoală profesională de construcţii din Săcele. Îmi aduc aminte de plecarea Dorinei la Braşov şi mă durea sufletul când o vedeam cât era de necăjită şi speriată de modul cum trebuie să schimbe singură trenul din Gara Ploieşti Sud, să ia un autobuz să meargă în Gara Ploieşti Vest şi să urce în alt tren spre Braşov. Era o fată care terminase clasa a VIII-a, pe ea mama nu a lăsat-o în nici o tabără, doar prin excursii zonale. Vedeam cum îi este frică de necunoscut şi oricui la acea vârstă şi acele vremuri cred că i-ar fi fost frică. Singură în tren, numai între necunoscuţi. Ştiam, simţeam că îi este foarte greu, dar viaţa a mers înainte, trecând şi peste acest episod.

Acasă rămăsesem numai eu cu mama. Dădusem vaca cea bătrână lui moş Ion a lui Hatacei, amator de chilipir, o cumpărase mai eftin, ca apoi să o îngraşe şi să o dea la contract. După un an, eram în ogradă când am văzut-o ducând-o de funie, pe după grădini, la abator "pe ultimul drum" pe vaca de care am fost legat cu toată fiinţa mea. De când m-am născut, am trăit cu laptele ei şi până la vârsta de aproape 14 ani. Am simţit atunci un regret şi o mare mâhnire în sufletul meu. Ne-a rămas de la ea o viţică care s-a făcut mare, s-a făcut vacă, dar nu mai era ca mama ei. Cu prima ajunsesem să mă înţeleg din vorbă, fără botă, aproape ne înţelegeam privindu-ne. O mulgeam fără nici o problemă, cu toate că nu suferea oamenii mari, bărbaţi, pe lângă ea, dar cu mine era alceva, crescusem lângă ea. Când mergeam după ea în luncă şi îmi auzea glasul, nu neaparat chemând-o pe ea, ci pur şi simplu, vorbind cu un alt om, ridica capul de la păscut chiar de la o distanţă de peste 200 m, ca să-mi spună parcă "Ai venit", eu zicându-i în gând "Da, am venit sunt aici, m-ai văzut", după care ea îşi continua păscutul. Această vacă a fost, în perioada respectivă, centru vital al existenţei familiei noastre, în jurul ei gravita întreaga noastră activitate, ea era singura sursă importantă de venit, duceam lapte la lăptărie, primeam bani şi tărâţe, apoi viţeii pe care îi făta îi vindeam, era sursa de hrană, la noi permanent era lapte prin borcane la prins, era un mijloc de tracţiune, fiindcă trăgea foarte bine la car, ceea ce era important pentru viaţa la ţară.

A doua vacă nu stătea de loc la muls, dădea cu piciorul în căldare (găleată) şi o vărsa. Apoi mama a început să o mulgă cu o cană, dar şi aşa zvârlea foarte tare lovind-o şi peste mâini. Mama avea mâinile pline de vânătăi din cauza ei. Am încercat atunci, aflând de la alţii, să-i punem un cerc metalic pe un genunchi de la piciorul din faţă şi un lemn trecut prin el, astfel încât să stea genunchiul îndoit şi ea să stea în trei picioare şi să nu mai poată zvârli la muls. Se ştie că vaca îşi pierde echilibrul dacă stă în două picioare aşa că noi o obligam, într-un fel să-şi păstreze cele trei picioare pe pământ. Dar a găsit ea o soluţie, nu degeaba este "vacă". Cu genunchiul din faţă îndoit se sprijinea pe gât de iesele şi tot îşi putea ridica încă un picior, aşa că tot azvârlea. Şi uite aşa ne-am chinuit o bună bucată de timp.

A început clasa a VII-a. Doamna Găitan a plecat şi ne-a venit dirigintă doamna Iorgulescu Viorica, profesoară de geografie al cărei soţ era tot la noi în şcoală, profesor de limba română. Această schimbare nu m-a afectat prea tare, în schimb altceva m-a marcat profund, devenind o psihoză pentru mine, obiectul "muzica". Poate mă credeţi nebun, dar nu am fost. Şi am să mă explic. Doamna de muzică Gherman a plecat şi atunci a revenit profesor de muzică domnul Diaconu, "cunoştinţa mea" din problema cu spartul şcolii, când o făcea pe detectivul care a descifrat misterul şi a fost foarte afectat atunci când a ieşit altfel de cum prevăzuse el. Nu mă uitase. În plus eu i-am mai dat o dată prilejul să mă ţină minte, a nu greşesc de două ori.

Eram în clasa a V-a, când dânsul a trecut la clasele I-IV şi a venit cu ideea să facă un cor de copii din aceste clase. Clasele I-IV făcând ore de dimineaţă, repetiţia putea fi făcută la sfârşitul programului, adică la amiază, când noi, şi eu, veneam la şcoală având ore la la ora 1. Spre nenorocul meu dânsul făcea repetiţie în clasa care era vizavi de clasa noastră, în spate la Şcoala de la Popa. De cele mai multe ori aşteptând să înceapă orele, stam cu colegii în gangul închis din spatele şcolii, pe scara care urca în podul şcolii, discutând diverse întâmplări, destul de încet, ştiind că în clasa alăturată este repetiţie pentru că se şi auzeau cântecele. Probabil că prezenţa noastră pe acea scară, a distras atenţia unor copii de la acel cor, deoarece era un geam prin care se putea vedea scara. Şi cum profesorul era supărat că nu îi iese bine ceva, deoarece tot repetau acelaşi fragment, a găsit de cuviinţă să se descarce pe noi, să găsească vinovaţii în noi cei care stăteam chiar foarte cuminţi acolo şi discutam. În momentul în care a deschis uşa clasei vociferând ceva foarte tare, unul dintre colegi a apucat să tragă semnalul "Vine" şi în acelaşi timp ne-am îmbulzit toţi la uşa gangului care dădea afară în ograda şcolii. Din îmbulzeală mi-a căzut basca de pe cap şi m-am întors să o iau. Profesorul era roşu la faţă şi venea ca un paraleu. Eu iau basca şi o rup din nou la fugă, dar dânsul apucase să mă vadă şi a vrut să-mi tragă un picior în spate, dar nu m-a ajuns cu piciorul care deja îl aruncase după mine.

Bineînţeles că ne-a făcut "vagabonzi", că nu avem pic de respect pentru munca lui şi multe altele pe care nu am stat să le ascult, fugind unde vedeam cu ochii numai să nu îl mai văd.

A doua oară, când eram în clasa a VI-a, am dat de o bufniţă pe care alţi copii o scoseseră din podul şcolii şi o aruncaseră în beciul şcolii. După ce am studiat-o puţin, am observat că la fete le era frică de ea şi atunci mi-a venit ideea să le sperii puţin. Mergeam tiptil până lângă un grup de fete care vorbeau pe afară şi o puneam în spatele unei fete. Bufniţa îşi înfigea ghiarele în haine şi oricât ar fi fugit fata de tare ea nu cădea de acolo, cel mult îşi desfăcea aripile, sporind spaima fetei. Fata ţipa ca din "gură de şarpe" spre amuzamentul băieţilor. Mi-a mers mie la câteva fete de la Şcoală la Popa, dar zvonul cu bufniţa a circulat repede, aşa că fetele se fereau şi "poanta" s-a dezumflat, aruncând şi eu bufniţa înapoi în beci. În una din pauze a venit pentru ora de sport, clasa a V-a, de la Şcoala din vale, unde era şi Cristina, "febleţea mea" fata lui domn director. Şi ca să-i dovedesc că era în atenţia mea, mi-a venit ideea să-i pun şi ei bufniţa. Zis şi făcut. M-am dus în beci, am luat-o şi i-am pus bufniţa în spate. A urmat un ţipăt ascuţit şi prelung, după care mi-a zis să i-au bufniţa din spate, fiind gata, gata să plângă, spre desfătarea din nou a băieţilor dar şi amuzamentul fetelor care ştiau. M-am dus am desprins bufniţa şi am aruncat-o în beci. A doua zi înainte de a începe orele, deci la amiază, sunt chemat la cancelarie la Şcoala de la vale. Când am intrat acolo, cancelaria era plină, era şi directorul acolo şi îmi zice, luându-mă uşor de perciuni "Ce ai avut cu bufniţa aceea de o chinuiai aşa ?", "Nimic", "Ce ai făcut cu ea ?", "Am pus-o de unde am luat-o, adică din beci", "Cum ai intrat în beci, nu era încuiat ?", "Nu", "Dar dacă te-aş chinui şi eu pe tine, ţi-ar  plăcea ?". Eu nu zic nimic. "Ai grijă" şi iese directorul. Dau să ies şi eu, dar domnul Maftei, profesor de matematică, zice "Măi Puiu te ţii de prostii". Domnul Iorgulescu, profesor de română, zice zâmbind "Puiu, Puiu". În momentul următor începe domnul Diaconu cu o teorie parcă aş fi omorât pe cineva, în ochii lui eram mai ceva decât un criminal şi se aprinde tare şi zice şi zice. Eu cu capul plecat nu zic nimic, cancelaria începe să se golească, începeau orele, şi după vreo 10 minute când domnul Diaconu face o scurtă pauză, unul dintre profesorii care mai rămăseseră în cancelarie zice "Hai dute la ore". Eu zic "Bună ziua" şi plec. În acea zi nu am fost bun de nimic.

Aşa că sub auspiciile acestea a început clasa a VII-a şi a venit ca un trăznet pentru mine ştirea că domnul Diaconu este profesorul nostru de muzică.

Prima lui mişcare a fost să mă dea afară de la cor, a zis că nu am voce. Apoi orele de muzică au devenit pentru mine adevărate ore de tortură psihologică. Orele de muzică se transformaseră în ore de psihologie, de morală. Îţi ţinea atâta morală de te aducea în stare de plâns. Eu la muzică ştiam toată teoria din carte, din scoarţă în scoarţă. De solfegiat nu mă punea, zicând că sunt afon. Note de 10 nu putea să-mi pună dacă nu solfegiam, aşa că aveam numai 8 şi cîteodată şi 9, mai mici nu cred acum, că îndrăznea având în vedere celelalte note de la celelalte obiecte. Dacă ar fi fost numai după dânsul probabil că mă lăsa şi corigent la muzică. Dacă pentru mulţi copii matematica sau româna cu gramatica, sau chimia erau sperietori, pentru mine era muzica, decât o oră de muzică mai bine 4 ore de matematică. După terminarea şcolii generale, m-am mai întâlnit de multe ori cu domnul Diaconu, dar parcă era alt om, altfel discuta cu mine. Dar a trecut şi asta şi nu pot să uit niciodată evenimentele copilăriei.

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                     16.06.2013