Rădăcini

În aceste zile de martie 1996, având mai mult timp în care gândurile mele nu îmi dau pace, mi-am zis că ar fi bine să aştern pe hârtie toate câte ştiu şi cunosc despre rădăcinile mele pe acest pământ, pentru ca astfel copii mei şi urmaşii lor să cunoască de unde se trag. Frământările despre trecutul neamului meu m-au urmărit de când am început să gândesc. Poate şi din cauză că nu mi-am cunoscut, în această lume, bunicii, nici din partea mamei, nici din partea tatălui. Poate şi din cauză că port acest nume ROSNITCHE, mai puţin comun numelor de persoane din România şi pentru care am fost etichetat de multe ori "polonez", "ucrainean", "rus" sau "evreu".

Când eram la liceu mi-a venit ideea să fac un arbore genealogic al familiei mele, dar încercările au fost materializate abia în februarie 1983, aş putea spune într-un mod norocos, deoarece în iulie 1983, mama mea s-a stins din această viaţă şi singurul izvor care putea să-mi astâmpere setea de cunoaştere a neamului meu, a secat.

M-am născut într-o frumoasă zi de primăvară a anului 1960, pe 10 aprilie, duminica floriilor, după amiază pe la orele 5 (poate vreodată voi avea ocazia să povestesc în scris cele auzite de la mama mea despre acest "eveniment"), în Udeşti, o mirifică aşezare din Bucovina, la 16 km sud-est de municipiul Suceava. Ţinutul prin minunăţia locurilor şi a oamenilor care trăiesc aici, a fost oglindit în opera scriitorului Eusebiu Camilar, de a cărui casă mă despart doar doi dintre vecinii cuibului în care am deschis şi eu ochii în lumea aceasta (poate voi avea ocazia să povestesc despre două din întâmplările copilăriei mele care au avut tangenţă cu Eusebiu Camilar, una în care îl deranjam de la scris şi alta legată de toamna târzie a anului 1965).

O prezentare deosebită a ţinutului meu natal, din punct de vedere istoric, al aşezării geografice, al faunei şi florei, precum şi al populaţiei, este făcută în cartea "Udeşti - o comună din Ţara de Sus", autor Ion Marţolea, apărută la Editura Litera - 1986.

Mama mea Rosniţchi Valeria (născută Nicule) a văzut lumina zilei la 27 iulie 1919 într-o familie de ţărani liberi cu gospodărie mică, aşa cum se spunea în anii puterii populare. Nu aş putea spune că erau ţărani săraci, aşa cum am aflat că erau unii ţărani în Regat, care trăiau în bordeie săpate în pământ (vezi Muzeul Satului din Bucureşti), dar nici înstăriţi nu au fost, precum alte familii chiar din Udeşti.

Părinţii mamei mele, deci bunicii mei, Grigore şi Madalina Nicule, pe care soarta nu mi-a hărăzit să îi cunosc, au rădăcini adânci înfipte în pământul Udeştiului, şi se pierd în negura vremurilor, poate chiar din maramureşenii veniţi din Transilvania primului descălecat pe pământurile moldave.

Bunicul meu, Nicule Grigore, născut la 1875, în familia lui Dumitru şi Mărioara Nicule, a fost al treilea copil din cei cinci câţi a avut această familie - 3 fete şi 2 băieţi - Niculai, Ruxandra, Grigore, Matrona, Balaşa.

Niculai Nicule a murit de flăcău.

Ruxadra Nicule s-a căsătorit şi a avut 2 fete şi 2 băieţi. Ea este soacra Truţoaicei.

Matrona Nicule, pe care am prins-o şi eu în viaţă şi chiar am o fotografie cu dânsa, s-a căsătorit în Breaza (un cot al satului) şi a avut 3 băieţi: Vasile (mort în război), Costan Brezan (căsătorit în Udeşti, a avut 8 copii: Miza, Ion, Ileana, Mihai, Madalina, Mircea, Rodica şi Mariana) şi Lazur Brezan (căsătorit în Udeşti, a avut 3 copii: Vasile - căsătorit cu Magdalena, fata lui moş Augustin, fratele cel mic al mamei mele, Mihai, Ion).

Grigore Nicule s-a căsătorit în Udeşti cu Madalina Florea şi au avut 4 fete şi un băiat: Maria (Marinţa), Ileana, Valeria (Valerţa), Aurora, Augustin.

Balaşa Nicule s-a căsătorit şi a avut un băiat - Vasile stabilit pe la Iaşi şi o fată- Nataliţa căsătorită la Racova.

Ca localizare a vetrei acestei familii Nicule în cadrul satului Udeşti, ea se află la o margine de sat, învecinată cu pădurea zisă "În Fundoaie", la baza dealului "La Vie" (denumirea dealului vine de la viile pe care le aveau oamenii aici înainte de colectivizare).

În zilele copilărilei mele, pe aceste locuri, trăiau urmaşi ai familiei Nicule: unchiul meu Augustin Nicule; un frate de a lui Moş Costan a lui Ivancu (Constantin Nicule - fierarul sau covaciul, cu care am fost eu vecin în vatra satului şi foarte bun prieten, de la care am învăţat multe despre viaţă); Truţoaica - una dintre nurorile Ruxandrei Nicule, sora bunicului. Şi noi, adică mama mea care ţinea ca lot de folosinţă 10 ari, pe pământul care a locuit o femeie numită Maciculeasa şi de care îmi amitesc ca am cunoscut-o în primii ani ai copilăriei mele. În prezent cei 10 ari de pământ arabil sunt în proprietatea fratelui meu Vasile Rosniţchi. Această bucată de pământ a fost dată de bunicul meu bărbatului Maciculesei, ca să-şi facă casă. Era ultima casa din sat înainte de a intra în pădure. Era o casă mică cu prispă, având o cameră şi o tindă. După o perioadă de la moartea bărbatului, Maciculeasa s-a mutat la noi, în vatra satului şi apoi a cerut să fie dusă la azil, unde a şi murit. Deoarece casa nu a mai fost locuită, s-a degradat şi prin anul 1975 a trebuit să fie demolată.

În timpul C.A.P.-ului (Coperativei Agricole de Producţie) dealurile din preajma acestor locuri au fost plantate cu livezi de meri şi pruni, de aici şi denumirea dată de localnici "La Livadă".

Curiozitatea copilăriei mele m-a determinat să aflu exact locul unde îşi aveau casa părinţii bunicilor mei. Acest loc aflându-se în perimetrul pe care l-am descris, pe unul din malurile părăului care izvorăşte din Fundoaie. Mai precis pe malul stâng, foarte aproape de o fântână în care s-a înecat un om, prin anii '70-'72, şi care acum este părăsită. Casa străbunicilor mei, semăna mai mult cu un bordei, săpată jumătate în pământ.

Având în vedere că tatăl bunicului meu a murit, din cauze necunoscute mie, mama bunicului meu a rămas cu 5 copii, toţi mărunţi, de vârste apropiate, pentru care a trebuit să muncească din greu. Fratele bunicului meu, cel mai în vârstă dintre copii, a murit la vârsta majoratului "a murit când era flăcău". El se numea Niculai. Acest fapt a determinat ca toate greutăţile în întreţinerea familiei, mamă şi 3 fete, să cadă în grija bunicului meu Grigore Nicule.

Încă de la o vârstă destul de fragedă a fost nevoit să intre hargat la oameni înstăriţi, "prima gospodar" cum le spunea mama, atât pentru aşi procura hainele necesare, cât şi pentru a ajuta pe mama şi cele 3 surori ale sale, care trebuiau să se mărite şi le trebuia cât de cât zestre.

După cum aveam să aflu, pentru o pereche de iţari, cămaşă de in, suman, căciulă şi cisme, trebuia să muncească un an de zile ca hargat, adică să facă toate treburile în gospodăria unui înstărit: să aibă grijă de animale, să are, să semene, să prăşească, să culeagă recolta, să taie lemne în pădure şi multe altele. În tot acest timp umbla îmbrăcat cu un sac rupt la fund şi introdus pe cap şi legat cu un bricinar (cu o sfoară) la mijloc. În marea majoritate a anului umbla desculţ, chiar şi iarna când gerul nu era prea aspru şi când îşi mai repara aşa zisa "încălţăminte" cu talpă de lemn. Înainte cu un an de a pleca în "armată", în vara acelui an, a venit în satul nostru un "boier" (cred eu un arendaş sau un vechil) care "angaja" flăcăi la coasă pentru 2 luni în Regat, undeva pe lângă Iaşi, pe lunca Jijiei, cu o simbrie mult peste cea care o primea bunicul pentru un an de zile. Drept pentru care a fugit de la stăpânul său unde avea "învoilă" (unde era angajat).

Cu banii câştigaţi la coasă a putut să-şi cumpere haine de îmbrăcat, atât pentru el, cât şi pentru surorile lui.

A fost luat apoi în armata austro-ungară pentru satisfacerea "stagilui militar", unde a stat 3 ani.

Bunica mea, Madalina Nicule, născută pe la 1880, în familia Ion şi Mărioara Florea, a fost al şaselea copil din cei 8 câţi a avut această familie - 5 băieţi şi 3 fete: Vasile, George, Spiridon, Constantin, Alecu, Madalina, Zamfira, Mandiţa.

Vasile Florea s-a căsătorit la Udeşti cu Ilinca Morarului.

George Florea s-a căsătorit la Reuseni cu Teodosia şi au avut o fată Agapia, căsătorită la Vereşti cu Ion Cortuşan.

Spiridon Florea s-a căsătorit la Udeşti cu Eugenia şi au avut 7 copii: Ileana - căsătorită undeva aproape de Dolhasca; Catrina- căsătorită la Bucureşti; Alecu- căsătorit la Reuseni; Gheorghe mort în război; Balaşa - căsătorită la Reuseni în familia Negru; Maria - căsătorită în Udeşti cu Manlache a lui Caban; Mihai - căsătorit în Udeşti cu Veronica şi au avut un singur băiat pe George (a lui Ciocănete).

Constantin Florea s-a căsătorit la Reuseni cu Balaşa şi au avut o fată Mărioara căsătorită în familia Struţ (Mărioara a fost soacra mătuşii mele Aurora, sora mai mică a mamei).

Alecu Florea s-a căsătorit în Udeşti cu Eleonora Ciubotaru. A fost în America. A avut 4 copii: Vasile - mort; Gheorghe - căsătorit la Iaşi cu Elena; Mandache - mort în timpul războiului de tifos - a avut 3  fete căsătorite în Udeşti: Aspazia (Pazuca), Elena căsătorită Crăciunescu şi Madalena (Elenuţa) căsătorită Platon; Elena - căsătorită Moraru a avut 4 copii: Viorica căsătorită în Udeşti cu Costică a Miliximi, Costică, Madalina căsătorită în Udeşti în familia Motrici şi Balaşa căsătorită la Fălticeni în familia Muşat.

Madalina Florea s-a căsătorit în Udeşti cu Grigore Nicule şi au avut 4 fete şi un băiat: Maria (Marinţa), Ileana, Valeria (Valerţa), Aurora, Augustin.

Zamfira Florea s-a casătorit în Udeşti cu Niculaie Ciubotar (a lui Tărăboi) şi au avut 3 fete: Marinţa căsătorită la Tulcea în familia Badea; Catrina căsătorită în Ardeal; Eleonora care a murit şi ia rămas o fetiţă Zamfira-înfiată de Marinţa.

Mandiţa Florea s-a căsătorit în Udeşti cu Vasile Hîncu şi au avut 6 copii: Silvestru; Alecu căsătorit în Udeşti cu Lusia şi au avut 2 copii: Vasile şi Zînica; George a trăit cu Vitonia şi apoi cu Maria şi are 6 copii; Elena (a Mantarasului) căsătorită în Udeşti în familia Camilar şi au avut 4 copii: Saveta lui Trifan, Madalina lui Costică Jescu, Vasile însurat la Chilişeni şi Ecaterina profesoară la Bacău; Eleonora căsătorită în Udeşti cu Vasile Botuşan şi au avut-o pe Veronica- profesoară de chimie-fizică; Elisabeta căsătorită în Udeşti cu Constantin Boicu şi au avut 2 fete: Silvia şi Ileana.

Încă de mică, bunica mea a rămas orfană de ambii părinţi, necunoscând bucuriile copilăriei, ea fiind luată şi crescută de unele familii înstărite de la Ruşii-Mănăstioara, un sat vecin cu al nostru care astăzi face parte din comuna Udeşti. Bineînţeles că nu a fost înfiiată, ci ca fată în casă, hargată şi după cum aveam să aflu, singurele momente mai plăcute din copilăria ei erau Sărbătorile de iarnă: Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza, când mergea cu colindul pe la case şi tot ce primea era al ei. Acelea erau singurele zile din an când era cu adevarat sătulă.

După venirea bunicului din armată, când a venit vremea însurătorii, cu cine se putea însura, dacă nu avea avere, pământ şi pădure, decât cu o fată care să fie pe aceeaşi treaptă a ierarhiei sociale şi care să îi accepte sărăcia materială în care trăia, pentru că bogăţia sufletească pe care o avea, prin mama mea, mi-a transmis-o şi mie.

Şi astfel, aleasa sufletului lui Grigore Niculi a fost Madalina Florea, căsătoria încheindu-se în jurul anului 1900.

Numai printr-o muncă "titanică", i-aş spune eu, cu o voinţă de viaţă de oţel, printr-o hărnicie deosebită, cinste şi o credinţă în Dumnezeu că vor izbândi, luând pământ în arendă, muncind la cei înstăriţi, bunicii mei au reuşit în viaţa de pe acest pământ să îşi facă în mod onest datoria de om, nefăcând umbră degeaba.

Astfel şi-au ridicat, numai prin munca lor, o gospodărie formată dintr-o casă cu două încăperi. Ca loc de amplasare această casă era undeva în grădina actuală a unchiului meu Augustin Neculi, foarte aproape de un păr "harbuzăsc", din care am gustat şi eu multe pere. Apoi avea grajd şi şură şi toate cele necesare unei bune desfăşurări a vieţii de la ţară.

În 1904 se naşte primul copil în familia bunicilor mei, Maria (Marinţa) Neculi. Maria s-a căsătorit cu Ion Ciobanu şi au avut 3 copii: George, Mădălina şi Mitriţă .

Prin 1908 vine al doilea copil al bunicilor mei, Ileana. Ileana a avut o primă căsătorie nereuşită. Apoi s-a căsătorit cu George Timoficiuc şi au avut un singur copil, pe Grigore.

Mama se adresa celor două surori cu "Leliţa Marinţa" şi "Leliţa Ileana", iar soţilor lor cu "Bădiţa Ion" şi "Bădiţa George". Erau formule de respect pentru cei mai mari în vârstă.

Urmează primul război mondial, când bunicul meu este înrolat în armata austro-ungară. Face campania în Italia. Este distins cu numeroase medalii, care s-au păstrat o perioadă de timp, până când unchiul meu Augustin Neculi, băieţandru fiind, le-a împrăştiat, pierzându-se mai ales la ornarea costumelor pentru sărbătoarea Anului Nou. Pentru bunicul meu, şi nu numai pentru el, aceste medalii nu reprezentau mare lucru practic, deoarece nu ţineau, cum se spune, "nici de foame, nici de sete şi nici cald". Ceea ce nu ştiu dacă aş fi putut spune eu astăzi, dacă le-aş avea. Bunicul şi familia lui erau bucuroşi, şi mulţumeau lui Dumnezeu, că s-a întors teafăr din război. Singurul lucru care s-a mai păstrat de atunci, şi pe care l-am văzut şi eu în copilăria mea, era o baionetă cu care înjunghia porcii de Crăciun. Baionetă care o dată cu moartea lui moş Augustin a dispărut.

După războiul de reîntregire a neamului nostru românesc, în anul 1919 pe 26 iulie, s-a născut mama mea Valeria Neculi (Valerţa). Valerţa s-a căsătorit cu Neculai Rosntchi şi au avut-o pe Ileana, iar din relaţia de concubinaj cu Neculai Ungureanu au rezultat 3 copii: Vasile, Magdalena şi Grigore.

În anul 1921 s-a născut Aurora Neculi, al patrulea copil al bunicilor mei. Aurora s-a căsătorit la Reuseni cu Sava Struţ şi au avut 3 fete: Elena, Marcica şi Madalina..

În anul 1923 s-a născut Augustin Neculi, singurul băiat din familia bunicilor mei. Augustin a rămas în casa părintească şi s-a căsătorit cu Melţa Moraru cu care a avut 2 copii: Madalina şi Vasile. Augustin a refăcut, după cel de al doilea război mondial, întreaga gospodărie, în forma actuală în care se află. După moartea sa, feciorul Vasile, a vândut-o în anul 1994 unor persoane străine de neamul nostru.

Deci pe pământul unde a trăit neamul lui Neculi, astăzi nu mai sunt decât 10 ari, pământ cultivabil, în proprietatea fratelui meu Vasile Rosniţchi.

Înainte de a încheia acest prim aspect legat de viaţa bunicilor mei dinspre mamă, aş vrea să remarc un aspect deosebit de semnificativ şi anume acela că tot ce au realizat, căsătorind cele 4 fete şi un fecior, la fiecare le-a făcut zestre, pământ, pădure, vacă cu viţel, oaie cu miel şi toate cele trebuincioase într-o casă nouă, au făcut numai prin munca lor, neavând zi de odihnă decât duminicile şi sărbătorile din calendar, dar şi atunci îngrijind de animalele din gospodărie. Astfel vara erau de dimineaţă până seara pe câmp, iar iarna, bunica cu fetele lucrau în casă aproape totul legat de îmbrăcăminte şi zestre, bunicul ocupându-se de adusul lemnelor din pădure, căratul gunoiului pe câmp şi de treburile de afară ale gospodăriei.

Prin munca lor, după cum am mai scris şi-au cumpărat pământul lor, pădurea lor şi-au făcut fântână, care şi astăzi are o apă rece şi bună, şi-au cumpărat cal şi căruţă. A avut în permanenţă cel puţin două vaci cu care îşi ara pământul. Dar nu a cunoscut, sau nu au vrut să cunoască distracţiile, cheltuirea banilor nechibzuit, ducând o viaţă modestă, onestă, cinstită şi curată.

Mama mea, din câte mi-a spus, a avut o copilărie fericită, trăită într-o familie sănătoasă care punea pe primul plan munca, cinstea şi credinţa în Dumnezeu, şi într-un mediu natural deosebit: pădurea foarte aproape, imaşul, aerul şi apa.

De mică, mama mea, a fost "preferata" bunicului, în sensul că permanent o lua la treburi pe ea ca să-l ajute. La arat şi la toate celelalte treburi la care avea nevoie de cel mai mic ajutor. Asta şi datorită faptului că după primul război celelalte surori mai mari Marinţa şi Ileana s-au căsătorit, iar Aurora şi Augustin erau mai mici. Preferinţă pe care a avut-o până în ultimul moment al vieţii, deoarece nu s-a despărţit de această lume, decât atunci când a avut-o alături pe mama mea, închizând ochii cu capul în poala mamei mele.

Bunicii mei au fost neştiutori de carte, dar au făcut tot posibilul ca copii lor să ştie să scrie şi să citească.

Cu câtă atenţie şi ce pătrunşi erau de cele pe care le aflau din cărţile sfinte, când în lungile nopţi de iarnă, la lumina unui opaiţ sau a unei lumânări, mama mea le citea. Sau în zilele de duminică sau sărbători după ce se întorceau  de la biserică, bunicii o rugau pe mama să le mai citească din cărţile, ziarele sau revistele pe care i le împrumuta preotul din sat, având în vedere că bunicul meu a fost o perioadă de timp "pălimar la biserică", iar mama mea a lucrat (a hărgăţit) destul de mult la popa acasă şi unde se minuna de mulţimea cărţilor. Preoteasa văzând că mamei mele îi place să citească, i-a încurajat această pasiune pentru cărţi, împrumutându-i şi discutând cu ea despre cele citite.

Această pasiune a mamei mele pentru cititul cărţilor a rămas până la sfârşitul zilelor, fapt destul de rar în lumea satului şi mai ales în categoria socială a ţăranilor mici şi mijlocii care îşi muncesc singuri pământul şi pe care eu i-am considerat şi îi consider nişte "robi ai pământului" (sper să am ocazia să explicitez acest concept).

Pe "cotul de sat" unde stăteam noi, nu cunosc nici un vecin sau vecină care să aibă această pasiune a cititului din cărţi beletristice. Chiar unele vecine, care mai stateau la bârfă la poartă, la fântână, mai spuneau "Nu ştiu ce găseşte Valerţa în cărţi, de tot citeşte atâta". Pentru ele în afară de "tocat" evenimentele satului şi de a se căina ca găinile, alceva nu mai ştiau să facă.

De cum am avut acces la Biblioteca Căminului cultural din sat, fără să exagerez, cred că jumătate din ea a citit-o mama mea, pentru că mă trimetea mereu să-i aduc cărţi.

 De asemenea, mă trimetea să împrumut aşa zisele "cărţi bune" de la Elisabeta Boicu, despre care am aflat mult mai târziu că îi era verişoară dreaptă, dar făcea parte din pătura înstărită a satului, chiar şi din pătura intelectuală a satului, aş putea spune. Mătuşa Elisabeta avea fetele la oraş, chiar pe Ileana cu studii superioare, şi deţinea o bibliotecă destul de mare. Fiind şi ea o pasionată de cărţi, dar făcând parte dintr-o altă categorie socială a satului meu, căreia într-un fel îi este caracteristic nivelul mai elevat. Mama citea aceste cărţi bune până noaptea târziu, chiar dacă era frântă de oboseală şi a doua zi trebuia să reia munca câmpului sau prin gospodărie.

Viaţa petrecută de mama mea, alături de părinţii ei, a fost, aşa cum avea de multe ori să-mi spună, cea mai fericită, fără grija existenţei.

În anul 1939 Valeria Neculi, mama mea la 20 de ani, se căsătoreşte cu Neculai Rosnitchi, care avea cumpărată o gospodărie (casă cu două camere, grajd cu standolă) aproape de vatra satului, pe drumul care duce spre Poiana Silionului, la patru case de casa popii şi aproape de şcoală. Casa a fost cumpărată prin 1938 de la unul Prisecaru, care şi el o cumpărase cu ani în urmă de la unul Kamilar (Camilar), fără a face nici unul acte la notariat.

De fapt se poate trage o concluzie specifică satului nostru şi începutului de secol XX. Cei de un neam aveau, cât de cât, casele grupate pe pământul lor, aşa cum am văzut şi la neamul lui Neculi şi aici, unde s-a mutat mama, prin căsătorie, pământul a aparţinut unui Kamilar (Camilar), ceea ce s-a putut observa şi în zilele copilăriei mele când mulţi vecini purtau numele de Camilar (Nicuali Camilar a Mantaraşului, Casandra Camilar, Gavril-Potop Camilar, Elena Camilar a Mantarasului, Eusebiu Camilar)

Mama mea a venit în această căsătorie cu 10 ari de pădure, 10 ari de teren arabil, vacă cu viţel, oaie cu miel, cloşcă cu pui, haine şi lenjerie făcută în casă şi toate cele necesare unei gospodine.

Rosniţchi Neculai a adus în această căsătorie pe lângă casă şi 30 ari teren arabil. El provenea dintr-o familie de oameni mai înstăriţi din Udeşti. Familia Rosniţchi îşi are originea în localitatea Mitocul Dragomirnei şi au venit în Udeşti la începutul secolului XX.

Am avut prilejul, în copilăria mea, să cunosc pe mama lui Neculai Rosniţche, Marghioala, soacra mamei. Mama îi spunea "mămuţa de la vale", deoarece mama ei căreia îi spunea "mămuţa" locuia, aşa cum am precizat mai sus, pe deal, lângă pădure (dacă voi avea prilejul voi povesti cîteva întâmplări din viaţa "mămuţei de la vale").

Începutul celui de al doilea război mondial, o surprinde pe mama mea, în primii ani de căsnicie, când soţul era foarte des concentrat şi numai în permisie venea pe acasă. În grija mamei rămânând toate treburile gospodăriei.

În anul 1941 la 20 februarie se naşte Ileana Rosnitchi, căsătorită ulterior cu Biligan Gheorghe cu care are 2 copii: Niculai (Culuţă) şi Marinela. Tatăl Ilenei a reuşit să o vadă o dată, apoi a fost trimis pe front în URSS şi a căzut la datorie în urma unui raid aviatic sovietic, undeva între Sevastopol şi Sinferopol în Crimeea (dacă voi avea prilejul voi povesti despre acest eveniment, aşa cum am auzit şi eu). Eu am fotografia lui Niculai Rosniţche, transmisă de autorităţi în urma decesului pe front. Tot în acest război moare şi tatăl lui Niculai, socrul mamei mele, şi un frate mai mic de al lui Niculai, singurul din familie cu studii superiore la Cernăuţi şi a cărui poză din timpul studiilor o am.

Perioada deosebit de grea a războiului, cu toate privaţiunile şi necazurile pe care le aduce, au fost trăite din plin de mama mea. Astfel a cunoscut şi ocupaţia trupelor germane, când în Udeşti au fost cantonate unităţi ale armatei germane şi a putut fi observat gradul de civilizaţie la nivelul trupei germane, modul de comportare cu oamenii simpli din sat, ajutorul dat atât în alimente, cât şi la aratul pământului, precum şi modul de comportare a trupelor sovietice, evacuarea din sat peste apa Sucevei la Vereşti, munca forţată (hoşpontul, cum auzeam în copilărie vorbindu-se) rechiziţiile pentru front, bolile, mizeria şi foametea (aş avea multe de scris din cele aflate de la mama mea sau de la alţi săteni).

Perioada deosebit de grea de după război, când datorită mizeriei şi lipsurilor de tot felul a apărut holera care a făcut ravagii printre sătenii din Udeşti ce scăpaseră de ororile războiului. A urmat acea secetă prelungită care a dus la diminuarea drastică a recoltelor agricole necesare atât oamenilor cât şi animalelor din gospodării. A apărut foametea care a înrăutăţit şi mai mult traiul oamenilor simpli.

Cum îmi spunea mama mea, oamenii şi animalele nu aveau efectiv ce mânca. În acea perioadă au fost văzuţi, primăvara, oameni care păşteau iarbă sau mâncau frunze crude din pădure. Pentru a mai salva din animale şi a ieşi din iarnă, au descoperit casele care erau acoperite cu paie şi le-au făcut hrană.

Case acoperite cu paie, am mai prins şi eu, câte una spre începutul copilăriei mele, ca apoi să dispară chiar şi cele acoperite cu draniţă, astfel că (după epoca) spre sfârşitul anilor 80, majoritatea caselor erau acoperite cu tablă albă, ţiglă sau azbest, ceea ce denotă un oarecare nivel de trai al populaţiei din Udeşti.

De multe ori m-am întrebat de ce mama mea nu şi-a refăcut viaţa, căsătorindu-se cu cineva mai tânăr, mai apropiat vârstei ei (la 23 de ani văduvă de război şi cu un copil), fără însă a o judeca. Răspuns pe care tot eu l-am aflat.

Marea majoritate a flăcăilor din sat, din acele vremuri, au murit în război, ştiut fiind faptul că înrolarea în armată pe timp de război se face în ordine inversă "leatului", adică sunt chemaţi mai întâi bărbaţii tineri şi apoi creşte vârsta de chemare sub arme în funcţie de necesităţile armatei. Bărbaţii necăsătoriţi care au rămas după război, aveau vârste înaintate. În sat erau văduve de război mult mai înstărite decât mama. Bineînţeles că bărbaţi care aveau să se însoare aveau de unde alege cum s-ar spune să fie "şi bogată şi frumoasă". La ţară este bine cunoscută vorba "frumuseţea nu ţine de foame", mai ales în acele timpuri atât de grele de după război.

Astfel am înţeles eu mai târziu cum mama mea "s-a încurcat" cu un bărbat de 45 de ani, când ea avea 28 de ani, pe nume Neculai Ungureanu, relaţie pe care bunica mea, Mădălina Neculi, nu a acceptat-o niciodată, până a plecat din această lume.

Ungureanu Neculai, ţăran tâmplar din Udeşti, avea casa la distanţă de 5 case de casa mamei, divorţat de nevasta lui, pe un motiv care nu am reuşit să-l aflu, cu 4 băieţi: George, Vasile, Costică şi Ion şi o fată: Ileana. Menţionez că la momentul începerii relaţiei cu mama, George şi Ileana erau căsătoriţi în Udeşti, cu familiile şi gospodăriile lor.

Tatăl meu, Ungureanu Neculai, născut la 25 mai 1902, în familia lui Alexa şi Aniţa Ungureanu, a fost primul din cei 4 copii câţi a avut această familie - 1 băiat şi 3 fete: Neculai, Olimpia, Balaşa, Minodora.

Neculai Ungureanu s-a căsătorit la Udeşti şi a avut 5 copii: George - căsătorit în Udeşti şi a avut 3 fete (Silvea, Ileana şi Doina); Ileana - căsătorită în Udeşti cu Vasile Mardari şi au înfiat un băiat (Mihai); Vasile - a murit în timpul războiului, în perioada evacuării satului nostru, când din joacă copii au găsit un proiectil pe care l-au pus într-un foc făcut de ei; Costică - căsătorit în Udeşti cu Eugenia şi au avut 2 copii (George şi Nuţa); Ion - căsătorit în Udeşti cu Maria şi au avut 3 copii (Niculae, Doina, Ovidiu).

Din relaţia cu mama mea a mai avut 3 copii: Vasile - căsătorit în Udeşti cu Silvia Moraru şi a avut 3 fete (Lavinia, Simona, Valeria); Magdalena - căsătorită la Tăuteşti cu Alexandru Livischi şi au avut 2 copii (Ovidiu şi Anca); Grigore - căsătorit în Udeşti cu Iulia Sufletu din Dîrmoxa-Broşteni-Vatra Dornei şi au avut 3 copii (Iulian, Valeriu, Angela).

Olimpia Ungureanu s-a căsătorit la Vereşti cu Vasile Rădăşanu- preot şi au avut 4 copii: Zamfira - moartă de tifos în timpul războiului; Marcica - căsătorită la Vereşti în familia Cîrjan şi a avut un băiat; Nuţa - căsătorită la Vereşti în familia Borza şi a avut 2 fete; Vasile - căsătorit la Vereşti şi a avut 3 copii.

Balaşa Ungureanu s-a căsătorit la Udeşti cu Simion Pop şi au avut 4 copii: Vasile - căsătorit în Udeşti cu Veronica şi au avut 4 copii (Saveta, Nuţa, Sidorică, Ion); Aurel - căsătorit în Udeşti cu Mandiţa Huţan şi au avut 2 copii (Catrina şi Silvica); Dionisie (Mitriţă)- căsătorit în Udeşti cu Zamfira (Ciruţa) lui Vîrtej  şi au avut 4 copii (Vasile, Balaşa, Costel, Gică); Constantin - căsătorit în Udeşti cu Balaşa şi au avut 4 copii (3 băieţi şi o fată).

Minodora Ungureanu s-a căsătorit la Piatra Neamţ cu Ţigănaşu şi au avut o fată, Nuţa care a fost avocat şi/sau procuror. Există la fratele meu Vasile o fotografie a acestui Ţigănaşu când a venit la Udeşti cu o motocicletă cu ataş, o raritate la acea vreme.

Bunicii dinspre tată, Alexa şi Aniţa Ungureanu, au rădăcini adânci înfipte în pământul Udeştiului, de prin anii 1770, când un număr de 80 de familii de români ardeleni bejenari s-au stabilit în Udeşti, cu puţin timp înainte de anexarea Bucovinei de către imperiul austriac, formând aşa zisa "colonie ungurească", după care şi cătunul a mai purtat numele de Ungureni - Unguraşi.

Având în vedere că tatăl meu a murit la 16 septembrie 1964, când eu aveam 4 ani, precum şi faptul că fraţii după tată nu m-au prea avut "la inimă", nu am avut de la cine să mă documentez mai amănunţit în legătură cu trecutul tatălui meu şi al neamului lui. Arborele genealogic întocmindu-l tot cu ajutorul mamei mele şi a surorii Ileana (Lelea), care mi-au spus tot ce ştiau şi ele despre această familie.

Sunt un norocos că am o fotografie cu tatăl meu când era în armată. În memoria mea nu am imaginea lui de când trăia, decât doar câteva evenimente care s-au petrecut: o cămăşuţă kaki care mi-a dat-o de Crăciun; de cum mă striga când trecea pe drum şi eu mă aflam în ogradă; de cum mă amăgea cu brânza de epure (halva) de la el de acasă; de un scandal monstru pe care l-a făcut din gelorzie, într-o seară când a venit beat la noi în casă şi noi eram la masă;  de bomboanele pe care mi le mai aducea, din când în cînd; de momentul producerii accidentului care i-a cauzat moartea, eram acolo; de înmormântare şi de pălăria care am primit-o "ca moştenire" după el de la fraţii mei după tată.

Privind arborele genealogic, atât a lui Dumitru şi Mărioara NICULE, a lui Ion şi Mărioara FLOREA, cât şi al lui Alexa şi Aniţa UNGUREANU, am rămas surprins câte neamuri (rude) am în Udeşti şi de care toată copilăria mea, în cea mai mare parte, nu am ştiut de ele sau mai bine zis nu le-am simţit aproape. Abia acum îi dau dreptate vecinei de la deal de casa noastră, Camilar Rariţa (mătuşa Rariţa), fiind la o vârstă înaintată, nu era mort în sat să nu se ducă, spunând că este neam cu el. La momentul acela făceam mare haz pe chestia asta, spunând "dar ce, cu tot satul este neam", dar probabil era o realitate.

Analizând arborele genealogic al neamului meu, întradevăr cu aproape 80% din sat, sunt într-un fel sau altul legat de un grad sau altul de rudenie.

Dar viaţa este dură şi de cele mai multe ori, rudele bogate încearcă să se descotorosească de cele sărace, să nu le păteze blazonul. Aşa cred că este în toată lumea. Am văzut destul de multe subiecte de film cu această temă.

Aşa a fost privită mama şi copii ei de marea majoritate a rudelor ei din sat, indiferent dacă erau din neamul Nicule, Florea sau Ungureanu. O excepţie a fost pentru mine, familia lui moş Costan şi mătuşa Silvica Nicule, pe care i-am simţit aproape toată copilăria mea, şi la bine şi la greu, şi moral şi material, şi le sunt recunoscător câte zile voi avea. Simţeam că mă tratează ca pe un egal al lor, cu toate că ei erau oameni înstăriţi.

Toată copilăria mea nu am ştiut că sunt văr de gradul II cu Gheorghe Florea (George a lui Ciocănete), Madalina Platon (soţia lui Gheorghiţă Platon - secretarul de la Sfatul Popular), Viorica Cimpoeşu (soţia lui Costică Cimpoeşu - şef la Bulgărie - ferma de legume), Veronica Botuşan (profesoară de chimie-fizică la Şcoala din Udeşti), Silvia şi Ileana Boicu etc.

Având în vedere că mama, după război, a primit pensie I.O.V.R (pensie pentru invalizi, orfani şi văduve de război), legătura sa conjugală cu Neculai Ungureanu nu a putut, sau nu s-a dorit, a fi făcută oficial printr-un act de căsătorie, pentru a nu pierde acea pensie. Acest lucru a fost valabil la începutul relaţiei, iar după aceea au intervenit şi alte motivaţii de ordin sentimental şi de ce nu şi de moştenire.

În anul 1951, la 24 ianuarie, s-a născut fratele meu mai mare Vasile, în acelaşi an plecând la cele veşnice bunicul Grigore Nicule, singurul om care a înţeles-o şi a fost un sprijin cu adevărat pentru mama mea.

În anul 1957, la 27 iunie, s-a născut sora mea mai mare Magdalena (Dorina), în acelaşi an în care trecea la cele veşnice bunica Madalina Nicule.

În anul 1960, la 10 aprilie, m-am născut eu, în acelaşi an în care sora mea mai mare, după mamă, Ileana (Lelea) s-a căsătorit cu Gheorghe Biligan.

Soarta pe care a avut-o mama mea în această perioadă a fost cruntă, poate şi din cauza diferenţei mari de vârstă dintre ea şi tatăl meu, astfel când m-am născut eu, mama avea 41 de ani, iar tata 58 de ani.

Tatăl meu era un foarte bun meseriaş tâmplar, dar şi un foarte mare beţiv, fiind foarte rare zilele în care nu era beat, atunci fiind un om lucid cu care te puteai înţelege.

Când se îmbăta, nu se mai putea înţelege nimeni cu el, înjura, era foarte gelos pe mama, o bătea şi striga că noi nu suntem copii lui, fapt pentru care nu ne-a trecut pe nici unul pe numele lui. În ultimul timp al vieţii lui, şi la insistenţele lui tanti Ileana a lui Manoilă (Ileana Ungureanu - rudă şi vecină gard în gard cu tata), avea în gând şi şi-a propus să mă treacă pe mine pe numele lui, îi căzusem mai la inimă, dar nu a mai apucat, intervenind acel stupid accident cu căzătura de pe stogul de paie de pe care vroia să rupă o creangă. S-a dezechilibrat şi a căzut pe spate şi gât, eu asistând la toată această scenă. A paralizat pe loc de la brâu în jos, iar după două săptămâni a decedat la Spitatul din Suceava. Toate acestea s-au petrecut în anul 1964, toamna, după ce în vară sora mea Ileana (Lelea) desfăcuse standola (şura) şi grajdul, luându-şi partea de moştenire de la tatăl ei (Niculai Rosnitchi -mort în război). Tatăl meu începuse să facă un grajd lipit de casă, asfel încât să aibă mama unde să-şi ţină vaca, care era elementul central în gospodăria noastră, pentru laptele pe care îl dădea şi care era un aliment de bază, precum şi ajutorul în cărat şi la muncile cîmpului. Nu a mai apucat să-l finalizeze el, l-au finalizat vecinii.

Această perioadă de la moartea primului soţ, 1942 şi până în 1964, când a murit şi cel de al doilea, a fost pentru mama mea una din cele mai grele perioade din viaţa ei, îndurând atât greutăţile vieţii, lipsurile de tot felul, convieţuirea aproape imposibilă cu tatăl meu, cât şi dispreţul unor oameni "cu minte mai puţină" din sat, dar mai înstăriţi, care îi reproşau că nu ştie decât să facă copii.

Alături de tatăl ei, cât a fost în viaţă, mama a mai avut-o aproape pe sora ei Aurora, căsătorită la Reuseni, cu care s-a înţeles permanent, poate fiind şi de vârste apropiate, poate şi din motivul că şi ea a avut o soartă asemănătoare, rămânând văduvă cu 3 fete. Această soră a mamei, a fost pentru Vasile, Dorina şi pentru mine, o a doua mamă, iubindu-ne ca pe copii ei, fiind singura din tot neamul (mă refer la surorile şi fratele ei), care nu îi era ruşine cu noi. Personal am amintiri deosebit de plăcute despre ea, cu acele hramuri cu adevărat "împărăteşti" pentru noi, prilejuite de sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, pe 29 august. Acest hram îl aşteptam cu aceeaşi nerăbdare şi bucurie ca pe marile sărbători de Crăciun, de Paşti sau de Duminca mare (poate voi avea ocazia să povestesc mai detaliat despre aceste hramuri, care mi-au marcat prima parte a copilăriei mele, precum şi despre curăţatul viei, când am fost cu Vasile la Reuseni).

Sora mamei, Aurora, s-a stins din viaţă în anul 1967, la 46 de ani. Eu aveam 7 ani şi această plecare din lumea noastră a lăsat în sufletul meu un mare gol, mai mare aş putea spune decât moartea tatălui meu, care poate şi datorită vârstei pe care o aveam atunci când a murit (4 ani) nu m-a afectat şi nu m-a marcat atât. Această moarte timpurie a mătuşii Aurora a produs o rană adâncă în sufletul meu, rană care nu s-a vindecat niciodată şi nu a putut să o vindece nimeni. Am mai fost după acest tragic eveniment de mai multe ori prin Reuseni, la nunţi, la joc de hram, chiar o dată în casa ei, unde acum locuia fata cea mai mică, Magdalena, căsătorită cu Sidorică a lui Petru Manii din Udeşti. Ulterior această familie s-a mutat în Udeşti, unde şi-au ridicat o casă nouă pe pământul moştenit de soţ de la părinţii lui, în zona numită "Cornu Arii". Un suflet cald ca al mătuşii Aurora, nu am mai întâlnit niciodată.

Îmi amintesc destul de bine, despre două întâmplări destul de "hazlii", aş putea spune, de la înmormântarea mătuşii Aurora, care scot în evidenţă o stare de fapt, o realitate a copilăriei mele.

Era a doua zi după ce fusese adusă decedată de la spital, deci seara fusese "priveci" şi era obiceiul ca cei care vin să pună câte un ban pe pieptul mortului. Având în vedere că Magdalena, fiica ei cea mică, rămânea orfană, era mi se pare prin clasa a VIII-a sau terminase şcoala generală, dărnicia celor care puneau bani pe pieptul moartei era observabilă, ceea ce le-a determinat pe nişte "babe" să-i spună Magdalenei să strângă de câteva ori acei bani.

În acea zi, o zi splendidă de primăvară, cu un soare de mult aşteptat ca să încălzească sufletele oamenilor, eram împreună cu mama şi cu sora mea acolo să ajutăm la treburi. Mai erau pe acolo surorile mamei şi alte rude din Udeşti şi Reuseni. Fiecare avea câte ceva de făcut şi au existat multe momente în timpul zilei când mortul rămânea singur în "casa cea mare". La un moment dat, sora mea, mă cheamă şi din pragul "casei cele mari" îmi arată, ceea ce eu văzusem mai de mult, grămada de bani de pe pieptul mortului, şi parcă citindu-i din ochi gândul, i-am spus "şi dacă ne vede cineva", la care ea îmi răspunde "nu are cine să ne vadă pentru că toţi au treabă". Mătuşa Aurora parcă ne invita, de dincolo, din lumea în care plecase, să ne bucurăm într-un mod aparte de ultimele momente alături de ea. Sunt convins că ea ne-a dat acele gînduri pentru că ne cunoştea şi ne iubea. Au urmat câteva momente de şovăire, după care am trecut prin bucătărie, pe afară, prin grajd şi prin şură să văd ce face fiecare. M-am reîntors în casă "vezi doamne" să mai plângem mortul. Eu stăteam în prag să observ dacă vine cineva în casă, iar sora mea s-a dus, a pupat iconiţa de pe pieptul moartei şi a luat din grămada de bani, doar câţiva. Bineînţeles, imediat am ieşit prin curte, astfel încât fapta nu a putut fi observată de nimeni. Fiind după amiază, mama ne-a trimis acasă la Udeşti şi pe mine şi pe sora mea să facem treburile din gospodăria noastră, să dăm de mâncare la porc, la vacă, să închidem găinile şi gâştele. Acest drum care lega Reuseniul de Udeşti, peste deal, de la casa mătuşii Aurora şi până la noi acasă, se făcea cam într-o oră de mers pe jos.

Pe drum ne-am hotărât ce să facem cu acei bani, şi cum "foamea" după dulciuri ne-a urmărit toată copilăria şi nu numai, am hotărât să ne luăm ceva dulce. Şi cum drumul trecea pe aproape de "Coperativa lui Vica lui Savil" (un mic magazin sătesc, altul decât magazinul mixt al satului Udeşti, care se afla în centrul satului), ne-am dus şi am cumpărat un kg de rahat şi de restul biscuţi. Acasă am făcut treburile care erau de făcut, am împărţit "bunătăţurile", la care bineînţeles că s-au iscat neînţelegeri şi certuri, de genul "bucata ta e mai mare decât a mea" sau "tu ai roşu, eu nu am" şi altele. Neînţelegerile s-au rezolvat mai mult în favoarea mea, deoarece o ameninţam pe sora mea cu dezvăluirea faptelor mamei, ceea ce nu ar fi fost prea plăcut, de fapt pentru amândoi. Bunătăţurile le-am consumat apoi pe drumul de întoarcere la Reuseni, astfel încât, mult timp nu au ştiut de aceste fapte, decât eu, sora mea şi mătuşa Aurora, Dumnezeu să o ierte.

O altă întâmplare, chiar în ziua înmormântării, când tot cortegiul a plecat la biserică. S-a ajuns la biserică (este vorba de biserica ridicată de Ştefan Cel Mare şi Sfânt pe locul unde a fost omorât tatăl său). S-a făcut slujba şi cum era obiceiul la Udeşti, unde pomul pregătit şi împodobit cu fel de fel de bunătăţi (mere, covrigi, biscuiţi, bomboane etc) era împărţit la copii, eu şi sora mea ne dăm mai aproape de pom ca să fim mai în faţă, după cum ştiam că la Udeşti se îmbulzeau copii. Slujba în biserică se termină, mortul este scos afară, încep oamenii să iasă după mort, curios lucru, lângă pom nu mai vine nici un copil, biserica se goleşte. Lângă pom aşteptam eu şi sora mea să vină preotul să împartă bunătăţile şi ne minunam că fiind numai noi doi, o să ne dea o mulţime de bunătăţi. Preotul iese din altar şi se duce afară unde îl aştepta cortegiul funerar, în biserică rămânând numai eu, sora mea, cred şi pălimarul. Când am văzut că cortegiul se pune în mişcare şi nimeni nu vine să ne dea nimic, am luat noi câte ceva din pom şi am plecat foarte dezamăgiţi de cele întâmplate. Abia după o zi ne-am dezmeticit, când i-am spus mamei cum au rămas în biserică toate bunătăţurile. Ea ne-a explicat, cu zâmbetul pe buze că la Reuseni nu sunt obiceiurile ca la noi şi tot ce era în pom rămâne preotului, preot care nu era ca al nostru care împărţea totul la copii.

O dată cu aceste evenimente, aş putea spune că am intrat şi eu în viaţa familiei mele şi a satului Udeşti, cu amintirile. Din această perioadă încep evenimentele care mi-au rămas în memorie şi pe care le-am trăit. Şi dacă până la aceste evenimente mi s-au întipărit în memorie şi alte întâmplări, aceasta s-a datorat firii mele care a fost permanent curioasă şi dornică să ştie tot ce se întâmplă în jurul meu. Nu am putut trece pe lângă fapte şi întâmplări nepăsător, fără să mă intereseze, ci m-au marcat profund şi am încercat să le înţeleg şi să fac legătura cu trecutul, trecut aflat de la mama mea sau de la oameni mult mai bătrâni cu care m-am înţeles de minune, atât pe timpul cât păzeam vacile în lunca râului Suceava, cât şi la cosit de fân sau grâu sau la "covăcie" (fierărie) la moş Costan.                                                 

Din această perioadă, de până prin anii '65-'67 îmi aduc aminte destul de vag despre tatăl meu, pe care nu îl reţin în memoria mea, ca figură de om, şi pe care văzându-l într-o fotografie mai târziu, mi se pare un străin.

Îmi aduc aminte cum mă striga când trecea pe drum şi eu mă aflam în ograda noastră "Măi Puiu, ia vino încoaci la mine", iar eu îi răspundeam "Tatîî, tatîî". Îmi dădea câteva bomboane, sau mă lua la "Coperativă la Vica lui Savil". El îşi lua "cinzeaca", iar mie îmi dădea de 1 leu bomboane. Fiind mic şi neajungând la tejghea, îmi închipuiam că cine ştie ce "împărăţie a dulciurilor" se afla după tejgheaua de unde scoate vânzătoarea bomboanele şi ce bine era pentru ea şi copii ei că puteau să mănânce ce vroiau de acolo.

La fel îmi aduc aminte cum îmi aducea câte un "boţ" de halva, dar îi spunea "brânză de iepure". Eu eram foarte curios cum face el de reuşeşte să ţină un iepure, nu fuge, la care el amuzându-se spunea că îl ţine în "casa cea mare", unde eu nu am avut niciodată acces de câte ori am mers la el acasă. O ţinea mereu încuiată. De câte ori venea pe la noi tot îl întrebam dacă nu a mai muls iepurele să mai facă "brânză de iepure", că tare era bună.

Dar şi o întâmplare mai puţin fericită mi-a rămas în memorie, întâmplare care îi era caracteristică firii lui. În una din seri când eram aşezaţi la masă eu, Dorina, Vasile şi mama şi mâncam mămăligă cu fasole, a venit la noi tata într-o stare avansată de beţie. Mama când l-a văzut în acel hal, îi cunoştea năravurile şi ştiind ce o aşteaptă, de cum a intrat l-a invitat rapid la masă, punându-i într-o strachină (un mic castron de lut) mâncare de fasole. Nici bine nu i-a pus mâncarea în faţă că a început să nu-i convină ceva, a început să înjure şi să se repadă la mama, aruncând cu strachina cu fasole după ea. Strachina s-a făcut ţăndări împrăştiind fasolele peste tot. Mama, în clipa următoare, a fugit afară în întuneric. Atunci nu era curent electric prin sat. El după ea, eu cu Dorina am început să plângem şi să ţipăm. El a căutat-o, vreo cincisprezece minute, prin tindă, prin pod, pe afară, prin garjd şi prin standolă, suduind de mama focului. Între timp mama s-a ascuns sub prispă în josul casei, înspre drum, şi auzindu-ne cum plângem noi, la un moment dat, a bătut în geam ca să ne liniştim, că ea este acolo. Văzând că nu dă de ea, tata a plecat spre casa lui, care se afla la 5 case mai la deal de casa noastră. Mama s-a întors la noi în casă, dar a dormit iepureşte în acea noapte ca nu cumva să se întoarcă tata şi să o surprindă în casă pentru că nu îi era moale.

 O altă amintire legată de tatăl meu este cea de la înmormântare, când l-a adus cu căruţa de la Suceava. Pe atunci nu erau aşa multe maşini ca acum, iar distanţa de 16 km până în oraş era parcursă pe jos, cu căruţa şi foarte rar cu maşini. Eu şi cu alţi copii din vecini, ne jucam în drum, la poartă şi de fiecare dată când trecea vreo căruţă, ne agăţam la spatele ei şi primeam mai mult ca sigur o înjurătură de la căruţaş, dacă nu un bici. Când a trecut căruţa cu sicriul tatălui meu, bineînţeles că m-am agăţat de ea, neştiind ce este în căruţă. Căruţaşul cunoscându-mă că sunt copilul cel mai mic al celui decedat, nu ma mai înjurat sau biciuit. Eu eram foarte mândru faţă de ceilalţi copii că eu pot să merg în câruţă acum de la casa noastră până la casa tatălui meu.

După înmormântare, când fraţii şi sora după tată, s-au adunat în casă la tata să împartă bunurile mobile, pentru că în casă rămânea Ion care se căsătorise de curând cu Maria, la insistenţele lui tanti Ileana lui Manoilă, o vară de a lui tata şi vecină cu el, m-am dus şi eu acolo, cum s-ar spune la împărţirea averii. Nu Dorina, nu Vasile. Bineînţeles că nu am fost primit în casă, dar ca bătaie de joc, mi-au aruncat o pălărie de a lui tata, spunând "Ia şi tu pălăria asta să o ai moştenire de la tată-tu". Gest pe care eu pe moment nu l-am înţeles, decât mult mai târziu, dar pălăria am păstrat-o până în zilele de azi, deci peste 30 ani, ca un simbol.

Momentul când am început eu să deschid ochii, în viaţa satului se produceau schimbări profunde. Astfel, abia s-a încheiat colectivizarea, când pământul a fost strâns în Cooperativa Agricolă de Producţie (C.A.P.), când caii şi boii erau strânşi la C.A.P. pentru a muncii pământul tuturor, când plugurile, semănătorile şi batozele erau strânse la C.A.P. A fost perioada când unii oameni din sat şi-au apărat pământul cu sapa şi cu toporul şi nu vroiau să îl dea la C.A.P.. Până la urmă tot l-au dat, dar au mai făcut şi nişte ani de puşcărie.

Şi m-am lămurit, cum a fost şi cu înscrierilre acelea în C.A.P. - toţi care aveau pământ puţin s-au dus şi s-au înscris de bună voie, pentru că spuneau ei că nu aveau ce pierde. Au fost, însă şi cei mai înstăriţi, cu pământ mai mult, care au ţinut cu dinţii de pământ, unii până la urmă l-au dat de bună voie, alţii forţat. Mama s-a înscris la C.A.P. cu vreo 76 de ari, din care 20 îi primise ca împroprietărire ca văduvă de război.

Şi cu pădurile care le-au avut în proprietate, c-am tot aşa s-a întâmplat, tot cei înstăriţi (să nu le spunem cheaburi - pentru că ăsta a fost un termen stalinist) s-au descurcat. Aflând c-am cum merg treburile prin ţară, ori au tăiat pe capete pădurile, ori le-au vândut unor oameni care toată viaţa lor au muncit pentru un singur scop: să cumpere pământ şi pădure, neinteresându-i nimic alceva, politică sau cel puţin să fie informaţi despre cum evoluează treburile în ţară. În paranteză fie spus, mijloacele de informare în masă şi de comunicaţii la nivelul anilor 60 erau practic inexistente la nivelul satului, precum şi gradul de interes al ţăranului pentru politică era practic inexistent.

Un caz tipic de acest gen s-a întâmplat cu soacra mamei mele "mămuţa de la vale", care rămânând văduvă după război, s-a recăsătorit cu unul Coţiuşca, care lucra la C.F.R. şi care a cumpărat chiar înainte de naţionalizare vreo 6 hectare de pădure de la unul care era în temă cu  ce se va întâmpla cu pădurile şi întreprinderile după 1948. Bineînţeles că pădurea a trecut toată din zona Udeştiului în proprietatea statului, iar femeia a fost atât de afectată, încât după câţiva ani a dat "în mintea copiilor", cum se spune pe la ţară. Îmi aduc aminte, că venea pe la noi în plină iarnă, când afară era zăpada cât gardul şi ger năprasnic şi ea se plângea mamei că mai are de prăşit de al doilea în grădină şi nu ştie ce să se facă că ea nu mai poate. Sau povestea întâmplări care pentru ea erau recente cu oameni care de fapt erau morţi de mult timp. Era paşnică, dar actiona necontrolat, "făcea curat" în curtea ei strângând toate penele şi puful căzute de la găini şi îl ducea pe loturile oamenilor unde era lucerna sau trifoiul cel mai frumos.

Mama mea a avut doar 10 ari de pădure, pe care îi ştiam de mic, pentru că de câte ori mergeam după bureţi (ciuperci) îmi arăta care era pădurea ei.

Am cunoscut mentalitatea de început a oamenilor care lucrau în C.A.P., pentru că pe lângă propaganda oficială dusă de organele puterii, privind prosperitatea şi avantajele lucrării în comun a pământului, propagandă care prindea mai puţin la oamenii simpli, mai era o propagandă neoficială care avea o mai mare priză la oamenii de la ţară şi dusă subversiv de cei care nu doreau ca C.A.P. să meargă.

Omului simplu, ţăranului, promisiunile că va fi, vom avea, vom face, îl lăsau rece. El ştie una şi bună, dacă munceşte să câştige cât mai mult, altfel orice ai spune, el o categoriseşte "politică". Politică pe care ei au considerat-o şi o vor considera ca minciuni, ca propagandă electorală a celor care au "scaune calde" şi vor să le păstreze.

Tatăl meu a fost printre primii care s-a înscris, după război, în P.C.R. din Udeşti, dar în mentalitatea omului simplu nu a găsit loc înţelegerea faptului că între un program, nişte promisiuni şi realizarea lor este nevoie de timp. El era foarte nemulţumit de ce se promit atâtea oamenilor şi nu se realizează (atunci) mai nimic. De ce partidul nu îşi propune un lucru să-l realizeze, apoi să-şi propună alt lucru, să-l realizeze. Se referea la nivelul organizaţiei locale săteşti, unde activiştii veneau cu acelaşi program de la centru, adică cu vorbe goale, fără sens şi aplicare practică, fără suportul material necesar. Aş putea spune eu astăzi, el era adeptul "politicii cu paşi mărunţi" la nivelul şi specificul organizaţiei locale.

Catalogându-i "mincinoşi", ca şi ceilalţi, referindu-se la partidele tradiţionale şi care aveau puternice nuclee în Udeşti, s-a retras din partid, nemaiparticipând la şedinţe şi nemaiplătind cotizaţia.

Pentru mine rămâne o dilemă, dacă a fost ateu sau nu, deoarece la biserică nu mergea, dar pe preot îl primea acasă de Crăciun şi de Bobotează, când îi da, nici mai mult, nici mai puţin decât 1 leu de hârtie. Mama îi spunea, atunci, când prin sat şi cel mai sărac om îi dădea preotului 5 lei, cum el care era şi meseriaş, nu îi este ruşine. La care el răspundea "Şi 1 leu este prea mult, dacă nu îi convine, să nu mai vină", aşa că din obiceiul lui nu l-a scos decât moartea.

Exista mentalitatea, întreţinută, că odată cu înfiinţarea C.A.P. la Udeşti, oamenii vor muri de foame, că nu vor avea ce muncii. Înscrierea în C.A.P., în primii ani a întregului sat, din care unii nu au avut de loc pământ, a determinat ca parcelele care trebuiau lucrate din diferite culturi, să fie foarte mici, de nivelul a 2-3 ari de cartofi, 2-3 ari de păpuşoi, 2-3 ari de sfeclă şi altele. Toate acestea au dus la o acerbă goană după muncă, la adevărate şantajări a şefilor de echiă şi a şefilor de brigadă, care deveniseră aş putea spune nişte "speculanţi", "aranjând" unele porţii de lucru preferenţiale pentru rudele şi bineînţeles tot pentru "înstăriţii" care ieşeau la interval cu diferite atenţii, adică cum se spune astăzi "la vremuri noi tot noi".

După primul an petrecut în C.A.P., când recolta, fiind lucrată cu animalele şi utilajele cu care au intrat oamenii în C.A.P., în cea mai mare parte, doar la grâu au fost aduse batoze cu motoare staţionare, a fost împărţită în proporţie de 90% celor care au lucrat. Când oamenii au adus acasă care cu cartofi, păpuşoi, grîu, zvonurile s-au mai rărit, oamenii s-au mai domolit, văzând că "necuratul nu este chiar aşa negru", precum îl zugrăveau unii.

Am cunoscut, aş putea spune, foarte bine viaţa de la Udeşti pe timpul C.A.P., şi chiar viaţa din C.A.P. care a evoluat o dată cu viaţa mea.

Încă din primii ani de la înfiinţare au început să apară tractoarele, care au înlocuit treptat munca cu animalele, ajungându-se prin anii '80 la mecanizarea în proporţie de 85% a lucrărilor agricole. Dacă la început era acea luptă pentru o parcelă cât mai mare pentru lucru, s-a ajuns datorită exodului masiv în special al bărbaţilor către industria oraşului Suceava şi a tinerilor, băieţi şi fete, către industria ţării, ca în anii '80 să muncească la cultura câmpului, în majoritatea femei şi acestea cu o vârstă a cărei medie se afla undeva peste 40 ani, iar parcelele de lucru să fie acum de 20-30 ari.

Tot mai puţini oameni lucrau acum efectiv în agricultură, adică să aibă ca mijloc de existenţă numai munca la cultura câmpului. Marea majoritate a bărbaţilor care nu au migrat cu serviciul la oraş şi-au căutat locuri de muncă la sat unde să primească salariu: tractorişti la SMT (Staţiunea de Maşini şi Tractoare); muncitori la ferma de vaci; şoferi pe autocamioane etc.

Rămân la ferma mea convingere că şi pe timpul C.A.P.-ului, cine era harnic şi vroia să muncească, găsea ce să muncească şi câştiga destul de bine. Cui îi plăcea vara umbra deasă şi iarna căldura sobei, bineînţeles că nu avea cele trebuincioase şi era veşnic nemulţumit.

Dar cum progresiv munca fizică în agricultură a ţăranului, efectiv s-a redus, fiind înlocuită cu cea a tractoarelor şi maşinilor, era normal ca şi veniturile agricole să scadă proporţional cu munca depusă. De aceea eu susţin că cel care dorea să câştige, trebuia şi să caute de muncă.

Aş exemplifica: ţăranul nostru (mă refer la cel din Udeşti, pe care l-am cunoscut cel mai bine), nu îl interesa, deci nu era grija lui, aratul pământului, repararea tractoarelor şi a maşinilor agricole. La cultura grâului, efectiv i s-a redus total aportul ţăranului, începând cu aratul, discuitul, semănatul, treieratul, transportul grâului, balotatul paielor şi transportul lor, necesită un număr redus de persoane care erau retribuite după munca depusă. La cultura cartofului, la fel problema aratului, discuitului, semănatului, prăşitului şi a recoltatului se făcea mecanizat, mai puţin, la acea vreme, sortatul. La fel la cultura porumbului, a sfeclei, a inului. Aş vrea să scot în evidenţă faptul că rolul ţăranului şi deci a muncii lui s-a redus, în acea perioadă, şi de aici şi veniturile efective, astfel încât marea majoritate a recoltei era preluată de stat pentru a acoperi investiţiile (cheltuielile) care s-e făceau cu tractoarele, cu motorina şi bineînţeles şi cu cei angrenaţi în realizarea acestor lucrări.

Cineva ar putea să-mi spună că statul de fapt a luat pământul în proprietatea lui, dezmoştenind ţăranul român, dezrădăcinându-l şi dislocându-l de unde îi era menirea, lipsindu-l efectiv de locul de muncă prin preluarea muncilor pe care le făcea ţăranul, de maşini tot mai sofisticate (numai la grâu eu am prins: batoză staţionară de două tipuri, acţionate prin curele de la tractor, apoi combine tractate de tractor prin lanul de grâu, apoi combine autonome C12 în vreo trei variante; la recoltatul cartofilor am prins vreo 5 tipuri de maşini, culminând ce acele combine care făceau şi o primă sortare; etc).

Eu sunt de părere că de fapt statul a venit în sprijinul ţăranului dezrobindu-l, făcându-l să înţeleagă că poate munci şi mai uşor (numai cine nu a prăşit o zi de vară cu soarele în cap, cu o bucată de brânză cu mămăligă; numai cine nu a plivit o zi de vară la sfeclă, ca seara să nu se mai poată îndrepta; numai cine nu a cosit o zi întreagă, ca seara să-l doară mijlocul; numai cine nu a strâns cartofi şi sfeclă într-o zi mohotâtă de toamnă; numai cine nu a desfăcat păpuşoi de pe strujean într-o zi târzie de toamnă cu brumă sau chiar zăpadă şi aş putea continua, nu ştie ce înseamnă munca în agricultură). La televizor şi pentru cei de la oraş munca la ţară este idilică. Este foarte frumos să vorbeşti de munca la ţară, dar să o facă alţii, nu tu.

Pe lume mai sunt şi alte lucruri de făcut, decât să fii rob al pământului. Ţăranul se poate gândi şi el la un concediu la mare sau într-o staţiune de odihnă şi tratament, ţăranul poate să înţeleagă şi el un spectacol de teatru, de film, de muzică şi de ce nu chiar de operă sau operetă.

Am fost martor al electrificării satului, când ţăranul a descoperit atâtea binefaceri ale ştiinţei şi tehnicii care îi uşurează munca în gospodăria proprie, care i-au deschis orizontul cunoaşterii prin radio şi televiziune.

Orice s-ar spune şi oricum aş fi catalogat, am suficiente argumente ca să dovedesc că perioada cât a fost C.A.P. la Udeşti, a fost benefică pentru majoritatea sătenilor, ţinând seama că aceştia sunt harnici şi răzbătători.

Bogăţia locuitorilor din Udeşti este reflectată de fapt în imaginea satului şi eu am această imagine a satului din anii '65 când am deschis ochii şi mintea şi imaginea satului din 1989. S-a putut observa acel salt deosebit. În Udeşti sunt în marea majoritate gospodării foarte bine aranjate, cu case îngrijite, încărcate cu ciment şi acoperite cu tablă. Nu cred că mai există case neelectrificate, cu garduri frumos vopsite, cu un număr impresionant de radiouri şi televizoare, video şi nu mai spun de numărul posesorilor de maşini Dacia sau alte tipuri. Ori toate acestea nu pot să apară din senin, ci numai ca rezultat al muncii ţăranilor din Udeşti, muncă desfăşurată în "epoca de aur". A nega totul, în ansamblu, nu cred că este raţional şi nu cred că este posibil. Am nega însăşi existenţa noastră, munca noastră şi a părinţilor noştri.

Când m-am "trezit" eu în sat erau câteva case naţionalizate de prin anii '50 de la "chiaburii" satului (în sat nu a existat niciodată vreun boier - ţăranii de aici ori erau ţărani liberi cu pământul lor, ori lucrau la boierii care aveau moşiile în preajma satului sau în Regat - ţărani clăcaşi), aşa zişii ţărani înstăriţi sau cum le spunea mama "prima gospodar", care aveau pământ puţin mai mult, în jur de 10-15 ha teren arabil, 5-6 ha de pădure, vii şi la care lucrau şi alţi ţărani din sat, plătiţi ori lucrând în arendă. Fiind un sat de deal terenul arabil este destul de puţin în comparaţie cu un sat din Bărăgan. Chiar acum, în februarie 1996, am fost la înmormântarea vecinului meu de scară de bloc, Ion Petraru, la Gurbăneşti, în inima Bărăganului. Am fost surprins de imaginea infinită a câmpului, de imensitatea întinderilor plane, dar şi de imaginea satelor pe unde am trecut, de sărăcia care se vede în modul de construcţie a caselor, a gardurilor şi sunt convins şi al majorităţii locuitorilor. Doar ici, acolo câte o casă "mai arătaosă". Apoi un fapt care mi-a întărit convingerea referitoare la modestia materială a locuitorilor acestui sat este tocmai biserica destul de mică şi simplă în comparaţie cu biserica din Udeşti care este ca o catedrală.

În casele acestor "chiaburi" au luat fiinţă dispensarul uman, maternitatea, CEC, poşta, banca agricola, magazinul sătesc, lăptăria şi o extensie a şcolii generale din sat (Şcoala de la Popa).

Îmi aduc aminte cum arăta satul, mai bine spus şoseaua care trecea prin sat de la Suceava spre Paşcani, înainte de a fi asfaltată. Câte gropi avea primăvara, cât pietriş se căra cu căruţele din albia râului Suceava, în fiecare an, pentru a fi reparată, cât de greu împingeam sau trăgeam la câte o "cotiugă" plină cu buruieni strânse pentru animale, prin acele hârtoape,

Am asistat la construcţia Magazinului universal sătesc şi a restaurantului, de la temelie şi până la darea în folosinţă. Un magazin modern cu raion de librărie, de alimentară, de confecţii şi încălţăminte, de chimicale, fierărie, marochinărie şi aparate electrice, extins apoi şi cu un raion de mobilă.

Am trăit momentul când a fost construită noua clădire a Poştei şi CEC-ului în centru satului.

S-a construit un Spital comunal cu maternitate, cu servicii de pediatrie, medicină generală şi stomatologie. Dacă prin anii '60 era un singur medic, prin darea în folosinţă a noului spital acum erau 4-5 doctori în sat. În plus a fost înfiinţată şi o farmacie încadrată corespunzător cu farmacist calificat şi nu cu "felcer" cum era cel care mai distribuia medicamente înainte şi care fusese sanitar pe front. Înainte oamenii din sat trebuiau să meargă după medicamente la o farmacie care funcţiona în gară la Vereşti sau la farmaciile din oraşul Suceava.

Odată cu creşterea numărului de specialişti cu studii în agricultură s-a ajuns la un aparat birocratic destul de încărcat. Sătenii spuneau "au ajuns acum la C.A.P., faţă de începuturi când erau preşedintele, şefii de brigăzi şi şefii de echipe, contabilul şi magazionerii, mai mulţi cu mapa prin birouri, decât cu sapa pe câmp" sau ziceau "de asta iau puţin cei care lucrează la C.A.P. pentru că trebuie să ţină în spate şi "armata" asta de hârţogari, care nu fac nimic toată ziua, dar luna trece - leafa merge".  

Foarte mulţi absolvenţi de licee agricole deveneau cum se spunea "ţărani cu leafă". În ultima parte a anilor '80 s-a ajuns, la suprafaţa destul de redusă de teren arabil de la Udeşti, să fie pe lângă preşedinte, doi ingineri agronomi, un inginer horticol, un inginer la ferma legumicolă, un contabil şef, cu vreo câţiva contabili, o droaie de merceologi, şefii de brigăzi din sat dublaţi de şefii de brigăzi absolvenţi de licee agricole, şefii de echipe din sat dublaţi de şefii de echipe încadraţi dintre absolvenţii de licee agricole (adică pe statul de plată figurau absolvenţii de liceu, dar aceştia nu puteau lucra cu oamenii, fiind prea tineri şi fără experienţă practică, în realitate lucrau cu oamenii tot cei din sat care erau retribuiţi cu norme de muncă, absolvenţii de liceu învârtind hârtii prin birouri), magazioneri, paznici.

La ferma de vaci, iniţial a fost şefă, inginer zootehnist, "cucoana" preoteasă, ca apoi să nu mai corespundă şi să preia ea dispensarul veterinar comunal, ajutată fiind de 2 asistenţi. Ferma fiind condusă de un absolvent al liceului agricol, cu profil zootehnic, cu "înaltă calificare" de nepot al primarului de atunci al comunei. Primarul avea studii la "Ştefan Gheorghiu" şi relaţii în conducerea judeţului.

Având în vedere această explozie de specialişti în agricultură, a fost construită în sat şi o frumoasă "Casă a agronomului" care la parter avea birouri, iar la etaj apartamente de locuit. .......

Aceştia sunt adevăraţii oameni care ştiu să se descurce în viaţă, ştiu să vireze nu la 90 de grade, ci la 180. Au ştiut foarte bine să cânte în trecut, ştiu foarte bine să strige acum. Ei au fost cei oropsiţi şi frustraţi în trecut, ei sunt cei neînţeleşi astăzi când se luptă cu economia de piaţă. Mai bine spus ei au muls poporul acesta în comunism, ei îl mulg şi acum în perioada de tranziţie spre economia de piaţă, dar cu un zel fără margini şi fără frică de oameni. Căci de Dumnezeu …, acum toţi s-au pocăit şi sunt credincioşi, dar numai de blazon şi pentru că aşa este la modă acum, aşa se poartă. Sunt foarte darnici când este vorba de cele sfinte.

Apropo de şeful de post, care în Udeşti era un adevărat boier. Oamenii din sat nu erau aşa de răi, când greşeau, căci mai greşeau şi ei, oameni fiind, nu-i aşa ?, ştiau să plătească cu vârf şi îndesat, dar de cele mai multe ori îşi luau măsuri de precauţie şi plăteau dinainte de a greşi. Ca să aibă cont deschis. Şi pentru că încăperile de la Sfatul Popular comunal, destinate Miliţiei erau prea neîncăpătoare, s-a construit în perioada anilor '80 un nou Post de miliţie (devenit după '90 de jandarmi), un adevărat post pentru centru de comună.

Am făcut această incursiune pentru a arăta că toate casele naţionalizate din sat au revenit foştilor proprietari, încă dinainte de '90. Proprietari, care între timp au redevenit "elite" ale satului nou românesc construit sub socialism. O dată cu mutarea tuturor instituţiilor în noile localuri, lucrurile au intrat din nou în normal în viaţa satului tradiţional. Aş vrea să spun că vechile stratificări nu s-au schimbat în Udeşti, adică pătura conducătoare, intelectualii, oamenii (gospodarii) înstăriţi, ţăranii cu gospodării mijlocii, care erau cei mai mulţi, dar şi o pătură de oameni mai nevoiaşi (femei singure, femei cu copii, familii cu mulţi copii, familii în dezorganizare cu bărbaţi beţivi etc) au dăinuit peste vremuri.

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                      11.06.2013