CĂUTĂRI ÎN TRECUT - II

Revin la perioada de început a vieţii mele, când faptele petrecute în ţară mi-au rămas în minte. Aş aminti de înmormântarea lui Gheoghe Gheorgiu-Dej.

Noi acasă nu am avut nici defuzor şi nici curent electric până în anul 1973, când s-a întors Vasile, fratele meu mai mare, din armată şi avea serviciu la Suceava. Dar defuzorul se demodase deja în satul nostru. Marea majoritate a locuitorilor din Udeşti aveau curent electric şi îşi luaseră aparate de radio şi chiar televizoarele alb-negru începeau să se răspândească pe la cei cu mai multe posibilităţi materiale.

Aşa că înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, transmisă în direct la defuzor, am urmărit-o la Ion a lui Cârpic, vecinul de peste drum, unde se adunaseră mai multe vecine, printre care şi mama şi bineînţeles şi copii de pe cotul nostru. Babele, printre care şi mătuşa Casandra, plângeau şi îl jeleau pe fostul şef al statului, spunând "că de bine de rău le-a dat acea pensioară ca văduve de război, dar de acum încolo, cine ştie cine o mai veni la conducere şi ceo mai fi (cu gândul la schimbările de guverne repetate de dinainte şi după al doilea război mondial)".

Însă mie nu jelitul lor mi-a rămas în minte, cât comentariul celui care transmitea la defuzor şi mai ales urcuşul treptelor către locul de înmormântare, când număra treptele urcate şi când a ajuns pe la 88, în mintea mea de copil de la ţară, când pentru mine lumea întreagă o reprezenta Udeştiul cu împrejurimile lui, nu găseam nici o explicaţie a acestui urcuş şi dându-mi seama că 88 este o cifră foarte mare, am întrebat foarte mirat: "Dar unde vor să-l urce, în cer ? Cum este scara aceia pe care urcă ?" Bineînţeles că s-au uitat la mine, dar nu am prea fost băgat în seamă cu nedumeririle mele şi nici răspuns nu am primit. Cei mari continuând să discute şi să comenteze evenimentul. Mult mai târziu când am ajuns prin Bucureşti, m-am interesat unde este înmormântat Gheorghe Gheorghiu Dej, pentru a umple acel gol de explicaţie, poate, din mintea mea. Am vizitat Parcul Libertăţii (azi Parcul Carol) am urcat acele trepte şi am intrat şi în interiorul moumentului unde, în centru, era mormântul lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi în unul din compartimentele din stânga, cum intri, era I.C. Parhon.

Am fost frapat de răcoarea care era în interiorul monumentului şi de poziţia  acestuia de pe colină, de unde se vedea o panoramă minunată.

Vremurile nu s-au oprit în loc, nici cu moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi nici cu moartea tatălui meu, astfel firul vieţii şi-a urmat cursul destinului.

Pentru mine au fost frumoşii ani ai copilăriei, când nu cunoşteam grijile vieţii, când nu mă interesa cu ce o să mă îmbrac, sau ce o să mănânc, când singura grijă era să merg la grădiniţă, să vin acasă şi să mă joc. Şi asta cu grădiniţa era o grijă, pentru că de atunci am fost foarte conştiincios şi prompt, fiindcă de cele mai multe ori când venea doamna, "tovarăşa" educatoare să deschidă grădiniţa, mă găsea la uşă. Grădiniţa funcţiona în curtea şcolii, în fosta casa a directorului şcolii, o clădire cu 3 camere, un hol, un cerdac şi o mică grădină împrejmuită, unde primăvara răsădeam flori. Grădiniţa era foarte aproape de casa noastră.

Din această perioadă am doar câteva amintiri plăcute care au rămas în subconştientul meu.  

La grădiniţă, după cum am spus, mergeam de dimineaţă ca să fiu primul, pentru că tovarăşa educatoare Platon, în primele ore ne lăsa să ne jucăm cu ce dorim noi. Era o ladă mare în care erau jucării din lemn (cuburi, prisme, piramide, conuri, trunchiuri de piramidă şi de con şi încă multe altele, de diferite culori), cu care făceam construcţii diverse. Pentru că eram primul venit, puteam să îmi aleg tot ce doream eu. Cei care veneau mai târziu, trebuiau să se mulţumească cu ce mai rămânea în lada de jucării. Din când în când educatoarea ne mai scotea şi jucării noi, din nişte vitrine de sticlă, pe care la ţinea încuiate şi care dacă le-ar fi lăsat la discreţia noastră în câteva zile ar mai fi rămas doar bucăţele şi resturi. Îmi aduc aminte că în această perioadă am primit de la unchiul Gheorghe (George) de la Buzău, o ”minune de jucărie”, un elefant care mergea singur pe un plan înclinat (pe o masă sau o suprafaţă plană înclinată) şi bineînţeles am luat-o la grădiniţă. Cine mai era ca mine ? Mai veneau copii cu jucării de acasă şi se lăudau cu ele, dar în marea majoritate erau jucării clasice (păpusi, maşinuţe) de care aveam şi în grădiniţă ceva asemănător. Şi cum „ulceorul nu merge de multe ori la apă”, aşa am păţit şi eu cu jucăria, după vreo câteva zile, când după unele „tranzacţii” cu colegii, i-am împrumutat-o unuia să se joace cu ea, nu a fost atent şi a căzut de pe masă. Din acel moment jucăria nu a mai funcţionat. Mare mi-a fost supărarea, ca după cineva drag care ar fi murit, dar cu timpul mi-a trecut pentru că au intervenit şi alte evenimente mai interesante.

Îmi aduc aminte că aveam în program la grădiniţă şi o pauză de gustare. Marea majoritate a copiilor aveau „mâncăruri domneşti”, faţă de mine care ori aveam turte făcute pe şparhat (plită), ori făcute în tigaie în undelemn. Ca un făcut, în una din zile când merg să-mi iau gustarea, care era păstrată pentru toţi copii pe holul grădiniţei, în gentuţe, în trăistuţe, fiecare cum avea, după ce ne spălam pe mâini, găsesc în pachetul meu un şoricel care se înfruptase din turta mea. Bineînţeles că nu am mai mâncat-o, am făcut-o mărunt şi am dat-o afară la păsărele. Mare mi-a fost însă nedumerirea, de ce a ales-o tocmai pe a mea şi nu s-a dus în pachetele cu „mâncăruri domneşti”, enigmă pe care nu am putut să o dezleg nici până astăzi.

Frumoase mai erau zilele de primăvară când ne scotea în grădina grădiniţei şi cu unelte adecvate făceam curat şi puneam straturi cu flori, iar după aşa „o muncă” ne mai dădea şi câte o pauză, care se prelungea până la jumătate de oră, când ne jucam de voie. Unul din jocurile băieţilor era să îi spunem unuia „lupu” iar el să ne alerge. Urmărirea aceasta o făceam în jurul grădiniţei, sărind peste două garduri, unul ca să intrăm în grădina grădiniţei şi altul ca să ieşim din grădină. Toate bune şi frumoase până când „lupu” când să sară unul din garduri alunecă şi dă cu gura de unul din leaţurile de la gard. Scandalul a izbucnit când nişte fetiţe s-au dus repede şi i-au spus tovarăşei despre ce este vorba. Tovarăşa a venit repede şi când l-a văzut cu „botul” umflat şi plin de sânge pe la gură, s-a speriat, l-a luat repede, l-a spălat puţin şi l-a dus la doctor. Fac precizarea că „lupul” nu plângea. Nu a fost nimic grav, decât s-a spart buza. Printre cei care „au contribuit” la acest accident am fost şi eu, aşa că tovarăşa s-a supărat pe noi şi am avut unele restricţii câteva zile şi bineînteles interdicţia de a mai intra în grădina grădiniţei.

Îmi aduc aminte că în una din zilele de iarnă, tovarăşa ne-a promis că ne dă un diafilm (nu ştiu de unde făcuse rost de aparat). Era un eveniment destul de rar pe vremea aceea la Udeşti, drept pentru care a invitat-o şi pe Cristina Ciubotaru, ai cărei părinţi erau învăţători şi prieteni cu tovarăşa educatoare. Cristina locuia gard în gard cu şcoala, deci şi cu grădiniţa, pentru că grădiniţa se afla într-un local din curtea şcolii, mai bine spus într-un colţ al curţii şcolii. Faptul care mi-a rămas în memorie a fost frumuseţea, gingăşia şi modul deosebit de suav al glasului acestei fetiţe, care a fost aşezată pe un scăunel în faţa noastră. Cred că de atunci mi s-a trezit mie sentimentul de admiraţie a frumuseţii feminine, care probabil îl voi avea câte zile voi trăi.

Am vizionat atunci diafilmul cu „Cei trei ursuleţi” şi „Povestea turtiţei”, diafilme pe care le-am revăzut peste ani, când am cumpărat un aparat de proiecţie şi diafilme pentru copii mei.

În această perioadă fratele meu Vasile terminase clas a VIII-a şi mama nu ştia unde să-l dea mai departe la şcoală, pentru că se intra destul de greu, mai ales pentru copi de la ţară. Şi atunci, ca şi în toate timpurile (vezi cărţile lui Marin Preda- episodul cu înscrierea la şcoala normală) cei înstăriţi „ungeau pe ici pe colo” şi îşi băgau copii la şcoli mai bune, la meserii mai bănoase şi mai uşoare. Cei mai săraci nu aveau de ales trebuiau să se mulţumească şi cu meserii mai grele, chiar dacă erau mai deştepţi decât cei bogaţi.

Mama crescuse şi ea un porc şi spunea că îl vinde şi dă cuiva numai să îl ajute pe Vasile să intre la o şcoală de meserii – să aibă şi el o meserie. Aşa a făcut, a vândut porcul. Dar nu prea avea cui să dea, cu cine să vorbească, nu avea „relaţii”. Atunci Lelea (Ileana, sora noastră după mamă) a vorbit cu un cumnat de al ei, care cânta la Ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava care cunoştea „pe cineva” la Şcoala profesioanlă de construcţii. Banii au fost daţi. Când Vasile s-a dus să depună dosarul de înscriere şi aflând că de la acea şcoală iese zidar, ceea ce pentru el nu mai trebuia şcoală, nu a mai vrut să se înscrie acolo. Ştiind că Vasile a lui moş Costan este la o şcoală profesională cu profil mecanic – pentru lăcătuş mecanic (acesta fiind cu un an mai mare) s-a dus singur cu dosarul la Grupul şcolar de prelucrare a lemnului şi s-a înscris la Şcoala profesioanlă pentru meseria de operator chimist. Vasile, fratele meu, pe timpul şcolii generale era foarte bun la matematică, fiind remarcat de profesorul de matematică Ion Maftei, ceea ce a făcut ca să intre la concursul de admitere fără nici o relaţie. Dar mama nu a mai primit înapoi toată suma de 1000 lei dată, ci numai o parte, motivându-se că a fost pus „obrazul” şi nu se doreşte stricarea relaţiei. Dar ce mai conta acuma dacă Vasile era la şcoală la Suceava.

Au urmat anii de şcoală profesională, cu unele perepeţii, dar ce aş vrea eu să amintesc este faptul că şedinţele cu părinţii la care trebuia să participe mama erau un adevărat chin, nu din cauza lui Vasile, ci din cauza drumului până la Suceava, care se făcea cu autobuzul şi în care mamei îi era foarte rău.

O dată m-a luat şi pe mine la Suceava, era pentru prima dată în viaţă când depăşeam spaţiul mirific al Udeştiului. Oraşul mi s-a părut ca fiind din altă lume, un adevărat paradis, cu blocuri, maşini multe şi combinatul care se vedea fumegând (de fapt aveam să aflu mai târziu că erau aburi de la centrale termoelectrică şi de la maşinile de hârtie), cu atâtea magazine. A fost prima mea ieşire din lumea delimitată, până în acel moment doar de Piaţa de la Vereşti şi eventual Gara de la Veresti aflate la aproape 4 km de Udeşti, de Biserica dintr-un lemn de la Mănăstioara şi de Reuseni. Mi se părea totul fascinant, totul nou pentru mine şi mă gândeam ce fericiţi trebuie să fie oamenii care trăiesc în oraş.

În trimestrul următor, iar m-a luat cu ea la şedinţa cu părinţii, la care mergea şi mătuşa Silvica (soţia lui moş Costan) pentru Vasile al ei care era în anul II. Pe Dorina nu ştiu dacă a luat-o vreo dată la Suceava, ea a văzut oraşul mi se pare când era prin clasa a VIII, când a trebuit să se ducă pentru a stabili grupa sanguină care se trecea pe buletinul de identitate. Pe ea o lăsa mereu acasă cu toate treburile.

Deci a doua oară când am mers în Suceava şi ajungând autobuzul dis de dimineaţă, mama şi mătuşa Silvica m-au lăsat pe mine să am grijă de desagile cu bunătăţi pe care le duceau fiilor lor – elevi la şcoala profesioanlă şi s-au dus să cumpere nişte pâine. Autogara era atunci în faţa Bisericii „Sf. Dumitru” (biserică care are un turn al clopotniţei înclinat asemenea ca turnul din Pisa-Italia. Eu am rămas deci lîngă gardul frumos al bisericii, cu bagajele. Amintindu-mi, de la prima vizită, că pe aproape sunt nişte scări şi că din capul scărilor se vede toată lunca râului Suceava cu zona industrială, am lăsat bagajele acolo lângă gardul bisericii şi m-am dus la acele scări minunându-mă de priveliştea unei dimineţi de primăvară, cu mirosul specific de celuloză care venea de la combinat, de la zumzetul care se ridica din acea vale industrială, de rarii oameni care treceau pe acolo aşa de dimineaţă, gândindu-mă cât de bine este pentru cei care trăiesc într-un asemenea oraş. Deodată am descoperit ceva în priveliştea aceea minunată, ceea ce mai văzusem. Se vedeau căminele şi corpul şcolii de la Grupul şcolar de prelucrare a lemnului şi mi-a venit în minte că dacă cobor scările şi o iau pe acolo şi pe acolo aş putea ajunge la grupul şcolar (distanţa era cam de 1,5 – 2 km), uitând practic de bagaje pe care putea să le ia oricine. Am coborât scările şi am luat-o uşor pe trotuar, traversând cu grijă o singură stradă. Până la grupul şcolar se coboară o pantă, pe unde nu sunt blocuri, ci numai case, iar trecători la acea oră erau foarte rari. Am mers aşa mai uitându-mă în urmă ca dacă o fi să mă întorc să ştiu pe unde să o iau, până am ajuns la poarta şcolii, unde nu îndrăzneam să intru. Un portar somnoros, văzând „un prichindel” (nu eram încă la şcoală) care se tot învârtea pe lângă poartă, a ieşit din camera lui de la poartă şi m-a întrebat „ ce cauţi tu aici”, la care i-am răspuns că „ am venit la fratele meu”, „dar unde este fratele tău”, „la şcoala profesioanlă în anul I”, „şi de unde eşti tu”, „de la Udeşti”, „şi ai venit singur”, „nu, cu mama, dar ea vine în urmă”, „la ce meserie este fratele tău”, „la operatori chimişti” (fără să ştiu ce înseamnă şi cu ce se mănâncă această meserie), „bine, anul I profesională de la chimie stau în căminul ăsta la parter, dar este prea de dimineaţă şi nu s-au sculat, va trebui să mai aştepţi până ce vezi că încep să iasă băieţi de acolo şi să se ducă la masă”, „aştept”. Iar portarul a intrat din nou în camera lui. După vreo 15 minute iaca văd că apare şi mama cu mătuşa Silvica care spune „Ţi-am spus eu că s-ar putea ca el să fi venit înainte aici”, mama „Puiu, dar mi-ai tras o spaimă, nu ştiam unde te-ai dus şi cum ai lăsat desagile acolo ?", la care eu nu am mai răspuns nimic.

După această isparavă, mama mă trimetea aproape la lună în oraş la Vasile să îi duc câte ceva şi colegii lui se minunau cum aşa mic şi vin singur la el. Mi-a rămas în minte un coleg de a lui Vasile, deosebit de gras şi cu un nume adecvat  şi oarecum bizar pentru mine "Boambă", nu era poreclă, ci numele lui de familie. De asemenea, m-a dus Vasile la cantină şi mi-a rămas gustul acela de pâine unsă cu unt şi cu marmeladă, care mi s-a părut atunci deosebit de bună, ceea ce eu nu mai mâncasem, dar cu care aveam să mă mai întâlnesc chiar şi în acea cantină, în primul an de liceu şi apoi în academie.

Tot în această perioadă am avut contact, pentru prima dată, cu o cofetărie "acel paradis al dulciurilor" de care nu m-am săturat niciodată, cu un film la cinematograful "Modern", din care nu am prea înţeles mult, dar care mi s-a părut diferit faţă de matineele duminicale de la Udeşti la care dura tare mult până schimba rola. M-a impresionat sala enormă a cinematografului în comparaţie cu sala Căminului cultural din sat.

Altă dată, m-a dus Vasile şi la un spectacol la Casa de cultură, care atunci se afla în clădirea în care a funcţionat Teatrul din Suceava (astăzi în acea clădire funcţioneză Uniunea Polonezilor din România), lângă Biserica Învierea Domnului, sau cum i se mai spunea "biserica cu clopotele afară". Actuala Casă de cultură a sindicatelor era atunci în fază de temelie, i se turna fundaţia şi tot la nivel de poveşti se spunea că ar fi fost obturat un vechi tunel care ar fi legat Cetatea de scaun cu Cetatea Şcheii, aflată undeva în cartierul Zamca. Tot pe atunci am văzut, pe viu, căci în cărţi am mai văzut, statuia lui Ştefan cel Mare din "Grădina domnească" sau Parcul Ştefan cel Mare. Am fost profund impresionat de masivitatea statuii, de acel tron imens şi de o sabie aşişdelea. După ani, când pe colina de lângă Cetatea de scaun s-a ridicat acea impunătoare statuie ecvestră a lui Ştefan cel Mare, la 500 de ani de la victoria moldovenilor împotriva turcilor de la Podul Înalt, statuie care se vede şi azi din aproape toate cartierele oraşului Suceava, din Burdujeni, din Zamca sau din dealul de la Sf. Ilie, Statuia lui Ştefan cel Mare din Grădina domnească a fost mutată în curtea Colegiului Militar Liceal de la Cîmpulung Moldovenesc, colegiu care îi poartă numele ilustrului domnitor al Moldovei.

Una din ultimele mele vizite la şcoala lui Vasile, când era în anul III, a fost de Paşte. Atunci când a trebuit să îl anunţ de moartea şi înmormântarea mătuşii Aurora, sora mamei de la Reuseni, la care şi el ţinea foarte mult. Cu câteva zile înainte, el a fost pe la spital să o caute, dar i s-a spus de o infirmieră că "a plecat acasă". El s-a gândit că s-a făcut bine, iar când eu i-am dus vestea cea rea, a fost ca un trăsnet pentru el. A fost afectat şi foarte supărat că nu l-am chemat şi pe el la înmormântare. Mama nu l-a chemat pentru că el avusese probleme cu nişte absenţe şi era de vreo două ori să îl exmatriculeze cu totul. Când primeam acasă câte o scrisoare de la şcoală cu exmatriculari de 3 zile, mama era foarte amărâtă vreo câteva zile şi era mereu îngrijorată de el.

În duminica aceea nu am mers în oraş, nici la cantină nu am mai mers. Lui Vasile nu îi ardea de nimic, aşa că spre amiază a zis că mă duce la autobuz şi am luat-o pe jos spre autogară. La un moment dat lângă uşa unei case care dădea până la trotuar, în stitul caselor evreeşti din Suceava, erau nişte oameni mai în vârstă care stăteau de vorbă ca de sărbători, poate şi pentru că în duminica aceea era o zi minunată de primăvară. Era o casă din acelea care dădeau cu uşa de la intrare direct din trotuar sau cum se mai spune direct din stradă. Vasile probabil că îi cunoştea, că le-a spus "Bună ziua", eu aflând în prealabil că la oraş saluţi numai pe cine cunoşti, nu ca la noi la Udeşti unde trebuie să saluţi pe toată lumea indiferent dacă cunoşti sau nu persoana, iar dacă omiţi dai dovadă de "proastă creştere", de lipsa celor "7 ani de acasă", de "nici atât nu ai învăţat la şcoală" etc.

Una dintre doamnele de acolo văzându-l pe Vasile aşa abătut, l-a întrebat ce a păţit, la care el le-a povestit cele întâmplate. Bineînţeles că au urmat consolările, după care discuţia se abate asupra mea. "Cine este el ?" "E fratele meu mai mic care a fost pe la mine şi îl duc la autogară", "Singur ?", "Da, singur, că a mai fost pe la mine", "Da, cum nu vă e frică să îl lăsaţi singur pe autobuz ?, au fost atâtea cazuri de răpiri de copii, la care li s-a luat sângele". La care eu le-am răspuns că "atât la dus, cât şi la întors merg în autobuz cu oameni din sat pe care îi cunosc şi care mă cunosc şi cred că nu s-ar putea atinge nici un străin de mine". Doamna s-a minunat de curajul mamei că lasă un băiat aşa de mic, care nu este încă la şcoală, să vină singur până la Suceava, ceea ce pentru mine nu mi se părea nimic ieşit din comun. Apoi acea doamnă mă ia în casă la ea, îmi dă un ou roşu, o portocală mare de care nu mai văzusem până atunci şi o felie de cozonac cu nucă, dar mult mai galben şi mai aromat decum îl făcea mama. Eu le-am mulţumit frumos, iar la despărţire acea doamnă nu contenea să îmi atragă atenţia să fiu atent la oamenii străini, să fiu atent în autobuz etc. etc.

După ce am plecat mai departe spre autogară, am aflat de la Vasile că domnul era cismar, iar el fusese de câteva ori la ei să îşi repare încălţămintea.

Ajungând acasă am împărţit felia de cozonac şi portocala cu mama şi cu Dorina, şi cum îmi închipuiam că portocala pe cât era de frumoasă, pe atât trebuie să fie de dulce, am rămas puţin dezamăgit de acreala ei. Totuşi gândul mi-a rămas la acei oameni care răpesc copii şi le iau sângele, gând care m-a urmărit câţiva ani. Atunci am întrebat-o pe mama dacă este posibil aşa ceva. Mama m-a liniştit că sunt fel de fel de zvonuri, dar este bine să fii circumspect cu oamenii străini, să nu te laşi amăgit cu fel de fel de lucruri.

Apropo, de amăgit, vecinului nostru de peste drum Ion a lui Cârpic, i-au dispărut din casă, spunea el, 100 lei şi îl bănuia că iar fi luat Vasile al nostru, ceea ce nu a fost adevărat. Dacă până atunci Ion şi Aurica erau foarte buni prieteni cu mama, cu această bănuială s-a rupt orice relaţie de amiciţie şi bună vecinătate. Ion s-a dus şi a reclamat şi la Miliţie şi a chemat-o pe mama acolo. Dar Ion nu se baza decât pe o presupunere, pe nimic concret.

În acel timp, era cum se spune vremea vişinelor, iar Ion avea la poartă un vişinel care avea crengile şi în drum. Copii de pe acel cot, printre care şi eu, dădeam toată ziua cu pietre în acel vişin doar, doar o mai cădea câte una. Într-o zi, iese Ion la poartă şi mă cheamă să-mi spună dacă nu vreau vişine, adică vorba aceea "vrei calule ovăz". Eu i-am răspuns că "da" şi mă ia în ogradă la el unde avea pregătite într-o strachină o mână de vişine. Îmi zice "ţi le dau pe toate dar să-mi spui şi mie, măta a cumărat ceva în ultima vreme, de încălţat sau de îmbrăcat ?", la care eu ştiind despre cum merg treburile la noi, îi răspuns sigur "nu, nu am văzut nimic nou acasă la noi", "da, dar - zice el, în casa cea mare pe dulap unde nu ajungi tu, nu ai văzut minic nou, hai zi ca să-ţi dau vişinile, că ştiu eu mai bine", la care în mintea mea îmi imaginam un dulap în casa cea mare, deoarece nu exista nici un dulap şi cu gândul să capăt cât mai repede vişinile am zis "nu ştiu, poate". Am luat mâna de vişine şi am plecat. A doua zi a fost chemată din nou mama, dar şi cu mine, la miliţie. Bineînţeles că mama nu a vrut să mă ia şi pe mine. A argumentat în faţa miliţianului că orice copil mic poate fi amăgit să spună orice, dacă i se promite sau i se dă ceea ce el doreşte. Cazul nu ştiu cum s-a închis, dar pe mama nu a mai chemat-o la miliţie şi nici o altă urmare nu a avut, dar cu vecinul Ion nu am mai vorbit mult timp. Şi peste ani s-a simţit răceala relaţiilor cu acest vecin în comparaţie cu ceilalţi. Până la întâmplarea cu banii mi-aduc aminte că odată eram la el, el atunci  nu avea copii, şi ne-am dus în standolă după ceva. Acolo am rămas profund uimit de un baros şi am exclamat: "Vai, ci ciotan mare ai !" la care el a început să râdă şi după acest eveniment, de câte ori mă vedea şi cu oricine ar fi fost mă întreba "Ia zi măi Puiu, ce am eu în standolă ?", iar eu ştiind că vrea să se amuze şi fiindu-mi ruşine de cum am spus, îi răspundeam "Nimic, un ciocan".

Tot de pe atunci îmi aduc aminte de un episod cu un frate de a lui Aurica, soţia lui Ion a lui Cârpic, din Poiana Silionului, căsătorit şi el, dar fără copii. Venea destul de des pe la sora lui şi avea o bicicletă. La acea vreme erau destul de rare bicicletele în sat, nu oricine îşi permitea un asemenea lux. Fratele Auricăi se purta tare frumos cu mine şi mă mai plimba cu bicicleta când nu era grăbit. Într-o duminică când trecea din Poiană, a oprit la sora lui, iar eu eram în drum la joacă. După ce a zăbovit puţin prin ogradă la soră-sa a plecat mai departe, dar nu înainte de a mă lua şi pe mine pe bicicletă, până la şcoală, adică vreo 400 m, până la şoseaua principală care trece prin sat. Acolo mă dă jos de pe bicicletă, asta fiind aşa în jurul amezii şi îmi spune "Dacă mă aştepţi aici, când vin înapoi, că am nişte treabă pe la coperativă, te iau iar cu bicicleta". La care eu voios nevoie mare îi răspund "Da, te aştept". Şi mă aşez pe gard la şcoală, că era făcut un gard din ciment cu cale şi "încep" să răspund trecătorilor care mă tot întrebau "Ce faci mă Puiu aici ?", la care eu le spuneam "Aştept pe cineva".

Şi uite aşa se face după amiază, se face seară, se întunecă, încep să se rărească trecătorii şi nenea nu mai venea, dar nici mie măcar nu îmi trecea prin cap să merg acasă, din moment ce mi-a zis să îl aştept, pentru că tot trebuia să se întoarcă acasă, un alt drum mai scurt nu avea.

Într-un târziu îl văd că apare şi a rămas destul de surprins când m-a văzut acolo la ora aceea şi îmi zice "Cum măi Puiu ai stat până acuma ?". Am parcurs imediat distanţa de la şcoală până acasă pe bicicletă. M-am întâlnit peste ani cu el şi mi-a reamintit despre acea întâmplare, care sunt sigur l-a marcat şi ia rămas în memorie ca şi mie.

În sfârsit a venit şi ziua mult aşteptată de mine "15 septembrie 1967" când am început clasa I-a. Noi bobocii, căci eram două clase, una de 25 şi cealaltă de 27 de elevi, am fost adunaţi la grădiniţă, pe care o "absolvisem", frumoşi îmbrăcaţi şi cu ghiozdanele în spate. Ştiu că mama nu a avut de unde să-mi cumpere o uniformă (nu a avut bani), aşa că a cumpărat nişte doc albastru şi a cusut la o femeie din sat un fel de uniformă, care era foarte frumoasă. Vasile care tocmai terminase şcoala profesională şi a fost repartizat la Colorom Codlea, lângă Braşov, mi-a trimis un ghiozdan din imitaţie de piele cum nu mai avea nimeni în clasa I. Majoritatea copiilor aveau ghiozdane de 11 lei din carton sau puţin mai bune de 20 lei pe când al meu era de 40 lei. Acest ghiozdan l-am păstrat, dar m-a şi ţinut pânăla sfârşitul clasei a VIII-a.

De la clădirea grădiniţei până în faţa şcolii unde era careul s-a format un culuar din copii de clase mai mari care ţineau în mână flori şi formau o boltă minunată multicoloră. Noi bobocii în rând câte doi am trecut pe sub acea boltă lungă de vreo 50 metri până în faţa careului. Acolo la masa prezidiului erau directoarea Lucreţia Munteanu, ceilalţi dascăli ai şcolii şi preotul care avea şi el o fată în clasa a VIII-a şi fusese invitat la prezidiu. După discursul care s-a ţinut pentru deschiderea anului şcolar şi de bun venit pentru cei din clasa I-a, noi bobocii am fost repartizaţi celor doi învăţători. Eu am nimerit în clasa domnului (tovarăşului) învăţător Gheorghe Ciubotaru (domnu Ghiorghiţă) şi ca sală de clasă, în clasa din stânga din faţă la "Şcoală la Popa", adică la 4 case mai la vale de casa noastră.

Când am intrat în clasă m-a fermecat priveliştea acelor bănci din lemn, cu abecedarul şi aritmetica noi şi cu câte o floare de crezantemă pentru fiecare şcolar.

Tovarăşul învăţător ne-a spus ce o să facem în clasa întîi şi cam ce am avea nevoie. Bineînţeles la început vom scrie numai cu creionul şi abia spre sfârşitul anului şcolar vom scrie cu tocul şi cu cerneală. Ne-a spus să ne facem rost de alfabetar pentru a învăţa mai uşor literele.

Mie mi-a cumpărat fratele meu Vasile un alfabetar foarte frumos cum nu mai avea numeni în clasă, cu literele cartonate şi un toc cu o clapetă de prindere a peniţei, diferit de a celorlalţi copii. Toate astea au fost trimise de el de la Braşov, o dată cu ghiozdanul. Dacă el nu a avut aşa ceva, acum cînd a scăpat la salariul lui, mi-a cumpărat mie. El mi le-a promis din vara acelui an când, ca să mai facă rost de bani până va începe serviciul, a luat carul şi vaca de la moş Costan şi cu vaca noastră, a scuturat părul din grădină, cu pere de vară foarte dulci, le-am strâns împreună, le-am pus în car şi le-am dus la Vereşti, unde era un centru de colectare a fructelor. Ştiu că nu ne-am dus pe şoseaua care trece prin sat, ci am luat-o pe drumul prin luncă şi am ieşit la podul peste apa Sucevei. Pe drum mi-a spus de multele lui planuri de viitor şi de asemenea mi-a spus ca eu să învăţ bine să dau la liceu (ceea ce eu nu prea înţelegeam ce înseamnă, dacă liceul se face înainte de şcoala profesională sau după !!) şi poate la o facultate, că el mă va ajuta cu tot ce poate.

Ajunşi la Vereşti şi aşteptând la cântar, a oprit lângă noi un tractor şi o remorcă cu oameni din satul nostru care cărau grâu la Baza de depozitare din apropierea Gării din Vereşti.  Vasile le-a dat nişte pere. Unul dintre ei, îmi zice „Hai, măi Puiu, nu vrei să mergi cu noi la Udeşti cu remorca”, la care Vasile îmi zice „Dacă vrei, dute”. Pe moment, fără să mă gândesc, cum am făcut de multe ori în viaţă, am zis că merg, poate mânat şi de dorinţa de a merge şi cu remorca, cu care nu mai fusesem niciodată, căci cu carul eram sătul. M-am urcat în remorcă, dar nici bine nu am ieşit din Vereşti, când mi-am dat seama de greşeala pe care am făcut-o. Dacă aş fi rămas cu Vasile sigur mă ducea şi prin Gară şi îmi dădea şi o îngheţată, dar aşa au zburat acele oportunităţi, ştiţi vorba aceea „Dă Doamne mintea românului mai de pe urmă”. În scurt timp am ajuns la S.M.T. şi de acolo m-am dus în „Cornuare” şi mă uitam spre Vereşti care se află la 4 km şi îmi venea să-mi dau pumni în cap de greşeala pe care o făcusem. Îmi venea să mă duc pe jos înapoi, dar pentru anii aceea pe care îi aveam mi se părea distanţa mult prea mare.

Mie îmi plăcea la şcoală, eram entuziasmat când descopeream lucruri noi sau pe altele altfel de cum le ştiam. Îmi aduc aminte că tovarăşul învăţător era destul de sever cu noi, dar viaţa îşi vedea de cursul ei. Orele atunci erau de 50 minute cu 10 minute pauză şi 20 minute pauza mare.

Aşa că joaca în curtea şcolii şi orele în clasă se îmbinau, ceea ce făcea ca timpul să treacă în mod plăcut. În clasa mea era un băiat Cătălin, mai conştiincios şi mai ordonat decât mine. El stătea la bunica lui la Udeşti şi avea grijă permanent de el o mătuşă. Avea numai note de 10, dar la începutul trimestrului al III-lea, s-a mutat la părinţii lui undeva în ţară pe la Focşani, ceea ce a făcut ca eu să iau premiul I. Nu pot să uit bucuria mamei, a surorii mele şi bineînţeles a mea, dar şi zâmbetul cu subînţeles, cum ar veni de felicitare, a doamnei educatoare Platon de la grădiniţă, când eu eram pe scenă la Căminul cultural şi primeam premiul, iar ea era în primele rânduri în sală.

Din clasa I-a îmi aduc aminte de două „amintiri”. Era primăvară, eram în recreaţia mare, cum se spunea, şi ieşisem „ca gâzele la soare” în cerdacul Şcolii la Popa, unde era şi tovarăşul învăţător. Pe drum treceau oamenii cu vacile la injecţie, iar eu ştiind că şi mama trebuie să meargă cu vaca noastră, îi spun învăţătorului „tovarăşe învăţător îmi daţi şi mie voie până acasă că mama trebuie să se ducă cu vaca la dispensarul veterinar şi are 100 de lei, iar dacă îi schimbă se duc repede toţi, aşa că am eu 10 lei şi să mă duc să-i dau să nu schimbe 100”, dânsul a zis „Bine, dute”, treabă care nu a durat nici 5 minute, eu stând foarte aproape de şcoală. Dar după asta „m-a cântat” la toţi profesorii din cancelarie, iar la „banchetul” de la absolvirea clasei a VIII-a, după ce am intrat la liceu şi la facultate, când mă întâlnea mă întreba „Puiu cum mai e cu suta aceea”.

Tot legat de 100 de lei, cam în aceeaşi perioadă. Mama şi-a făcut un cojoc de iarnă din piei de oaie la unul din cojocarii satului, Mihai Florea văr drept cu mama, şi neavând toţi banii odată, au căzut de acord să îi dea pe rând (adică în rate). Şi cine altul ducea banii datoraţi omului, decât eu. Şi iarnă fiind m-a primit în casă unde era numai el şi soţia lui Veronica. Cald şi bine, totul era în ordine, o curăţenie desăvârşită, de fapt era o gospodărie model aş putea spune eu pentru acea vreme. „Am adus 100 de lei pe care mai trebuia să o aducem”, „Bine şi ce să fac cu ea”, pe moment m-a blocat întrebarea lui, dar văzând cum arde focul în şobă i-am răspuns „Eu ţi-am adus-o, acum  poţi să faci ce vrei cu ea, poţi să o dai şi pe foc dacă vrei”. Şi după această întâmplare m-a cântat pe la toate vecinile şi pe la toate clăcile care se făceau, când nu aveau ce vorbi.

O altă amintire plăcută din clasa întâi a fost de 1 Martie, când am primit un frumos mărţisor, de la cine credeţi ? Surpriza a fost deosebită şi pentru mine, de la Cristina, fata învăţătorului, febleţea copilăriei şi a tinereţii mele, modelul ideal de fată pentru mine. Dar probabil că ştiţi că idealul nu poate fi atins, aşa că nici eu nu am avut deschisă calea să ating acest ideal, probabil că unele ferestre sufleteşti erau închise pentru mine. Acel mărţişor care reprezenta un ghiocel alb cu frunze verzi şi pe care nu îl voi uita niciodată, a fost ca un răspuns la un cântecel cu gimnastica pe care l-am învăţat de la mama mea şi pe care eu l-am scris şi i l-am dat. Mărţişorul l-am păstrat mult timp şi probabil l-aş fi păstrat şi azi, dacă nu dădea de el Dorina, sora mea, care mi l-a luat fără să mă întrebe şi probabil l-a dat cuiva.

A urmat clasa a doua când învăţătorul Ciubotaru a făcut rocada cu directoarea Munteanu, adică învăţătorul Ciubotaru a devenit directorul şcolii, iar directoarea a devenit învăţătoarea mea.

Nimic deosebit în acest an, numai sala de clasă s-a mutat la şcoala de la vale, unde nu prea puteai să mai faci mari năzbâtii fiind în „fieful” profesorilor, lângă „cuşca cu lei”. La catedra din clasă era un sertar în care ţineam unele lucruri ale clasei, unele caiete, creta colorată şi alte mărunţişuri, iar cheia se afla la mine, până într-o zi când într-o pauză iau un cuţitaş al învăţătoarei din sertar, cu el ascuţea creioanele. Cu câţiva „capi ai tuturor relelor din clasă” vrem să încercăm priza din spatele clasei să vedem ce se întâmplă. Stiam că nu ai voie să te joci cu curentul electric (care atunci nu ştiam cu ce se mănâncă),  ce se întâmplă dacă bagi cuţitul acolo. Aşa că am purces să bag vârful la cuţit în una din găuri şi nu s-a întâmplat nimic (probabil am nimerit nulul), la care unul dintre colegi, nu mai ştiu care Dan, Mugurel, Ion, Vasile zice „ar fi mai interesant dacă într-o gaură băgăm cuţitul iar în cealaltă un cui. Dar nu aveam un cui, aşa că unul s-a dus afară să caute un cui. Eu între timp încerc să bag vîrful la cuţitaş în cealaltă gaură (faza) şi în timp ce cuţitaşul a atins borna am tras speriat mâna de şocul psihic produs de pătrunderea curentului care m-a furnicat puternic până la cot, scoţând şi un urlet de spaimă. Bineînţeles că experimentul şi cu cuiul nu a mai avut loc, apreciind destul pericolul acestor fapte. Eu nu am păţit nimic, dar cum a intrat învăţătoarea în clasă „pupăzele” care abia aşteptau momentul să mă pârască, printre care Brânduşa, cu care am dus permanent „o luptă de caractere” pe toată durata şcolii generale, ia şi spus de aventurile mele. Învăţătoarea m-a urechit bine, mi-a luat cheia de la sertar, deci m-a „detronat” din funcţia de „şef”, ne-a atras din nou atenţia la toţi asupra pericolului de moarte ce îl reprezintă umblatul la curentul electric, pericol pe care eu îl gustasem puţin. Cui credeţi că a dat cheia spre păstrare, lui Brânduşa, dar nu pentru multă vreme căci a pierdut-o. Când a pus o nouă broască cheia mi-a revenit, relându-mi în fapt rolul de „şef”, căci de drept nu îmi fusese luat. Am terminat clasa a II-a tot cu premiul I, la fel  şi clasa a III-a care a trecut fără să lase vreun eveniment care să fie marcat în memoria mea.

În vacanţa de vară când am trecut din clasa a III-a în clasa a IV-a, am beneficiat de un bilet cu preţ redus în tabăra de pioneri şi şcolari de la Năvodari. Costul taberei a fost de 130 lei, adică mai mult decât lua mama pensia IOVR pe lună. Ea avea pensie 225 de lei, dar în fiecare an făcea câte un împrumut de 1000 lei la casa de ajutor reciproc a pensionarilor de la Ciortescu, pentru a cumpăra lemne şi cărbuni de la Vereşti şi nou haine, împrumut care îl rambursa în fiecare lună câte 100 lei plus cotizaţiile.

Era să uit un eveniment deosebit, acela când m-a făcut pionier, în clasa a II-a. Am fost printre primii din clasă care am fost făcut pionier. Mama îmi cumpărase o cămaşă albă care costa 25 lei. Eram foarte mândru de faptul că eram pionier şi m-a pozat şi la panoul de onoare.

Să revin la prima mea plecare în tabără la mare. Era vară, ca în orice vară a copilăriei, vrând, nevrând eu mă bronzam în lunca Sucevei, an de an, deci aveam pregătirea făcută. Dar se punea problema geamantanului pe care nu îl aveam. A întrebat ea mama pe la unul pe la altul, dar nu aveau sau dacă aveau erau foarte mari pentru mine. Întrutârziu a găsit la Cucu de după Grădini, care era morar atunci, după aceea a devenit factor poştal, un geamantan mai mic, împletit din nuiele de răchită, cochet, frumuşel dar îmi dădeam seama că era demodat, era depăşit de vremuri. Negăsind altceva a trebuit să mă mulţumesc şi cu el.

A sosit vremea, deci ziua de plecare. Mi-a dat mama de cheltuială la mine 25 de lei şi mai aveam şi eu strânşi vreo 10 lei din păzitul vacilor în luncă. Am mers la şcoala din sat de unde am plecat cu Sanda lui domnu Popovici şi încă o fată care erau mai mari decât mine ca vârstă. Unul dintre profesorii din Udeşti, care locuia în Suceava şi făcea naveta ne-a dus la un liceu în Suceava unde ne-a dat în primire la cei care răspundeau de tabără. Celor două fete din Udeşti, pe care numai ocazional le-am mai zărit, le era ruşine cu mine, aşa că se fereau să le stau prin preajmă. Dar nu a fost nici o problemă pentru mine, mi-am făcut prieteni urgent dintre băieţii din alte sate. Seara pe la 10 toţi copii am fost urcaţi în autobuze şi duşi în gară la Iţcani. Erau destui copii simandicoşi de pe la oraş şi nu numai, care mă arătau cu degetul şi râdeau de mine, mai bine zis de geamantanul meu, zicând „Ia uite şi la ăsta ce geamantan are”, dar eu mă făceam că nu îi aud şi nu îi băgam în seamă. Pentru mine era important că merg în tabără. Era suficient că vorbeam cu un băiat sau doi care şi ei poate s-au mirat de geamantanul meu dar acum lucrul acesta trecuse şi discutam altele mult mai interesante.

Câţi copii am întâlnit la Năvodari, nici unul nu mai avea un geamantan ca al meu. Acum aş putea să spun că ar fi trebuit să fiu mândru de lucru acesta, dar atunci nu era aşa, mă simţeam mai sărac decât eram şi nu ştiam cum să-l pitesc să nu mai sară în ochii celorlalţi.

Prima călătorie dincolo de hotarele Sucevei am făcut-o noaptea, aşa că prea mare lucru nu am văzut. Eram înghesuiţi câte 20 prichindei într-un compartiment. Am mai aţipit câte oleacă, dar zăpuşeala aceea, zgomotul roţilor de tren cu care nu eram obişnuit, zumzetul copiilor era peste poate să dormi.

Spre dimineaţă am ajuns la Constanţa şi eram foarte curios să văd marea cum arată în realitate. Dar nu ne-am dat jos din vagon, acum mă trezisem deabinelea. A fost legată o altă locomotivă la vagoanele pentru tabără şi am plecat spre Năvodari. Era o dimineaţă pe care nu o voi uita niciodată. Soarele se ridica de pe mare, era o privelişte splendidă a întinsului mării, m-a fascinat acea imensitate de ape, acel necuprins de ape. Înspre Năvodari se vedeau acele case „destul de sărăcăcioase” pe malul mării şi îmi închipuiam „ce bine este pentru aceşti oameni care oricând pot să meargă să facă baie în mare şi să facă plajă, nu mai e nevoie să vină de la aşa depărtări pentru lucrul acesta”, fapt infirmat după ani de zile când am cunoscut realitatea.

În tabără pentru mine a fost mirific, aş putea spune ca în vis. M-am simţit minunat – de la încăperea unde am fost cazaţi, de la patul cu cerşafuri albe şi saltea, până la masa care o primeam zilnic şi care pentru mine era foarte consistentă, de la programul de plajă şi baie în mare până la jocurile pe nisip, de la serbările care se dădeau şi de la serile de dans până la plimbările în oraşul Năvodari.Îmi aduc aminte de aprozarurile pline de struguri, piersici şi harbuji pe lângă care treceam foarte greu din cauza drămuirii bănişorilor pe care îi aveam. Şi ca un fapt pe care nu l-am uitat, pe cele două fete din sat care erau mai mari decât mine, le-a cazat la nişte „cabane” în complexul vechi, cabane cu pereţi din PFL, cu spălare afară la jgheab, iar pe mine în complexul nou, într-un pavilion deosebit de modern.

Din tabără mi-am cumpărat un colac pentru înot de 11 lei, cu care aveam să mă mândresc faţă de copii din luncă cu care mergeam cu vacile. Nu mai avea nici unul dintre ei aşa ceva, dar bineânţeles dându-l la unul la altul nu a ţinut prea mult. Totuşi pentru mine a fost foarte bun că am reuşit şi cu ajutorul lui să învăţ să înot.

La un concurs de construcţii din nisip echipa din care făceam parte a ocupat locul I, cu „Cetatea de scaun a Sucevei”, iar instructorul nostru ne-a făcut câteva poze pe care spunea că le putem vedea la „Palatul pionierilor” din Fălticeni, pentru că el era din Fălticeni. Alte poze nu am prea făcut pentru că nu aveam bani, luasem şi eu câţiva struguri şi trebuia să-mi opresc şi de autobuz de la Suceava la Udeşti, 6,50 lei.

În ziua când urma să plecăm, căci am stat 12 zile, căci de acolo tot seara am plecat, m-a prins un dor de mama şi de acasă, că nu mai ştiam ce să fac, nu îmi mai era foame, nu îmi mai era sete. Ştiu că toată hrana rece pe care o primisem pentru drum am dus-o acasă.

Mi se părea o enormitate până a doua zi când aveam să o văd pe mama şi pe Dorina. Nu vă spun ce lung mi s-a părut drumul la întoarcere. În tren tot ca sardelele am stat. Somn nu prea aveam, mă tot gândeam acasă şi mi se părea că timpul trecea aşa încet, când de fapt timpul trece aşa din totdeauna. La un moment dat ne-a venit ideea să dăm geamantanele jos la picioare şi să ne urcăm sus pe suporţi pentru bagaje, să dormin. Pe banchetele din compartiment eram prea înghesuiţi. M-am urcat eu acolo, dar nu am rezistat prea mult, căci din zdruncinăturile trenului, zăbrelele suportului îmi intrau în oase, aşa că nici nu am putut să dorm sau cel puţin să mă odihnesc, astfel încât am cedat locul altuia.

Dimineaţa am ajuns la Suceava, iar pe la 10 am avut autobuz spre Udeşti. În autogară era şi un băiat de pe la Ştirbăţ, fiu de învăţătoare sau profesoară, pe care l-a aşteptat mama lui, iar când a trecut pe lângă mine i-a zis  mamei „Uite mamă şi ăsta cu geamantanul ăsta de nuiele a fost în tabăra”, arătându-i cu degetul spre mine. Eu bineînţeles am întors privirea  şi m-am făcut că nu îl aud. Mama lui i-a spus „Nu-i frumos  să râzi de băiat”. Oricum l-am întâlnit de multe ori după acest eveniment pe „individ” în diferite ocazii, fiind din aceeaşi comună, dar dispreţul meu faţă de un asemenea caracter a rămas şi astăzi.

Revederea cu mama şi Dorina m-a făcut să uit, pe moment, de toate înjosirile la care am fost supus. Simţeam că am revenit în rai unde eram înconjurat numai de dragoste şi parcă mă săturam numai cu această dragoste părintească. Această primă ieşire în lume, mai departe de mama, m-a făcut să apreciez şi mai mult lupta mamei cu viaţa şi tot ce făcea ea numai pentru noi, copii ei. Chiar dacă am avut multe lipsuri şi privaţiuni materiale, lîngă mama mă simţeam bogat, nu îmi lipsea nimic, îi puteam spune deschis ce mă apasă pe suflet.

Viaţa, după această primă ieşire în lume,  a intrat în normal. Am luat iarăşi vaca de funie de dimineaţă şi până seara, cât ţie ziua de vară de mare, cu singurul obiectiv să hrănesc bine vaca. Cu o jumătate de litru de lapte fiert, cu un ou fiert, câteodată şi o bucată de brânză şi câte o pătralie de măliga (mămăligă), eventual prune sau pere de vară, meniu care nu se prea schimba toată vara, eventual mai era îmbunătăţit cu câte un borcănaş de brânză cu smântână, o luam de dimineaţă spre lunca Sucevei, unde se îndreptau vitele a cel puţin jumătate de sat. Drumul era lung, dar tovarăşii de drum şi oamenii pe care îi întâlneam şi pe care îi cunoşteam şi mă cunoşteau şi cu care obligatoriu schimbam două trei vorbe, făcea ca acest drum să pară ceva firesc, fără greutatea lungimii lui.

Oamenii care stăteau aproape de imaşuri duceau vacile acolo, dar acolo erau şi stânile cu oi şi pe unde trece oaia vaca nu paşte, plus că pe dealuri unde erau imaşuri iarba se ardea de pe la mijlocul verii, mult mai repede decât în luncă. Lunca Sucevei, pe raza satului Udeşti se împărţea în trei zone: lunca de sus (luncuţa de la Rus) unde păşteau vacile de la C.A.P-Udeşti şi unde vacile oamenilor nu aveau voie, ea a fost la un moment dat parcelată cu gard între parcele pentru o exploatare raţională, dar care nu a dat rezultate pentru că atunci când era secetă se ardea (se usca) iarba peste tot indiferent dacă era păscută sau nu;  lunca propriu-zisă – care era a sfatului şi deci, unde păşteau vacile tuturor oamenilor din sat care plăteau păşunatul şi unde mergeam şi eu cu vaca noastră; lunca de jos (lunca de la pod sau lunca de la Vereşti) o porţiune de luncă sub podul peste apa Sucevei, pod care făcea legătura dintre satul nostru şi Vereşti, unde duceau vacile oamenii care aveau casele de o parte şi de alta a şoselei spre Vereşti şi cei de pe şoseaua de la Poieni.

O zi de vară la luncă debuta splendid în cântecul ciocârliei care se înălţa din lanurile de grâu sau de lucernă. Stăteam în marginea luncii până veneau mai toate vacile care ştiam că trebuie să vină. Atunci eu o păzeam şi pe a lui moş Costan. Apoi cu băieţii formam echipe şi jucam „hapuc” (oină), iar echipa care pierdea mergea şi dădea vacile care se băgau în lanurile cu ceriale de la marginea luncii. Dacă ne plictiseam de hapuc, jucam cărţi, bineînţeles tot pe datul vacilor. Spre ora 10, cu toate că nu aveam ceas, îl făceam noi, într-un muşuroi de cârtiţă înfingeam un băţ lung în poziţie verticală şi după „multa experienţă acumulată în decursul anilor” spuneam la aproximaţie de un sfert de oră, ora exactă. Făceam un cerc în jurul băţului şi în funcţie de umbra lui, sau altfel spus de "poziţia soarelui pe cer" ştiam cât este ceasul,

Un alt ceas mult mai exact era trecerea trenurilor personale, că cele de marfă nu aveau un orar fix, pe ruta Suceava- Vereşti- Paşcani spre Bucureşti şi retur. Ştiam care este la 9.45, care este la 12.00, care este la 16.00, care este la 17.30, în funcţie şi de direcţie, care venea de la Suceava sau care mergea spre Suceava. Linia ferată se vedea foarte bine din luncă, fiind paralelă cu lunca la aproximativ 2 km. Din luncă se vedea foarte bine întreg satul nostru, întreaga panoramă a satului, cu toate coturile (cartierele) cu toate dealurile şi cu toate pădurile.

Un alt orologiu foarte bun pentru noi, care trăiam cât era ziulica de lungă, în acea izolare dată de distanţa mare până la sat, era zborul avioanelor în şi dinspre Bacău la Suceava pe aeroportul de la Salcea. Ştiam că avionul care zbura deasupra noastră spre aeroportul de la Salcea era la 11.30, iar cel care pleca de la Salc era la 16.00.

Aşa cum am mai spus ne plictiseam repede şi nu ne prea prindea ora 10 la joacă, foarte rar când auzeam şi vedeam avionul zburând, întrerupeam "activitatea" urgent şi ne îndreptam spre apa Sucevei care se afla la 2-3 sute de metri de marginea luncii, dar nu înainte de a consuma prima masă, adică laptele fiert pentru că ştiam, acum din experienţă, că dacă îl prinde amiaza se înăcreşte şi nu mai poate fi consumat.

Aşa că mânam vacile pe nisipul şi prundişul fierbinte, iar uneori chiar pe o insulă formată temporar în mijlocul apei ca să nu ne deranjeze, pentru că mai erau şi vaci "proaste" care nu ne lăsau în pace la scăldat şi plecau de nebune spre lanurile de ceriale şi atunci unul trebuia să se deranjeze şi să le aducă înapoi.

Şi ne scăldam şi ne scăldam şi ne bălăceam şi pe sub apă mergeam, de uitam de trecerea timpului, doar avionul de 16.00 ne mai trezea, ştiind că imediat se face ora 17.30 şi încep să vină oamenii după vaci care sunt flămânde.

La scăldat, oricât de curajoşi eram, nu ne hazardam în locuri pe care nu le ştiam adâncimea, nu ne băgam în şuvoaie puternice pe care nu le ştiam bine, pentru că auzisem destule cazuri de înecuri, iar în apa Sucevei erau foarte multe trunchiuri de copac aduse de apă atunci când la munte ploua torenţial iar debitul râului nu mai încăpea între maluri în dreptul luncii noastre, de cele mai multe ori dând şi pe dinafară.

În timpul amezii când era mai cald, îi făceam o baie şi la vacă, o spălam bine, o frecam cu peria de paie şi cu ţesala şi ei îi plăcea grozav, pentru că în multe zile chiar dacă nu o aduceam eu în apă, venea singură parcă ar fi spus "Eu am venit, vino te rog şi mă spală".

Iar seara după ce o hrăneam bine, numai eu ştiu cum, sătulă şi curată cu părul auriu îţi era mai mare dragul să te uiţi la ea.

Pentru mine care toată vara eram în luncă, pusul cânepii la murat în apa Sucevei era o adevărată sărbătoare, pentru că la un car punea cânepa doi sau trei vecini care veneau şi cu familiile lor. Atunci venea şi mama şi Dorina şi îmi dădea un plus de siguranţă la scăldat. Le arătam toate "giumbuşlucurile" pe care le ştiam în apă. Dintre zecile de pari de care se fixa cânepa o cunoşteam cum s-ar spune "cu ochii închişi" pe a noastră şi în fiecare zi mă duceam să văd cum stă. Au fost ani când unii oameni nu au pus-o bine şi venind apa puţin mai mare le-a luat-o cu totul ducându-se pe "apa sâmbetei" munca de până atunci. Nouă nu ni s-a întâmplat niciodată, mai ales că băteam bine parii cu maiul în albia râului şi căram suficient prundiş cu găleata peste cânepă, astfel încât să nu o ia apa. Pe ani ce treceau tot mai puţină cânepă la murat era, ceea ce denotă că oamenii nu mai cultivau cânepă. Nu mai aveau nevoie din moment ce se găseau haine şi tot ce îţi doreşti din industria textilă şi la preţuri care deveniseră accesibile şi ţăranului mai puţin înstărit. Ce rost mai avea acel volum imens de muncă din gospodăria ţăranului pentru confecţionarea pânzei, a sacilor, a prosoapelor şi a îmbrăcămintei specifice ţărăneşti, când energia şi munca puteau fi folosite în alte scopuri.

Cânepa după ce se mura era scoasă şi pusă la uscat pe malul apei, după care era adusă acasă. Acasă era trecută prin meliţoi şi meliţă, dispozitive din lemn de tocat masa lemnoasă a cânepii şi din care rezultau fuiorul, bucuşorii, bucii şi câlţii. În lungile nopţi de iarnă se făceau clăci în care gospodinele se ajutau şi torceau semifabricatele rezultate din prelucrarea primară a cânepii conducând la obţinerea firelor de urzeală şi a firelor de ţesut în război.

O altă preocupare cu care ne omoram noi băieţii timpul în luncă era făcutul bordeelor în pământ pentru a ne adăposti când ploua sau era prea cald. Lucram câte 3-4 zile la el, îl făceam de nu intra vântul, îl acopeream bine, îl amenajam în interior şi când era gata, venea câte unul de pe la C.A.P., din conducere, şi ni-l strica, spunând: "că voi staţi în bordei şi vacile fac stricăciuni în lanurile de ceriale " care se învecinau luncii. În vara respectivă ne pierea pofta să mai facem altul, dar în anul următor, ideea încolţea şi se materializa din nou şi povestea se repeta, până când au hotărât cei de la C.A.P. să facă o investiţie şi în acest loc şi să facă un gard cu stâlpi din beton şi să pună sârmă ghimpată pe marginea luncii astfel încât vacile să nu mai strice culturile  (gard care la revoluţie a dispărut urgent, cum de fapt au dispărut multe din C.A.P., printre care şi grajdurile din luncă unde vara stăteau vacile C.A.P., cu toate amenajările moderne care erau făcute - eu am prins şi amenajările vechi din luncă care la un moment dat nu au mai corespuns).

Apropo de bordeie. Într-o vară pe timpul amezii pe când făceam noi baie, am văzut nişte băieţi din lunca de jos, tot din satul nostru, care au venit să care stuf dintr-o baltă din lunca noastră pentru a acoperi un bordei la ei acolo în lunca de jos. La un moment dat unul dintre băieţii noştri zice "Hai să-i batem", ceilalţi parcă într-un gând zic "Hai". (Mentalitate de copii de la ţară pe care am regăsit-o în Moromeţii lui Marin Preda - iar în momentul în care am văzut filmul şi secvenţa cu bătaia dintre băieţi, m-am regăsit în acea mentalitate a copilului rupt de lume, care fără nici un motiv anume, doar de dragul de a bate pe cineva, poate este scris ceva în materialul genetic al masculului).

Ne-am dus, vacile noastre erau în stanişte, şi i-am aşteptat după un dâmb. Când acei băieţi din lunca de jos se întorceau cu sarcinile de stuf, noi le-am tăiat calea şi cu bâtele pe care le aveam de la păzitul vacilor, fără pre multe discuţii, doar Mihai a lui Panici zice "Cine va dat voie să tăiaţi stuf din balta noastră" - parcă balta era a noastră sau trebuiau să-şi ceară voie de la noi. Am început "jap, jap" care cum apuca. Băieţii din lunca de jos speriaţi au lăsat sarcinile de stuf şi care cum a scăpat cu mai multe sau mai puţine ciomege au rupt-o la fugă.

Noi întorcându-ne victorioşi la scăldatul nostru.

Nu trece jumătate de oră, când unul dintre ai noştri zice "Uite că vin iar cei din lunca de jos". Când ne uităm întradevăr veneau dar cu ei veneau vreo doi mai mari decât noi. Abia atunci ne-am dat seama de gravitatea pericolului. Cu vacile nu puteai să fugi, iar dacă le lăsai ţi le lua şi le băga în mijlocul lanurilor cu culturi agricole şi nu te lăsa să mergi să le scoţi decât atunci când erau siguri că te-a văzut paznicul de la C.A.P.

Unii dintre ai noştri au fugit, dar eu m-am gândit că nu am cum să las vacile aşa aiurea "Ce îi spun eu mamei diseară acasă ?" şi mai bine stau, că de omorât nu o să mă omoare. În fruntea celor din lunca de jos era unul de a lui Brezan cu care eram rude (veri de al II-lea), îi zicea Mircea lui Sopca, care avea în mână un bici din piele. Ajunge în dreptul meu şi zice "Ce aţi avut bă cu ăştia ?". Eu nu apuc să-i răspund că "jap" cu biciul în mine şi cum eu eram numai cu pantaloni scurţi pe mine, fără vreo cămaşă, vă închipuiţi ce usturime pe capul meu. Am scos un urlet de durere, după care i-am spus că "o să-i spun mamei să-i spună lui taică-su ce mi-a făcut pentru că eu nu i-am bătut pe acei băieţi de la ei". El drept că a înţeles îmi mai trage un bici şi pleacă să-i prindă pe ceilalţi. Eu am început să plâng, dar în gândul meu îmi părea bine că am scăpat doar cu atât. Nici prin cap nu îmi trecea chiar să-i spun mamei că s-ar fi putut ca să mai primesc vreo două şi de la ea. Aşa proceda, dacă cumva mergeam să mă plâng că m-a bătut cutare sau cutare, îmi mai trăgea şi ea vreo două palme şi îmi zicea "Ce-ai căutat tu acolo ?" sau "De ce te bagi tu unde nu trebuie ?", "De ce nu te joci tu cu copii de teapa ta ?" şi multe de astea. Aşa că eram învăţat şi trecut prin astea şi de multe ori când o încasam sau păţeam ceva din pricina mea, lăsam să curgă lacrimile de durere până la poarta casei noastre, de acolo le ştergeam şi de multe ori se întâmpla să mă vadă şi imediat mă "citea" pentru că pe ea nu puteam să o păcălesc şi mă întreba "Dar ce ai păţit ?" la care eu răspundeam "Nimic", "Hai că văd eu că ai ceva, spune-mi că nu te bat" la care eu o ţinem cu "Nimic". Poate de atunci mi se trage mie, şi acum mare fiind, să mai primesc "lovituri", dar nu fizice şi să le acumulez în interiorul sufletului meu, fără să mă plâng nimănui, că de fapt nici nu am cui să mă mai plâng.

În apropiere de unde se petrecuseră aceste fapte "reprobabile", sub malul râului Suceava era un loc de care ne feream toţi copii şi aveam grijă ca vacile să nu se apropie. Era o porţiune de aşa zise "nisipuri mişcătoare", care nu erau alceva decât izvoare de apă din straturile de nisip. Pentru noi prichindeii era o adevărată aventură să te bagi până mai sus de genunchi, dar pentru vaci nu era chiar simplu. Astfel acolo a intrat o dată un cal, care prin greutatea lui s-a afundat imediat până sub burtă şi cum nu sta liniştit tot se afunda. A fost nevoie să vină cu un camion  să-l tragă afară. Altă dată a intrat o vacă şi noroc cu nişte oameni de la o balastieră de pe malul Sucevei care au intervenit urgent, altfel vaca nu mai putea fi scoasă vie pentru că ea tot se muncea să iasă şi se afunda tot mai tare.

Veneau acolo la apa Sucevei mulţi oameni după prundiş, nisip sau macadan. Pentru cinci-şase băieţi era o nimica toată să umple o căruţă cu macadan pentru care ne dădea 5 lei. Şi ca să nu îi împărţim mă deega pe mine să merg în gară la Vereşti, unde era permanent un chioşc deschis şi să cumpăr biscuiţi că aveam o foame în noi după atâta scăldat. "Apa te suge"  cum se spune. Dar de ce eram eu delegat ? deoarece ca să ajungi la Vereşti, trebuie să ajungi la podul peste apa Sucevei, adică trebuia să treci prin teritoriul "duşmanului" prin lunca de jos şi ştiind că eu atunci "am avut pile", am luat "numai două bice", acum mă trimeteau pe mine.

Drumul dus întors era de o oră, dar nicidată nu am dat ochii cu "pieile roşii" şi nici nu mi-aş fi dorit. O jumătate de kg de biscuiţi îi împărţeam frăţeşte şi ne bucuram când ne mai cădea câte o "pleaşcă" din asta.

Referitor la mâncare, nu eram eu singurul din luncă cu acelaşi fel de mâncare, lapte, ou, brânză, mai erau mulţi, dar erau şi băieţi care veneau cu câte o traistă de mâncare de le-ar fi ajuns "până la Bucureşti", cu toate că încă nu văzusem Bucureştiul decât pe hartă. Şi mai erau şi vaci care dădeau la bagajele noastre când noi ne jucam sau ne scăldam şi mâncau mâncarea, dar bătaie ce luau de la toţi după aceea mai rar se pomenea.

Era un băiat liniştit şi cuminte de a lui Culuţă a lui Trap, şofer pe un camion la C.A.P., care venea cu o traistă plină de mâncare, azi aşa, mâine aşa până a început să "bată la ochi".   Într-o zi Mihai a lui Panici îmi spune "ce ar fi să-i mâncăm mâncarea lu acesta că prea are multă". Eu zic "Da, dar trebuie să-i mai lăsăm şi lui, că dacă se duce şi îi spune lui taică-su, nu ştiu dacă ne va fi moale". Şi am început să jucăm cărţi pe clătitele lui, pe cârnaţul cu scrob care nu îi plăcea băiatului, de lapte şi brânză nu ne atingeam că eram sătui şi apoi trebuia să-i lăsăm şi lui ceva să mănânce. Băiatul mai moale, nu se prea prindea ce facem noi "golănaşii". El se amuza şi se distra pe chestia asta. Şi ne-a mers aşa o bună bucată de vreme. Erau zile când ne întreba el dacă nu vrem să mai jucăm cărţi pe datul vacilor şi cum tot el cădea, noi îi spuneam "mergem noi, dacă scoţi o clătită" şi el bucuros scotea. Până într-o zi când nu a mai venit în lunca noastră şi tare rău ne-a mai părut, nu după el ci după clătitele lui.

După cum am spus din luncă se vede foarte bine satul meu cum este aşezat sub Oadeci, înşirat pe dealurile Udeştiului. În una din veri am asistat ca la un spectacol cum a ars standola lui Bidirelu cu o maşină de lemne adusă în ea şi în aceeaşi zi, după ce oamenii se întorceau de la focul pe care îl stinseseră, s-a aprins standola la Petrea Manii din "Cornuarie".

Tot din luncă am văzut aşa numitul fenomen de "rupere de nori". Pe o parte a unui deal de lângă Oadeci, un nor compact (cum ar fi fost o ceaţă deasă pe o suprafaţă delimitată) s-a lăsat până la pământ. După vreo 5 minute s-a dispersat, dar se vedeau de la distanţa de 5-6 km, de unde eram noi, pâraiele şuroind la vale cu ape învolburate. După o jumătate de oră au dispărut şi acele pâraie care se formaseră.

Verile astea petrecute în lunca Sucevei fac parte şi ele din viaţa mea şi mi-au rămas în minte.

A urmat clasa a IV-a, când l-am avut învăţător pe Gavril Munteanu, soţul doamnei Lucreţia Munteanu, care trebuind să iasă la pensie a luat o clasă terminală de ciclu primar. Toate bune şi frumoase. Viaţa îşi vedea de mersul ei, până înspre vacanţa de primăvară când într-o zi când mă întorceam de pe la pădure din Fundoaie, pe unde fusesem cu vaca la păscut, pentru că era iarbă proaspătă şi frunze noi de fag care îi plăceau vacii, dar şi mie pentru că erau crude şi acruţe, văd mare vânzoleală în drum la noi, în piaţa de la fântână. Ce se întâmplase ?  S-a spart Şcoala de la Popa şi noi, adică eu, Dorel a lui Zaharii, Mircea Catrinii lui Călin, Mihai a Mandiţei, adică băieţii de pe cotul nostru erau primii suspecţi. Asta, bineînţeles şi cu ajutorul lui moş Vasile a Aurorei care, având ciudă pe noi că duminica care trecuse, când noi ne jucam în curtea şi prin jurul şcolii, a venit şi un nepot de a lui, dar fiind mai mic decât noi, l-am fugărit acasă că ne încurca. La apariţia comisiei de constatare şi cercetare a spargerii, formată din directorul şcolii Gheorghe Ciubotaru, profesorul de matematică Ion Maftei, profesorul de muzică Olivian Diaconu şi domnul de sport Dormidont Mogâlnischi, care era şi păgubitul, moş Vasile ne-a turnat (ne-a pârât) imediat că ne jucasem acolo în duminica care trecuse. Moş Vasile a Aurorii era vecin cu şcoala şi vedea ce se întâmplă pe la şcoală.

De fapt ce se întâmplase, la Şcoală la Popa, în una din cele 4 camere cât avea şcoala (plus o cancelarie la mijloc şi un gang închis cu geamuri în spatele clădirii. Geamurile gangului erau permanent sparte cu mingea, deoarece în spatele şcolii era un mic teren, care fusese ograda conacului popii care a locuit acolo) s-a amenajat o sală de sport dotată cu unele materiale specifice şi de care era responsabil domnul Mogâlnischi.

Chiar în seara duminicii când noi ne-am jucat pe la şcoală, unde de fapt era locul nostru de joacă permanent, nu numai în vacanţă, dar şi al generaţiilor următoare de copii de pe cotul nostru, mai ales că în grădina şcolii s-a amenajat de către copii şcolii, printre care şi eu, un teren de fotbal şi unul de handbal, s-a intrat în acea sală de sport (aveam să aflu mai târziu de coincidenţă) şi s-au furat 50 de lei care reprezenta cotizaţia la sport a şcolii, mai multe perechi de tenişi şi câteva perechi de încălţări cu crampoane.

Ne-au luat la întrebări pe mine, pe Dorel şi pe Mircea, pentru că pe Mihai îl bănuiau cel mai mult, el fiind o fire mai predispusă spre a face năzbâtii, mai bătăios, ceea ce mai târziu s-a certificat, ajungând campion naţional la box, la categoria mijlocie mi se pare - Mihai Ciubotaru.

Pe mine m-a luat la întrebări domnul Diaconu şi tot îmi ţinea teoria că trebuie să recunoaştem, că de fapt ei ştiu cine a spart şcoală, la care eu îi spuneam că "nu ştiu nimic despre cele întâmplate". Văzând că nu scoate nimic de la mine, m-a dus să îi arăt pe unde ne jucam noi duminică. Ajungând în spatele şcolii mă întrebă "dar înăuntru aţi fost ?" "da, în acel gang am fost" şi "pe unde aţi intrat ?", de parcă nu vedea câte geamuri erau sparte de la jocul cu mingea, şi i-am arătat geamul pe unde am intrasem şi iar mă întreabă "şi aţi fost înăuntru" la care eu îi spun "da" şi "cine a fost înăuntru" "toţi am fost". La care el trage concluzia "este clar, hai să îi spunem şi tovarăşului director" şi ne ducem la directorul Gheorghiţă Ciubotaru şi îi spune foarte mulţumit de descoperirea sa că întradevăr noi am fost cei care am intrat în şcoală, la care directorul îmi spune "Aşa-i Puiu că aţi fost în şcoală ?", eu răspunzându-i "da ne-am jucat şi am intrat şi în spatele şcolii" de parcă era prima dată când intram în spatele şcolii, sau prin podul şcolii sau prin beciul şcolii.

La care din nou mă întreabă "Ai văzut la careva dintre voi bani sau tenişi (înţelegând că eu eram scos din bănuială), la care eu răspund "Nu am văzut la nimeni nimic". Atunci zice "Bine, om mai vedea, dute acasă".

Imediat după acea săptămână a început trimestrul trei şi din prima zi, vine un elev mai mare la noi în clasă şi spune că sunt chemat la Miliţie. La Miliţie îi găsesc pe toţi băieţii de pe cotul nostru. Ne-a luat separat la discuţii, după care ne-a pus să scriem câte un raport. Bineînţeles la discuţii aceleaşi întrebări. După care ne-a dat drumul acasă. A urmat o perioadă de calvar pentru mine. Nu trecea o zi fără să mă cheme la cancelarie să mai dau o declaraţie. A urmat o reconstituire a locului pe unde ne-am jucat, cu miliţianul care îşi nota orice detaliu. După care ne-a chemat iar la post pe toţi. Ne-a băgat într-o cameră şi ne-a încuiat acolo. În cameră erau două dulapuri încuiate şi mai târziu am aflat că era cineva acolo în dulapuri ca să asculte ce vorbim noi. Noi am început să ne săturăm de atâta anchetă şi să spunem că "cine ne-a pus să ne jucăm în duminica aceea la Şcoală, mai bine mergeam pe imaş sau în pădure".

După episodul cu camera, datul declaraţiilor şi scosul de la ore nu a încetat. Aveam să aflu mai târziu care era motivul "Vroiau cu orice preţ să-l ducă pe Mihai a Mandiţei la o şcoală de corecţie, dar nu aveau proba concretă că el este făptaşul. Îl bănuiau şi căutau pe toate căile   să-i întocmească dosar".

Începuse să afle tot satul că noi am spart şcoala şi îmi era ruşine să mai dau ochii cu oamenii, deoarece mulţi care mă cunoşteau îmi ziceau "Măi, Puiu, voi aţi spart şcoala ?" la care eu le răspundeam "Nu, n-am spart nici o şcoală", dar sunt convins că în sinea lor spuneau "minţi, atunci de ce vă poartă pe la miliţie, trebuie să fie ceva la mijloc", alţii îmi spuneau "Vezi dacă te ei după Mihai a Mandiţei unde ajungi ?".

Mama mi-a spus "Dacă a-ţi fost voi să-mi spui sau dacă l-ai văzut pe careva" la care eu i-am povestit cum ne-am jucat în duminica aceea şi i-am spus, probabil, cu atâta convingere că nu noi am făcut lucrul acela, că m-a crezut şi nici nu m-a bătut sau să-mi spună de ce m-am jucat cu cutare sau cu cutare. De fiecare dată când mă chema la cancelarie sau la miliţie, îi spuneam eu, iar ea spunea "până la urmă o să se afle cine a spart", credea în Dumnezeu. Ea era ferm convinsă din spusele mele că nu noi am spart şcoala.

Trecuseră aproape două luni de hărţuială. Mama domnului Mogâlnischi i-a zis "Măi Dormidont, vezi că copii Valerţii nu sunt în stare să facă un asemenea lucru, să fure, poate altcineva ", ea o cunoştea foarte bine pe mama şi ştia cum îşi educă mama copii.

Întâmplarea, şi cînd te gândeşti că nimic în lume nu se întâmplă haotic, ci totul după nişte legi nescrise sau încă necunoascte minţii noastre  umane, face ca domnul Mogâlnischi să meargă la unul dintre cismarii din sat să-şi repare câteva perechi de încălţăminte. Şi mai stând de vorbă cu cismarul, zăreşte undeva într-un raft o pereche de încălţări cu crampoane şi imediat se gândeşte cine în Udeşti poartă asemenea încălţări. Întrebând pe cismar "ale cui sunt încălţările cu crampoane" acesta îi răspunde că i le-a adus unul din Poiana cealaltă (adică Poiana Silionului -un un cătun , un grup de case separat de sat printr-un imaş) ca să le taie carampoanele.

Şi iarăşi stau să mă gândesc, coincidenţă sau soarta a făcut ca domnul Mogâlnischi să meargă la acel cismar şi nu la altul căci în sat mai erau şi alţii.

Bineînţeles, după descinderea miliţiei s-a aflat imediat grupul de băieţi care au spart şcoala. Erau doi din clasă cu Dorina, sora mea din a şaptea, dar unul era mai în vârstă pentru că rămăsese repetent, unul din clasa a şasea şi culmea culmilor Marin Iorga, din clasă cu mine. Marin a văzut în toată perioada asta de două luni de chin pentru mine, de fiecare dată cum eram scos de la ore şi plimbat pe la miliţie.

Dar acum intervine elementul surpriză, şi pe care atunci nu l-am înţeles, dacă cu noi cei de lângă şcoală s-a bătut toba, cum s-ar spune, de vuia satul de „lovitura pe care am dat-o”, când au fost descoperiţi adevăraţii făptaşi cazul a fost închis foarte repede. Părinţii copiilor implicaţi au recuperat paguba şcolii, plătind şi echipamentul lipsă, ceea ce înainte de ai prinde pe făptaşi, au propus şi părinţii noştri, ai lui Dorel, a lui Mircea şi mama pentru a nu se mai face atâta tevatură pentru o pagubă de nimica toată, dar nu s-a acceptat pentru că se urmărea cu totul altceva.

Enigma cu închiderea rapidă a cazului aveam s-o dezleg puţin mai târziu, pentru că „interesul poartă fesul”. Unul dintre făptaşi, coleg cu Dorina, pe nume Livischi din Poiana Silionului, avea un frate la şcoala de ofiţeri şi „vorbea”, adică era prieten, cu una din „iepele gemene”, fetele domnului Mogâlnischi, şi pentru ca treaba şi vraja să nu se rupă, părinţii de comun acord, au stabilit ca acel caz de furt să fie închis cât mai repede. Să nu dea „apă la moară” satului au rezolvat într-un  mod fericit cazul, copii  (băieţii) nefiind purtaţi câtuşi de puţin pe la cancelarie sau pe la miliţie.

Şi în acel an am luat premiul I, dar nu am mai fost în nici o tabără. Totuşi mama m-a lăsat într-o excursie de două zile cu preotul din sat, ca organizator, pe la mănăstirile din Nordul Moldovei. Costa 30 de lei, cu mâncarea noastră. Preotul Mincescu, era un preot care s-a dat după oamenii din Udeşti. Se mulţumea cu cât îi da omul pentru diferite servicii religioase. Niciodată nu l-am auzit dojenind oamenii. Avea o voce blândă ca şi sufletul lui, nu ca cel de azi care vrea să modeleze oamenii din sat după cum consideră el, golind astfel biserica de bază a satului, care mai de care ducându-se pe la diferite secte, de sâmbătă sau de duminică, adventişti, penticostali sau baptişti. În biserică predică despre goana după bogăţii că nu este bună şi el este un hrăpăreţ şi strânge bogăţii, nefiindu-i frică de molii, carii, hoţi sau foc. Oamenii din sat „l-au citit” şi când văd la un popă aşa avânt de pus pe căpătuială se c-am feresc să mai meargă la biserică. Cine a mai văzut, popă să meargă cu vişinele de vânzare (vişinele din cimitir) în piaţa din Suceava – nu avea încredere în nici un om să facă treaba asta ? Sau de Duminica mare, când Mincescu era la pensie, nu l-a lăsat să meargă să sfinţească morminte pe o parte din cimitir, ca nu cumva să-i scadă lui câştigul. Am auzit şi că pe la Duminica mare oamenii aduc din ce în ce mai puţini colaci, pentru că au aflat că popa îi usucă şi apoi îi dă la porci.

Dar revenind la acea frumosă excursie. Am vizitat mănăstirile de la Humor, Suceviţa, Moldoviţa, Putna , Voroneţul, iar seara am ajuns la Broşteni şi am fost cazaţi la un internat, lângă bisericuţa din lemn unde a învăţat Ion Creangă. Zonă este descrisă de nemuritorul povestitor în întâmplarea cu capra Irinucăi şi bolovanul care s-a pornit de pe munte şi care este astăzi scos în evidenţă de localnici pe margiea şoselei care leagă Bicazul de Vatra Dornei. În internatul în care am fost cazaţi atunci, avea să-şi petreacă clasele V-VIII, viitoarea mea soţie Iulia Sufletu, care este din Dîrmoxa, un sat la 20 km în munte de la Broşteni. În micul sat Dîrmoxa exista o şcoală cu clasele I-IV la comun.

Acel internat atunci când am mers în excursie nu avea curent electric, avea 20 de paturi în cameră, iar „grupul sanitar” era afară, inclusiv spălatul care se făcea la un robinet de afară.

A doua zi a excursiei am vizitat Cetatea Neamţului, mănăstirile Neamt, Agapia şi Văratec iar la întoarcere am fost şi pe la mănăstirea Dragomirna.

Vara aceea mi-am petrecut-o tot cu vaca, mama începuse să lucreze la grădina (ferma) de legume (cum i se spunea la Udeşti – bulgărie).

Îmi aduc aminte că într-o zi, mai înspre toamnă, eram cu vaca pe marginea şoselei care duce de la Udeşti spre Rus Mănăstioara, drept în dreptul bujgăriei. Fusese o săptămână ploioasă, râul Suceava venise mare şi nu dădeau voie cu vacile în luncă. Cu mine era şi Dorel a lui Zaharii, vecinul meu, şi el cu vaca. Şi cum vacile păşteau liniştite, noi ne-am găsit ocupaţie, azvârlind cu pietre în rarele maşini care urcau dealul, de fapt nu în maşini ne-am propus noi să ochim cu pietre, ci în roţile din spate ale maşinilor. Şoseaua care iese din satul Rus Mănăstioara spre Udeşti are o porţiune dreaptă şi plană de aproape 1 km, după care urmează rampa unui deal destul de mare. Pe această rampă ne aflam noi când ne distram cu ochitul roţilor maşinilor care îşi luau un demaraj considerabil ca să urce mai uşor acel deal.

Au trecut vreo două camioane pe care le-am ochit şi nu prea, probabil că şoferii acestora nici nu au sesizat ce făceam noi, care stam cuminţi pe marginea şoselei şi numai după ce trecea de noi aruncam cu pietrele.

Ne pregătim din nou cu pietricele, dar acum se apropia o maşină mică albă, să fi fost vreo Volga sau un Moskvici. După ce botul maşinii trece de noi, aruncăm pietrele şi „zang” se aude la maşină. O lovise unul din noi, nu ştiu care, ori în capacul de la roata din spate, ori în aripa din spate. Se aud nişte scrâşnituri de roţi pe asfalt ca după o frânare bruscă, maşina face câteva „S” pe şosea, dar având viteză foarte mare ajunge până în vârful dealului. Numai ce vedem noi că întoarce maşina, dar în clipa aceea deja eram cu mâinile pe funiile de la vaci şi o luăm la fugă pe o cărare care ducea perpendicular pe şosea, urcând acelaşi deal, dar pe un alt versant. Era Dealul Udeştiului, dincolo de coama căruia era satul nostru, numai că şoseaua intra pe o parte în sat, aş putea spune prin Nord-Vest, iar scurtătura cu cărarea intra pe altă parte în sat, prin vest. Nenorocirea mare era că acea cărare, pe o porţiune de 200 de metri trecea printr-un lan de păpuşoi (porumb) şi cum vaca nu este bicicletă să poţi alerga cu ea, mai ales printr-un lan de păpuşoi. Vă puteţi închipui ce a urmat. Vacile s-au trezit în paradis, dacă până atunci le păzeam să nu intre în lanul de păpuşoi, acum le-am dus noi şi s-au dat să mînânce păpuşoi şi oricât ne chinuiam noi să le tragem pe cărare, tot degeaba, ele tot cu viteza melcului mergeau. Întâmplarea face să dau peste un pociumb (un semn pe care îl pun oamenii între parcele – un ţăruş mai mic bătut în pământ), îl smulg rapid şi cu el încep să dau în vacă mea care acum mă asculta şi care acum a luat-o la fugă la deal. Dorel rămâne mai în urmă, cu toate că rupe şi el un păpuşoi cu care bătea vaca să meargă mai repede, dar spre deosebire de vaca mea care era mai zveltă şi din rasa „Holştain”, a lui era o vacă mare greoaie din rasa „Bălţata românească” care oricât o bătea prea repede nu merge, s-au nu megea aşa cum am fi vrut noi de repede. Cărarea după ce ieşea din lanul de păpuşoi intra pe un fost drum, acum nepracticabil cu căruţa şi plin de tufe de cucuruz (trandafir sălbatic sau măceşe) cu mulţi ţepi, până sub coasta dealului, unde dă într-un alt drum care taie coasta dealului între două culmi adânci, asemănător unor chei în munţi sau unui canion.

În momentul în care am intrat în acele tufe de măceşe am avut intenţia să mă ascund cu tot cu vacă după ele, dar privind înapoi zăresc la baza dealului un tip la vreo 20 de ani, gras, care alerga după noi şi în urma lui o fată cam de aceeaşi vârstă, dacă nu mai tânără.

Din instinct am pornit din nou cu vaca printre tufe, zgârâindu-mă peste tot, pe faţă, pe mâini şi pe picioare. Dar ce mai conta când ştiam că „duşmanul” ne urmărea. Vaca sufla foarte tare şi repede şi era transpirată. Eu nu mai spun, eram roşu la faţă după o astfel de cursă la deal, dar trebuia să fug. Când ajung la coasta dealului să intru „în canion” mă uit înapoi să văd urmăritorii. Dorel cu vaca lui ajunsese la mărăcini şi acum putea merge mai repede, dar din urmă se apropiau cei doi. Acum fata, care era mai zveltă, era înainte, urmată de grăsan şi amândoi la vreo 200 de metri faţă de Dorel. Noi am avut un avans faţă de ei pentru că nu şi-au dat seama de la început unde am dispărut, neînchipuindu-şi că noi vom traversa cu vacile lanul de păpuşoi. Aşa că au coborât şoseaua până la baza dealului unde era un pod şi de unde se intra la bulgărie la Udeşti, pentru că în susul acelui pârâu şi de cealaltă parte a şoselei era bulgăria de la Reuseni. De acolo de la pod urmăritorii ne-au zărit foarte uşor, pentru că noi alergam cum ar alerga cineva de jos până sus în una din tribunele unui stadion, iar cei care ar privi ar fi pe terenul de fotbal.

Acest spectacol de coşmar, pentru mine şi pentru Dorel, a fost „savurat” de toţi oamenii care lucrau la bulgăria noastră, neînţelegând ce se întâmplă şi de ce trebuie să alergăm aşa „bietele vaci”.

Trag puţin răsuflarea, nu mai spun vaca, care nu ar mai fi plecat de pe loc şi încep din nou cursa. Mă durea mâna de la cot cum tot loveam vaca cu acel pociumb, dar ea asculta de comenzi şi când îi mai ziceam „Hai, hai”. Intrăm în „canion” care avea vreo 200 m lungime şi ajung cu bine în vârful dealului. Traversez şoseaua (şoseaua cea nouă), care a fost proiectată să facă legătura cu oraşul Fălticeni, dar lucrările s-au împotmolit după Poiana Silionului, iar proiectanţii au intrat la puşcărie. Acum acea şosea făcea o legătură mai directă dintre vatra satului Udeşti şi cătunul Poiana Silionului.

Încep să cobor cu vaca pe un drumuşor în sat. La vale era mai uşor, am redus ritmul. Mă uit înapoi, nu mai văd pe nimeni şi din cauza „canionului”. Nu mai alerg vaca, ci mergem doar repede să ajungem la primele case. La prima uliţă care făcea la dreapta din acel drumuşor, pe la acel om care era poreclit „Uliul”, care stătea la prima casă, trag vaca acolo şi mă opresc uitându-mă înapoi de după gard. M-am gândit că dacă zăresc pe deal venind cineva străin, din cei doi, aveam să cobor cu vaca pe acea uliţă care dădea în părăul din Poiană şi de acolo pe imaş la Ieronim şi îmi pierdea urma. Vaca era leoarcă de apă, respira încă destul de repede, eu nu mai contam, mă tot uitam în susul drumului, nici pe Dorel nu îl mai zăream.

Într-un târziu, să fi trecut vreo 10 minute, îl zăresc pe Dorel care venea cu vaca de funie, încet. Mi-am dat seama că am scăpat de urmăritori. Ajunge în dreptul meu, lasă vaca să se odihnească, ne aşezăm pe marginea şanţului de la drum şi el  zice „Na că era să o păţim rău”, „De ce ?” zic eu, „Bine că am scăpat. Da, da să ştii că am spart geamul din spate de la maşină”, „Păi de unde ştii ?” „M-a ajuns fata aceea drept pe deal după ce am ieşit dintre dâmburi (din canion)” „Şi ?”, „A venit după aceea gâfâind şi grăsanul acela şi mi-a zis că i-am spart geamul şi să merg cu el ca să mă ducă la tăticu să îl plătească”, „Bine, dar tu nu puteai să spui că l-am spart eu şi să vină după mine ?”, „Păi să ştii că aşa i-am spus că nu eu l-am spart ci cel care a fugit înainte”, „Şi ?”, „Şi vroiau să mă ducă cu orice preţ înapoi cu tot cu vacă, la maşina lor, iar eu m-am trântit jos şi mă ţineam strâns de funia vacii. Grăsanul mi-a tras câteva picioare în fund. Fata ţipa la mine să merg cu ei şi mi-a tras şi ea vreo două palme”, „Şi cum ai scăpat totuşi ?”, zice „Când am trecut prin tufele acelea mi-a intrat un ţep drept la nas şi scoţându-l afară şi fiind şi foarte încălzit a început să-mi curgă sânge, aşa că văzându-mă şi murdar de sânge, m-au lăsat şi au plecat”. Dar îmi zice Dorel „să ştii că nu sunt din satul nostru pentru că nu cunosc locurile astea pe aici, nici drumurile, ziceau că satul este departe unde sunt casele care se văd de pe deal în Poiana Silionului sau pe la Drambă, deci foarte departe, de aceea cred că m-au abandonat. Dacă ar fi ştiut că satul începe chiar de sub deal sigur veneau până la primele case să se intereseze de noi”.

După ce ne-am mai odihnit puţin, am zis „Hai să mergem acasă”. Şi am pornit la vale cu vacile care îşi mai reveniseră puţin, dar tot transpirate „leoarcă” erau. Ne-am întâlnit cu nişte oameni din sat care ne-au zis „Ce aţi făcut bă cu vacile astea, le-aţi alergat la curse, vedeţi poate fac aprindere de plămâni, mergeţi acasă şi punţi ceva pe ele”. Ne-am cam speriat noi puţin, aşa că de bine ce am ajuns acasă m-am dus şi am pus un suman rău (vechi) de al mamei pe vacă care de bine ce a ajuns în grajd s-a culcat.

Spre seară a venit mama acasă de la bulgărie şi era foarte nedumerită de ce se întâmplase. În mare, i-am spus despre ce era vorba şi era foarte îngrijorată pentru vacă, spunându-mi „Cum nu te-ai gândit că poate să facă aprindere la plămâni şi să moară, că vaca nu este cal să alerge şi mai ales la deal”. Apoi mi-a spus, că acei oameni, după ce au coborât de pe deal, s-au dus la bulgărie să întrebe dacă nu ştiu cine erau cei doi copii cu vacile sau ai cui erau, că au aruncat cu pietre în maşină şi una din pietre a sărit din roată în geam şi l-a crăpat. Bineînţeles că oamenii de acolo nu aveau de unde să ştie cine era cu vacile pe marginea drumului, doar bănuiau, dar nu le-au spus.

Mama îmi zice „Îţi dai seama ce bucurie îmi făceai dacă trebuia să plătesc geamul la maşina omului ?”. La care eu nu am mai zis nimic, am tăcut chitic, m-am făcut şi mai mic de cum eram.

Dorel era cu un an mai mare decât mine, dar când să treacă din clasa a V-a în clasa a VI-a, tatăl lui l-a dat la Şcoala de muzică din Suceava, unde a intrat tot în clasa a V-a. Dorel învăţase de când era mai mic să cânte la acordeon. Îmi era aşa de dor de el după ce plecase. Când venea în vacanţă stăteam mai mult pe la el, chiar vara dormeam noaptea afară la el într-un fel de fânar desupra intrării în grajd. Dorel era pentru mine cel mai bun prieten, chiar dacă nu ştiam ce înseamnă prea bine acest cuvânt, dar simţeam sufleteşte că sunt legat de el, până într-o zi cînd s-a produs un dezastru. S-a produs o ruptură sufletească care nu s-a mai remediat niciodată, chiar dacă formal, sau în aparenţă m-am făcut că am uitat acele fapte care mi-au marcat viaţa.

Era în vara anului 1974, când cu mai mulţi băieţi, printre care şi eu şi Dorel şi Vasile a lui Cucu, care a fost coleg de calsă cu Dorel, am fost "angajaţi" dacă s-ar putea spune, la C.A.P., la o maşină de selecţionat grâu, cu plata muncii în baloţi de paie. Pentru mine acest fapt a fost o realizare deosebită, să pot numai prin munca mea să contribui la întreţinerea vacii noastre, să pot şi eu contribui cu ceva, ca bărbaţii la gospodăriile unde erau soţ şi soţie şi în care soţul avea în grijă aceste treburi de procurare a hranei de iarnă pentru animale, soţia având grijă de făcut fel de fel de zacuşti, conserve, murături şi altele necesare bucătăriei de iarnă. Pe când mama trebuia să le facă toate treburile şi cele specifice unui soţ şi cele specifice unei soţii şi ştiam foarte bine că îi este tare, tare greu. Poate de aceea, atât Vasile, cât şi Dorina şi eu, de mici am ştiut să apreciem munca şi banii câştigaţi în mod cinstit, precum şi marele efort pe care îl făcea mama pentru noi, i-aş spune chiar marele sacrificiu, pentru că tot ce făcea, făcea pentru noi şi niciodată pentru ea, chiar dacă ea nu considera niciodată sacrificiu ceea ce făcea. Spunea că face şi ea ce poate şi cât poate, chiar dacă ar vrea să facă mai mult. Poate şi din cauza asta am căutat întotdeauna să învăţ, să-i aduc măcar atâta bucurie din partea mea şi vedeam cum în sinea ei se mândrea cu rezultatele mele, atât la şedinţele cu părinţii la care participa şi auzea numai lucruri bune despre mine, cât şi atunci când am fost la liceu şi apoi la facultate, unii profesori mai discutau cu ea despre mine şi se simţea foarte bine că o băgau în seamă din cauza mea.

De-a lungul anilor am fost tentat de multe ori să mă aventurez în fel de fel de "întâmplări mai mult sau mai puţin chibzuite, specifice tinereţii", dar de fiecare dată gândul meu era la mama, dacă prin fapta mea aş putea să-i produc o mare supărare sau o mare ruşine, aşa că de multe ori renunţam, chiar dacă în ochii colegilor eram un laş.

Dar să revin la episodul cu "prima mea angajare" la maşina de selecţionat grâu, unde noi băieţii încărcam în saci grâu vrac din magazie, îl căram la maşina de selecţionat, îl turnam acolo într-un jgheab, maşina îşi făcea treaba ei, adică selecţiona boabele sănătoase pentru seminţe, pleava o dădea afară, iar celelalte boabe le colectam separat. Munca nu era prea grea. Într-o zi, vine Ion a Babei, care era şofer pe un camion la C.A.P. şi ne spune dacă nu vrem să mergem cu el cu maşina într-o după amiază să încărcăm macadan de la apa Sucevei, că ne plăteşte. Noi am acceptat bucuroşi şi când am terminat ziua de lucru la maşina de selecţionat, pe la 4 după amiază am  mers cu camionul 5 băieţi la apa Sucevei, am încărcat cu macadan şi apoi am mers la un om în sat şi l-am descărcat. După toată această treabă, ne-a dat la toţi 25 de lei ca să-i împărţim. Toate bune şi frumoase până aici, numai că Dorel vorbindu-se şi cu Vasile a lui Cucu şi cu încă unul mai mare, zice "Noi suntem mai mari, am muncit mai mult, aşa că voi doi, adică eu şi cu încă un băiat, aveţi cîte 3 lei". Dar eu ştiind cât a muncit fiecare şi gândindu-mă de la început că o să-i împărţim frăţeşte, adică câte 5 lei fiecare, cum de fapt cred că s-a gândit şi şoferul, îi zic "Nu se poate, că şi noi am muncit cât voi, chiar voi aţi stat mai mult". La care Dorel zice "Dacă nu îţi convine, nu îţi mai dăm nimic", iar eu zic "Bine, nu îmi mai da". Deci toată treaba încheindu-se destul de tensionat.

A doua zi, la maşina de selecţionat, vine la mine Vasile a lui Cucu şi îmi dă 5 lei pe care eu la început i-am refuzat, dar el a insistat că sunt ai mei şi să-i iau, aşa că i-am luat şi mi-am văzut de căratul sacilor cu grâu. Cu Dorel nu vorbeam, el mai făcea "mişto" de mine, dar eu mă făceam că nu îl aud. Acolo făceam cu schimbul, ori la încărcat, ori la cărat, ori la luat sacii de la maşină, pentru că nici una din munci nu era prea plăcută. La un moment dat, Dorel să se "dea mare" îmi zice mie să trec la căratul sacilor, cu toate că nu era rândul meu şi nici el nu era "şef" acolo. La care eu îi răspund că "Nu vreau", după care el repetă "să trec la căratul sacilor că dacă nu mă bate" la care eu îi răspund din nou "Nu vreau". Atunci el vine la mine îmi trage vreo două palme şi câteva şuturi, iar eu de ruşinea celorlalţi băieţi care au asistat la spectacol ies afară din magazie, mă duc după magazie şi încep să plâng pe înfundate, nu din cauza durerii, ci mai mult de ciudă şi de necaz pe cele întâmplate. Magazinerul, care după câţiva ani a ajuns preşedintele C.A.P.-ului, de undeva de departe de la "basculă", m-a văzut şi a venit întrebându-mă "ce s-a întâmplat ?", la care eu zic "nimic". Apoi intră în magazie şi întreabă "Cine l-a bătut pe Puiu ?". Dorel zice "Eu pentru că nu a vrut să treacă la căratul sacilor", la care magazinerul zice "Eu sunt şef aici, să nu se mai repete că altfel nu te mai primesc aici, fiecare să îşi vadă de treaba lui". Treaba a continuat aşa toată perioada cât am lucrat acolo, fără să mai schimb o vorbă cu Dorel, evitând să mă intersectez "pe fluxul tehnologic" cu el. Discutam cu alţi băieţi cu care mă înţelegeam de minune. Pe Dorel de atunci l-am scos de la suflet. Dar episodul nu s-a terminat. În vara aceea a venit Vasile, fratele meu, din armată şi o dată stând noi de vorbă ajung cu discuţia şi la bătaia pe care mi-a dat-o Dorel, la care el zice "De ce nu mi-ai spus mai de mult ?" la care eu zic "Lasă a trecut", dar el spune "Cel puţin să vorbesc cu el, ca altădată să nu se mai lege de tine".

Şi într-o zi când se întâlnesc, Vasile îl întreabă pe Dorel "Ce ai avut de l-ai bătut pe Puiu?", la care el răspunde cu un aer de "şmecheraş de oraş" pentru că na făcea şcoala la oraş "Ce te interesează ?", "Cum ce mă interesează, îi fratele meu, sau poate nu ştii", "Aşa am vrut eu", la care Vasile dă să puie mâna pe el, fiind foarte enervat cum un "puţoi" îi răspunde cu o aşa impertinenţă. Numai că Dorel o ia la fugă şi după ce se depărtează puţin pune mâna pe nişte pietre şi începe să azvârle în Vasile. Vasile o ia la fugă după el, dar renunţă repede pentru că îi era ruşine să nu îl vadă alţi oameni, cum un ditamai omul fuge după un copilandru.

 Fapta în sine s-a uitat cu timpul, fiecare pe drumul lui, dar pentru sufletul meu Dorel nu a mai existat. După mulţi ani ne-am mai întâlnit, dar oricât aş fi vrut să mă prefac, răceala din discuţii nu am putut s-o evit, rezumându-mă la câteva replici ca între doi străini "Ce mai faci ?", "Bine", fără a ne mai depăna trăirile vieţii aşa cum făceam înainte de acel "eveniment".

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

  

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                     14.06.2013