UN LICEU DE ALTĂDATĂ - II

După ce am intrat la facultate, în condiţiile de atunci din anul 1979, când oferta universităţilor era mult mai mică decât cererea, când intrarea la o facultate era o problemă serioasă şi nu se punea problema de studii cu taxă, prin satul meu Udeşti erau oameni care nu vroiau să creadă că eu am reuşit fără relaţii, fără să mă mediteze special cineva. Dacă din sat reuşeau la facultate copii de intelectuali sau de funcţioari ai statului, era ceva normal pentru unii,  nu erau subiecte de bârfă, dar aşa, cum eu dintr-o familie modestă am făcut acest pas. Aşa a fost să fie. Aş vrea să mărturisesc că numai prin munca mea şi cu ajutorul familiei mele am reuşit să răzbesc.

Pe timpul anului III şi IV de liceu, când aveam mare nevoie de culegeri de exerciţii şi probleme de matematică (de algebră, de analiză matematică, de trigonometrie, de geometrie analitică în plan şi spaţiu, arii şi corpuri), recomandate de profesorii de matematică, Hreniuc şi apoi Iasinschi, de la liceu (îmi amintesc numai de căutatele culegeri la vremea aceea de Aramă, de Donciu) şi care nu se găseau aşa uşor, am devenit un fervent "cititor" la sala de lectură a Bibliotecii judeţene "I.G. Sbierea" din Suceava. Acolo se găseau acele culegeri, dar fiind în exemplare puţine nu ţi le împrumuta. Tot la acea bibliotecă găseam şi cărţile cerute ca lectură obligatorie, dar şi ale unor critici literari necesare întocmirii analizelor literare solicitate de profesorul Rusu Vasile, care a fost şi director adjunct, şi cu care am făcut Limba română din anul I până în anul IV. Pentru fizică am găsit la librăriile din oraş culegerile de probleme de mecanică, electricitate, optică şi căldură pe care le-am cumpărat şi după care am învăţat. Această disciplină, Fizica, am început-o în anul I cu o tânără profesoară, proaspăt absolventă a facultăţii, care se îmbrăca potrivit vârstei ei şi trendului vremii, numai cu rochii mini. Când se plimba printre bănci, având şi pantofi cu tocuri destul de înalte, rochia era mai scurtă cu două, trei degete decât înălţinea băncii şi cum eram o clasă preponderentă de băieţi, vă închipuiţi cam care era atmosfera tacită la aceste ore. Parcă ne făcea în ciudă, dar probabil pentru dânsa era ceva normal. Când ne scotea la tablă la vreo problemă, ea sta la catedră, dar nu cu picioarele sub catedră, ci în lateral aşezate unul peste altul. Dacă cumva nu te uitai la tablă şi îţi cădeau ochii din întâmplare spre profesoară, erai pierdut, uitai tot ce aveai de făcut şi de spus. Nouă ne plăceau foarte mult orele de fizică, dar s-a întâmplat ca profesoara să se îmbolnăvească şi să plece din liceul nostru. Orele de fizică le-am făcut apoi cu profesorul Golda Sorin, un om echilibrat şi deosebit de calm.

Liceul avea biblioteca lui, dar în afară de manualele pe care le ridicam la începutul fiecărui an şcolar şi le predam la sfârşitul anului şcolar, găseai o mulţime de alte cărţi, dar nici una din cele necesare sau cele recomandate de profesori. Aveau şi bibliotecarele de acolo relaţiile şi obligaţiile lor care trebuiau onorate. Cei care locuiau în oraş se cunoşteau între ei şi era un sistem neoficial foarte bine pus la punct de relaţii şi obligaţii, în orice domeniu, de la învăţământ, sănătate, comerţ, locuri de muncă, până la primărie, miliţie, agenţie de bilete, restaurante, taximetre etc.

La sala de lectură a bibliotecii judeţene, mergeai şi era imposibil să nu găseşti cărţile şi culegerile recomandate, chiar dacă erau într-un singur exemplar. Acolo dădeai buletinul, completai o cerere, îţi da cartea dorită şi te aşezai frumos la una din mese. Liniştea profundă şi neimpusă, păstrată de ceilalţi, precum şi ambientul îţi crea o atmosferă propice pentru învăţat. La sala de lectură a bibliotecii veneau doar cei care doreau să facă ceva şi nu puteau rezolva în altă parte, nu veneau cei care vroiau să piardă timpul. Locuri de pierdut timpul erau multe în oraş. La bibliotecă ca să poţi vorbi cu cineva trebuia să ieşi afară din sala de lectură ca să nu deranjezi pe careva.

În doi ani de zile am devenit atât de cunoscut de bibliotecarele de acolo, încât nici nu mai trebuia să dau buletinul când solicitam câte o carte. Am ajuns chiar să îmi dea acasă culegerea de care aveam nevoie, pentru ziua de duminică sau de sărbători legale când sala de lectură era închisă, fără să fiu rudă cu careva de la bibliotecă. Probabil văzându-mă că doresc să învăţ. Dar nici eu nu le dezamăgeam, dacă îmi spunea că trebuie să le aduc cartea la o oră, atunci făceam tot posibilul şi la acea oră eram acolo.

În anul IV de liceu, primele două trimestre au fost de carte, iar al treilea a fost de practică ca electrician în Combinatul de celuloză şi hârtie, la Centrala termoelectrică. Însoţeam câte un electrician calificat la toate activităţile pe care le făcea pe timpul unui schimb. De fapt eu am primit la absolvirea liceului calificarea de "electrician de staţii şi reţele".

În practică vedeam cum funcţionează toate tipurile de aparate de măsură şi control, ampermetre, voltmetre, frecventmetre, contoare de toate tipurile, precum şi relee de automatizare, transformatoare ridicătoare şi coborâtoare de tensiune, bobine,  maşini şi motoare electrice, generatoare electrice, siguranţe electrice, comutatoare de mică şi mare putere, cabluri electrice de toate tipurile, conductoare pentru linii electrice aeriene şi multe altele. Nu numai că le puteam vedea pe fluxul tehnologic cum funcţionează, dar erau şi ateliere de întreţinere şi reparaţii unde le puteam demonta şi observa toate componentele.

Aici în unul din atelierele de reparaţii, într-o zi, am putut observa şi cum se activează acea genă a sadismului la unii oameni. Am făcut legătura, în imaginaţia mea, cu execuţiile umane pe scaunul electric sau cu torturile la care erau supuşi unii spioni prinşi în timpul celui de al doilea război mondial, pentru ai dezumaniza şi a le obţine informaţiile pe care le deţineau şi despre care citisem în multe cărţi. A apărut un şoricel în atelier. Ce însemna un şoricel în imensitatea acelui combinat ? Colegii mei l-au prins viu. Unul întreabă "Ce faci cu el ?". Altul zice "Să îl ia acasă să îl ducă la pisică". Altul zice "Aruncă-l pe geam afară", noi eram la etajul I al clădirii. Un electrician care era la un banc de lucru şi meşterea ceva acolo, zice "Puneţi-l la curent, să vedeţi cum face". Atât a trebuit imaginaţiei unor tineri. Bancurile de lucru erau prevăzute cu surse de curent şi tensiune variabile, pentru încercarea diferitelor componete care se reparau acolo. Imediat a fost legat şoricelul la bornele bancului şi pus sub tensiune electrică. Mai întâi la o tensiune joasă, iar apoi a fost crescută treptat tensiunea până până la 220 V. Dacă la tensiune joasă şoricelul sta puţin nemişcat după care vroia să fugă pe bancul de lucru, la tensiune mai mare se întindea, se arcuia şi se înţepenea. Acum colegii se jucau la reostat, când măreau tensiunea, când o micşorau. Reacţia şoricelului era adecvată. La tensiune mare stătea înţepenit şi ne gândeam că a murit, dar reducând tensiunea, după un timp îşi revenea şi iar vroia să fugă. Această ispravă s-a repetat, spre amuzamentul tuturor celor prezenţi. Chiar am chemat şi fetele, colegele noastre care erau la atelierul de bobinaj motoare, să vadă grozăvia. Menţionez că în clasa de 41 de elevi, aveam doar 7 fete. Fetele nu au rezistat priveliştii, fiind foarte decepţionate de ce făceam noi băieţii "sadici". Ele erau mult mai sensibile, caracteristică specifică genului feminin.

Procesul de execuţie a şoricelului a luat sfârşit după ce ne-a surprins inginerul şef de secţie. Acesta ne-a trimis pe fiecare la locurile noastre de practică.

În acea practică am văzut pentru prima dată mercur, metalul în stare lichidă, şi am înţeles cât este de periculos pentru om şi ce măsuri de precauţie trebuie luate în manevrarea şi gestionarea lui. De asemenea, am rămas surprins cât de mult argint industrial se foloseşte la fabricarea aparatelor electrice de măsură şi control, în special pentru contacte. Făceam atunci o extrapolare a cantităţii de argint existente în toate marile şi micile întreprinderi din ţară, care inevitabil aveau nevoie de aparate de măsură şi control electrice în procesele tehnologice. Procese care deveneau tot mai automatizate şi implicit se impunea creşterea numărul aparatelor de supraveghere.

În toată această perioadă de practică, conducerea liceului a impus profesorilor organizarea unor ore de pregătire suplimentară, în fiecare zi, după orele de practică, pentru pregătire examenului de bacalaureat.

Atunci examenul de bacalaureat consta din probe scrise la Limba română şi la Matematică, precum şi din întocmirea şi susţinerea unei lucrări teoretice şi practice de specialitate, pentru liceele industriale.

Eu am avut ca parte teoretică de întocmit o lucrare despre transformatoare electrice industriale. Cu ajutorul dirigintelui Rădăşan, care mi-a dat câteva cărţi, am realizat lucrarea cerută, astfel încât să nu pierd timpul cu elaborarea acesteia. Toţi colegii au primit sprijin în elaboarea acestor lucrări care erau legate de meseria de electrican. Ca părţi practice au fost realizate diferite machete, diverse circuite electrice de acţionare, diferite circuite de măsurare, mici transformatoare coborâtoare de tensiune, instalaţii de iluminat cu fotodiode etc. Eu şi încă doi colegi, am avut ca parte practică, repunerea în funcţiune a unui panou mare, cât un perete din laboratorul de chimie, panou pe care era dispus "Tabelul lui Mendeleev". De la un mic tablou de comandă electric puteau fi puse în evidenţă diferite grupe de elemente chimice, prin beculeţele care se aprindeau pe panou. Noi am refăcut circuitele, am înlocuit becurile arse şi le-am legat în paralel nu cum fuseseră până atunci legate în serie, ceea ce determina nefuncţionarea unui circuit dacă un bec se ardea, am refăcut alimentarea şi tabloul de comandă cu noi întrerupătoare şi comutatoare.

Revenind la orele de pregătire suplimentară pentru bacalaureat, la acele "meditaţii". Pentru mine erau foarte bune, însă s-au găsit şi colegi care le considerau pierdere de timp, mai ales că erau organizate după amiază, după ora 17.00.

Aceste ore erau obligatorii, dar mai mult pentru profesori şi pentru un grup destul de restrâns de elevi care frecventau permanent această formă de pregătire, în rest ceilalţi aveau alte preocupări.

O să povestesc o întâmplare legată de aceste meditaţii.

În una din zile, fratele meu Vasile la care stăteam de aproape trei ani, îmi spune să îl ajut să ducă nişte geamuri de la o geamgerie din centru până acasă la el. Dorea să închidă un balcon pe care şi-l făcuse la bucătărie, iar bucăţile de geam aveau dimensiuni destul de mari şi era incomod să le ducă cu autobuzul. Aşa că trebuia să le ducem pe jos pe lângă magazinul Bucovina, pe la Tribunal, pe lângă Policlinică, pe la Arini, pe lângă Zimbru (fabrica de tricotaje) şi în George Enescu.

Eu aveam dimineaţa practică în combinat, iar după amiază "meditaţii" la liceu. Fratele meu era schimbul I. Stabilim ora la care să ne întâlnim la geamgerie. Atunci nu erau telefoane mobile, nici nu se prea discuta de ele, doar poate în cercuri restrânse ale unor specialişti în domeniul comunicaţiilor.

Toate bune şi frumoase, ajung la "meditaţii". Facem câteva exerciţii frumoase doar cu jumătate din clasă prezentă. Ne-am luat cu o rezolvare interesantă şi cum profesorul nu era stresat de încadrarea într-o anumită oră, depăşim timpul alocat meditaţiei. Când mă uit la ceas, că aveam de la fratele meu un ceas "Pobeda" care fusese a lui, dar el îşi luase unul "Wostok", eram în întârzâiere cu un sfert de oră. Dar din respect faţă de profesor nu puteam să plec înaintea lui, el care îşi sacrifica din timpul lui liber pentru noi.

Când pleacă profesorul, o zbughesc şi eu. De la liceu până la geamgerie era destul de mult de mers. O ţin tot într-un pas alergător. O iau pe scurtătura care ducea spre centru oraşului, scurtătură care însemna urcarea unui deal, care la ultima parte de urcuş avea amenajate nişte scări din lemn cu vreo 80 de trepte.

Se întunecase bine. Eu eram oarecum obosit de alergatul în pantă până la scări. Scările le urc repede cu capul în jos, ţinându-mă de balustradă. Când ajung în capul scărilor numai ce aud din întuneric "Hei, hei, ia stai" şi sunt înconjurat rapid de vreo 15 băieţi cam de vârsta mea. Eu nu apuc să zic nimic, nici nu am avut timp să mă dezmeticesc şi având şi respiraţia accelerată de la urcatul rapid al scărilor.

Aud din nou "Scoate tot ce ai în buzunar", eu încerc să îngân "Nu am nimic". Aveam vreo doi lei, dar pe moment m-am gândit că am doar caietul şi pixul din mână, de aceea am spus că nu am nimic. Dacă mă căutau ar fi dat de cei doi lei. Altul din grup, fără să ştie sau să vadă că am ceas, zice "scoate ceasul". În acel moment în care eu mă pregăteam să desfac cureaua de la ceas se aude "Ps, ps se apropie cineva", unul dintre ei care stătea de "7" a dat semnalul. Marea majoritate şi-au îndreptat privirea spre acea direcţie şi instinctiv şi eu, cu speranţa că de acolo îmi vine scăparea. Din întâmplare, ridicând privirea în acel întuneric, recunosc pe unul din colegii mei de clasă, Coştiug Gheorghe, care nu fusese la "meditaţii", dar era parte componentă a acestui grup care făcuse zid în jurul meu. Acesta a observat că l-am recunoscut şi zice celorlalţi "Bă, bă, lăsaţi-l pe ăsta". Mie îmi zice "Puiu poţi să pleci". Apropiindu-se cealaltă persoană au desfăcut laţul din jurul meu, lăsîndu-mă să plec şi se pregăteau să atace noua pradă.

Alerg în continuare la geamgerie. Fratele meu mă aştepata afară cu geamurile tăiate, pentru că se închisese prăvălia. Nu era supărat pentru că ştia că o să vin şi că am cuvânt. Îi explic de ce am întârziat. El îmi zice "întradevăr zona aceea nu este bine luminată şi este un pericol pentru oamenii singuri care cutează să o ia pe acolo noaptea". Îl întreb dacă să îi spun dirigintelui despre acel coleg, la care el îşi spune părerea "ar fi bine, poate îl opreşte să nu o ia pe acest drum greşit".

A doua zi mergem din nou la practică, iar după practică aveam întâlnire, în combinat, cu dirigintele, care era obligat să ne verifice prezenţa şi modul de desfăşurare a practicii. La acea întâlnire au fost stabilite şi unele detalii referitoare la "Banchetul de absolvire" şi la "Panoul promoţiei".

Pe timpul zilei le-am mai spus unor colegi de păţania mea din seara trecută cu colegul nostru Coştiug care era la alte "meditaţii". Toţi au spus că trebuie să afle şi dirigintele. La sfârşitul întâlnirii cu dirigintele, fiind numai cu dumnealui, i-am spus despre cele întâmplate. Nici azi nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Dirigintele s-a alarmat. L-a chemat la liceu pe tatăl colegului nostru să discute cu el. Acesta lucra ca şef de depozit în combinat şi avea legături cu liceul. A rămas surprins de fapta băiatului lui pe care îl ştia liniştit, dar a recunoscut că l-a cam scăpat din "mâini", nu îl mai asculta. Şi-a luat angajamentul că nu se va mai repeta fapta băiatului lui. Cazul s-a închis. Viaţa merge înainte. .

A urmat o frumoasă vizita a clasei noastre acasă la diriginte şi banchetul de absolvire despre care am să scriu altă dată.  Doar despre o întâmplare unică din această perioadă aş vrea să mai scriu câteva cuvinte. După banchet, colegul nostru Cucu Liviu, care era dintr-o "familie bună" din Suceava şi stătea undeva pe Mărăşeşti, îmi spune mie şi lui Mahalu George, un alt coleg care mergea în aceeaşi zonă a oraşului, să mergem cu el să cântăm o serenadă sub geamul prietenei lui. Întâi am crezut că glumeşte, dar când am ajuns pe strada care lega Stadionul Arini de Hotelul Balada, într-o zonă numai de case şi de vile, ne oprim la o vilă cu un etaj şi cu balcon. Cucu Liviu zice aici şi începem să cântam, după vreo două strofe se deschide uşa de la balcon şi apare prietena lui. Nici nu îmi venea să cred. Eu mă gândeam că o să iasă cineva de acolo sau din vecini care să ne fugărească. Fata ne-a mulţumit şi a rămas cu colegul nostru, iar noi uimiţi ne-am continuat drumul. Şi astfel, în această viaţă am cântat şi eu o serenadă sub un balcon.

A venit şi examenul de bacalaureat. A trecut cu bine pentru toţi colegii. Gândul era mai mult la concursul de admitere la facultate. În toamnă colegii mei care au reuşit sau nu la facultate, au fost luaţi în armată, mai puţin Coştiug Gheorghe care a urmat o altă "facultate". Nu s-a oprit după acel episod şi nu a învăţat nimic din ce i-au spus dirigintele şi părinţii lui. Gaşca din care făcea parte a continuat cu excrocheriile, s-a dedat şi la spargeri şi a fost prinsă, iar băieţii au fost trimişi la puşcărie.

De la examenul de bacalaureat mi-a rămas în memorie o întâmplare bizară pentru mine. La proba scrisă de Limba română am stat în bancă cu o fată din oraş. Menţionez că pe timpul liceului şi nici la facultate, din principiu nu riscam să copii şi nici nu pierdeam vremea cu fel de fel de "fiţuici". Totdeauna m-am gândit la consecinţele ce ar fi urmat dacă eram prins şi cum aş mai fi dat eu ochii cu cei care mă cunoşteau.

După ce se scrie pe tablă subiectul la Limba română, după ce primim explicaţiile necesare, ne dăm şi începem să scriem. Eu aveam să scriu cât ştiam. La un moment dat, colega întoarce poalele la uniformă unde avea foarte meticulos prinse o mulţime de fiţuici. Pe mine m-a frapat faptul că făcând acest gest nu se sinchisea de loc că se vedeau chiloţeii. Nu degeaba se spune că sunt unele fete care ar face orice ca să-şi atingă scopul sau "interesul poartă fesul". Fata a luat bacalaureatul, dar nu a mai dat la facultate, în vara aceea s-a căsătorit.

Apropo de copiat, tot în anul IV, aveam teză la "Maşini electrice şi actionări" la profesorul inginer Pietraru. Acest inginer lucra la IRE Suceava, dar preda şi discipline de specialitate la noi la liceu la electrotehnică. Am aflat că îi plăcuse atît de tare facultatea că a stat 8 ani în loc de 5 cât durau studiile atunci pentru ingieri. El era de principiu că meseria se învaţă la locul de muncă şi nu din cărţi, aşa că nu ne stresa prea tare cu disciplina lui. La ore comenta evenimetele sportive, sau evenimentele din liceu, sau ştirile din ţară. Ne spunea citiţi din carte lecţia cutare sau cutare. Am avut colegi care un an de zile nici nu au avut curiozitatea să deschidă măcar o dată cartea. Când au predat-o la sfârşitul anului cartea încă mai avea lipite foile de la tipografie. Probabil că modul lui de abordare a predării la clasă a ajuns şi la urechile conducerii liceului şi ne pomenim, fără să fie anunţat, cu directorul coordonator în inspecţie la una din orele domnului Pietraru. Noi eram deja într-o dezbatere aprinsă despre un meci de fotbal. Dar profesorul era un om descurcăreţ, din fire, şi începe foarte destins şi stăpân pe situaţie să ne predea o lecţie pe care ne-a mai predat-o de vreo două ori. Cu ajutorul nostru, a câtorva elevi care ne mai uitam prin carte, a reuşit să facă o lecţie interactivă, cu participarea  clasei, cu feedback-uri de înţelegere a noţiunilor predate, astfel încât totul a ieşit bine.

Pentru teză profesorul ne stabileşte un portofoliu de teme şi ne atrage atenţia că s-ar putea să o dăm cu un alt profesor şi să ne pregătim. În ziua tezei, eram pregătiţi cu caietele de teze şi aşteptăm să vină profesorul. După 5 minute de întârzâiere soseşte profesorul cu o figură foarte preocupată şi agitată. Ne dă 4 subiecte diferite, astfel încât să nu copiem de la colegul de bancă sau de la colegii din banca din faţă sau de la cei din banca din spate. După care, spune "Sunt chemat la directorul coordonator pentru două minute, să nu copiaţi, că pe care îl prind îl las corigent, scrieţi cât ştiţi". După asta iese din clasă. În primele 5 minute a fost linişte în clasă, după care colegii au început să se foiască, se auzeau foşnete de hârtii în banci. A urmat faza cu întrebările de genul "tu ce ai scris la ...", "de unde să iau cutare", "ai cartea, la ce pagină". Au început colegii să se plimbe prin clasă pentru a se lămuri cu privire la unele subiecte. La un moment dat unele cărţi erau direct pe bănci. Toată lumea a scris ce a vrut. Un coleg care era în picioare, zăreşte pe geam, noi fiind la etajul II, cum pe poarta liceului intra cu maşina proprietate personală profesorul Pietraru. Fusese în oraş. Ne aşezăm fiecare la locul lui, ordine în clasă. Când vine profesorul, îşi cere scuze că a fost reţinut de director, dar că va corecta cu multă atenţie tezele. Se apropia sfârşitul trimestrului şi profesorul Pietraru nu ne aducea tezele, tot motiva că este foarte ocupat şi nu a reuşit să termine de corectat. În ultima oră, la acea disciplină, vine cu maldărul de teze. Acum sunt convins că nici nu s-a uitat pe ele. Deschide catalogul, se uita la celelalte note şi întreba "eşti mulţumit cu 8", dacă spuneai "da", îţi trecea nota în catalog, dacă spuneai "nu", atunci zice "ia să vedem ce ai scris" şi lua caietul, îl răsfoia şi zicea "nu sunt mulţumit de ce ai scris, ai doar 7" şi trecea nota în catalog. Vă daţi seama că acest lucru s-a întâmplat la primii elevi, că după aceea, toţi elevii, până la 41, erau mulţumiţi de nota propusă de profesor.

O altă întâmplare tot legată de copiat din anul IV. Experimental a fost introdusă o disciplină de "Protecţia muncii" pe care am făcut-o cu directorul adjunct tehnic, care era inginer. Toate bune şi frumoase, disciplină nouă, noi în anul IV cu alte priorităţi, dar trebuia să ne pună note.  Este anunţată o lucrare scrisă dintr-o tematică bine stabilită. Nu ştiu cine sta să înveţe la o asemenea disciplină, dar fiind cu directorul adjunct nu te puteai juca. Aveam coleg de bancă pe Constantinescu, a cărui mamă lucra la noi în liceu şi erau cunoştinţe de familie cu acest director.

Înainte de lucrare stabilim, eu şi Constantinescu, să scriem câteva subiecte pe bancă. Băncile aveau faţa din pal melaminat alb. Cu creionul se putea scrie foarte uşor, iar dacă aveai palma umedă se ştergea tot aşa de uşor. Zis şi făcut. Am scris doar atât cât să poată fi acoperit cu o foaie de caiet. Vine profesorul şi după cum era stabilit, ne dă lucrare cu acelaşi subiect pentru toţi din clasă. Subiectul nu era din ce am scris eu pe bancă, aşa că dintr-o mişcare s-a şters tot şi acum aşteptam să scrie colegul de bancă ca să am ce să scriu şi eu. Acesta după ce se aranjează în poziţie de scris, se apleacă de două ori spre bancă, el purta ochelari, şi zice "nu văd ce am scris, nu mai înţeleg nimic din ce am scris". Dar avea o figură aşa de mirată că nu îşi cunoştea scrisul, încât ne-a bufnit râsul şi nu ne puteam opri. Profesorul a observat şi ne ridică pe amândoi în picioare. Sunt convins că dacă nu era Constantinescu, eram daţi afară din oră, pentru că era recunoscut printre elevi pentru severitatea lui. Ne întrebă "Ce aveţi de sunteţi aşa voioşi, care este motivul de râs, spuneţi să râdem şi noi". Nu eram nebuni să îi spunem, ne-am revenit repede. Ne-am cerut scuze. Ne-a părut bine că nu a venit la banca noastră, a patra din rândul de la perete, că ar fi depistat motivul râsului nostru. După ore le-am povestit colegilor care erau nedumeriţi de "ieşirea noastră" din timpul orei şi s-au amuzat mult, ştiindu-l ce poate Constantinescu.

Mai sunt multe de scris despre cele întâmplate pe timpul liceului, dar cine ştie…

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                      30.06.2013