UN LICEU DE ALTĂDATĂ - II

După ce am intrat la facultate, în condiţiile de atunci din anul 1979, când oferta universităţilor era mult mai mică decât cererea, când intrarea la o facultate era o problemă serioasă şi nu se punea problema de studii cu taxă, prin satul meu Udeşti erau oameni care nu vroiau să creadă că eu am reuşit fără relaţii, fără să mă mediteze special cineva. Dacă din sat reuşeau la facultate copii de intelectuali sau de funcţioari ai statului, era ceva normal pentru unii,  nu erau subiecte de bârfă, dar aşa, cum eu dintr-o familie modestă am făcut acest pas. Aşa a fost să fie. Aş vrea să mărturisesc că numai prin munca mea şi cu ajutorul familiei mele am reuşit să răzbesc.

Pe timpul anului III şi IV de liceu, când aveam mare nevoie de culegeri de exerciţii şi probleme de matematică (de algebră, de analiză matematică, de trigonometrie, de geometrie analitică în plan şi spaţiu, arii şi corpuri), recomandate de profesorii de matematică, Hreniuc şi apoi Iasinschi, de la liceu (îmi amintesc numai de căutatele culegeri la vremea aceea de Aramă, de Donciu) şi care nu se găseau aşa uşor, am devenit un fervent "cititor" la sala de lectură a Bibliotecii judeţene "I.G. Sbierea" din Suceava. Acolo se găseau acele culegeri, dar fiind în exemplare puţine nu ţi le împrumuta. Tot la acea bibliotecă găseam şi cărţile cerute ca lectură obligatorie, dar şi ale unor critici literari necesare întocmirii analizelor literare solicitate de profesorul Rusu Vasile, care a fost şi director adjunct, şi cu care am făcut Limba română din anul I până în anul IV. Pentru fizică am găsit la librăriile din oraş culegerile de probleme de mecanică, electricitate, optică şi căldură pe care le-am cumpărat şi după care am învăţat. Această disciplină, Fizica, am început-o în anul I cu o tânără profesoară, proaspăt absolventă a facultăţii, care se îmbrăca potrivit vârstei ei şi trendului vremii, numai cu rochii mini. Când se plimba printre bănci, având şi pantofi cu tocuri destul de înalte, rochia era mai scurtă cu două, trei degete decât înălţinea băncii şi cum eram o clasă preponderentă de băieţi, vă închipuiţi cam care era atmosfera tacită la aceste ore. Parcă ne făcea în ciudă, dar probabil pentru dânsa era ceva normal. Când ne scotea la tablă la vreo problemă, ea sta la catedră, dar nu cu picioarele sub catedră, ci în lateral aşezate unul peste altul. Dacă cumva nu te uitai la tablă şi îţi cădeau ochii din întâmplare spre profesoară, erai pierdut, uitai tot ce aveai de făcut şi de spus. Nouă ne plăceau foarte mult orele de fizică, dar s-a întâmplat ca profesoara să se îmbolnăvească şi să plece din liceul nostru. Orele de fizică le-am făcut apoi cu profesorul Golda Sorin, un om echilibrat şi deosebit de calm.

Liceul avea biblioteca lui, dar în afară de manualele pe care le ridicam la începutul fiecărui an şcolar şi le predam la sfârşitul anului şcolar, găseai o mulţime de alte cărţi, dar nici una din cele necesare sau cele recomandate de profesori. Aveau şi bibliotecarele de acolo relaţiile şi obligaţiile lor care trebuiau onorate. Cei care locuiau în oraş se cunoşteau între ei şi era un sistem neoficial foarte bine pus la punct de relaţii şi obligaţii, în orice domeniu, de la învăţământ, sănătate, comerţ, locuri de muncă, până la primărie, miliţie, agenţie de bilete, restaurante, taximetre etc.

La sala de lectură a bibliotecii judeţene, mergeai şi era imposibil să nu găseşti cărţile şi culegerile recomandate, chiar dacă erau într-un singur exemplar. Acolo dădeai buletinul, completai o cerere, îţi da cartea dorită şi te aşezai frumos la una din mese. Liniştea profundă şi neimpusă, păstrată de ceilalţi, precum şi ambientul îţi crea o atmosferă propice pentru învăţat. La sala de lectură a bibliotecii veneau doar cei care doreau să facă ceva şi nu puteau rezolva în altă parte, nu veneau cei care vroiau să piardă timpul. Locuri de pierdut timpul erau multe în oraş. La bibliotecă ca să poţi vorbi cu cineva trebuia să ieşi afară din sala de lectură ca să nu deranjezi pe careva.

În doi ani de zile am devenit atât de cunoscut de bibliotecarele de acolo, încât nici nu mai trebuia să dau buletinul când solicitam câte o carte. Am ajuns chiar să îmi dea acasă culegerea de care aveam nevoie, pentru ziua de duminică sau de sărbători legale când sala de lectură era închisă, fără să fiu rudă cu careva de la bibliotecă. Probabil văzându-mă că doresc să învăţ. Dar nici eu nu le dezamăgeam, dacă îmi spunea că trebuie să le aduc cartea la o oră, atunci făceam tot posibilul şi la acea oră eram acolo.

În anul IV de liceu, primele două trimestre au fost de carte, iar al treilea a fost de practică ca electrician în Combinatul de celuloză şi hârtie, la Centrala termoelectrică. Însoţeam câte un electrician calificat la toate activităţile pe care le făcea pe timpul unui schimb. De fapt eu am primit la absolvirea liceului calificarea de "electrician de staţii şi reţele".

În practică vedeam cum funcţionează toate tipurile de aparate de măsură şi control, ampermetre, voltmetre, frecventmetre, contoare de toate tipurile, precum şi relee de automatizare, transformatoare ridicătoare şi coborâtoare de tensiune, bobine,  maşini şi motoare electrice, generatoare electrice, siguranţe electrice, comutatoare de mică şi mare putere, cabluri electrice de toate tipurile, conductoare pentru linii electrice aeriene şi multe altele. Nu numai că le puteam vedea pe fluxul tehnologic cum funcţionează, dar erau şi ateliere de întreţinere şi reparaţii unde le puteam demonta şi observa toate componentele.

Aici în unul din atelierele de reparaţii, într-o zi, am putut observa şi cum se activează acea genă a sadismului la unii oameni. Am făcut legătura, în imaginaţia mea, cu execuţiile umane pe scaunul electric sau cu torturile la care erau supuşi unii spioni prinşi în timpul celui de al doilea război mondial, pentru ai dezumaniza şi a le obţine informaţiile pe care le deţineau şi despre care citisem în multe cărţi. A apărut un şoricel în atelier. Ce însemna un şoricel în imensitatea acelui combinat ? Colegii mei l-au prins viu. Unul întreabă "Ce faci cu el ?". Altul zice "Să îl ia acasă să îl ducă la pisică". Altul zice "Aruncă-l pe geam afară", noi eram la etajul I al clădirii. Un electrician care era la un banc de lucru şi meşterea ceva acolo, zice "Puneţi-l la curent, să vedeţi cum face". Atât a trebuit imaginaţiei unor tineri. Bancurile de lucru erau prevăzute cu surse de curent şi tensiune variabile, pentru încercarea diferitelor componete care se reparau acolo. Imediat a fost legat şoricelul la bornele bancului şi pus sub tensiune electrică. Mai întâi la o tensiune joasă, iar apoi a fost crescută treptat tensiunea până până la 220 V. Dacă la tensiune joasă şoricelul sta puţin nemişcat după care vroia să fugă pe bancul de lucru, la tensiune mai mare se întindea, se arcuia şi se înţepenea. Acum colegii se jucau la reostat, când măreau tensiunea, când o micşorau. Reacţia şoricelului era adecvată. La tensiune mare stătea înţepenit şi ne gândeam că a murit, dar reducând tensiunea, după un timp îşi revenea şi iar vroia să fugă. Această ispravă s-a repetat, spre amuzamentul tuturor celor prezenţi. Chiar am chemat şi fetele, colegele noastre care erau la atelierul de bobinaj motoare, să vadă grozăvia. Menţionez că în clasa de 41 de elevi, aveam doar 7 fete. Fetele nu au rezistat priveliştii, fiind foarte decepţionate de ce făceam noi băieţii "sadici". Ele erau mult mai sensibile, caracteristică specifică genului feminin.

Procesul de execuţie a şoricelului a luat sfârşit după ce ne-a surprins inginerul şef de secţie. Acesta ne-a trimis pe fiecare la locurile noastre de practică.

În acea practică am văzut pentru prima dată mercur, metalul în stare lichidă, şi am înţeles cât este de periculos pentru om şi ce măsuri de precauţie trebuie luate în manevrarea şi gestionarea lui. De asemenea, am rămas surprins cât de mult argint industrial se foloseşte la fabricarea aparatelor electrice de măsură şi control, în special pentru contacte. Făceam atunci o extrapolare a cantităţii de argint existente în toate marile şi micile întreprinderi din ţară, care inevitabil aveau nevoie de aparate de măsură şi control electrice în procesele tehnologice. Procese care deveneau tot mai automatizate şi implicit se impunea creşterea numărul aparatelor de supraveghere.

În toată această perioadă de practică, conducerea liceului a impus profesorilor organizarea unor ore de pregătire suplimentară, în fiecare zi, după orele de practică, pentru pregătire examenului de bacalaureat.

Atunci examenul de bacalaureat consta din probe scrise la Limba română şi la Matematică, precum şi din întocmirea şi susţinerea unei lucrări teoretice şi practice de specialitate, pentru liceele industriale.

Eu am avut ca parte teoretică de întocmit o lucrare despre transformatoare electrice industriale. Cu ajutorul dirigintelui Rădăşan, care mi-a dat câteva cărţi, am realizat lucrarea cerută, astfel încât să nu pierd timpul cu elaborarea acesteia. Toţi colegii au primit sprijin în elaboarea acestor lucrări care erau legate de meseria de electrican. Ca părţi practice au fost realizate diferite machete, diverse circuite electrice de acţionare, diferite circuite de măsurare, mici transformatoare coborâtoare de tensiune, instalaţii de iluminat cu fotodiode etc. Eu şi încă doi colegi, am avut ca parte practică, repunerea în funcţiune a unui panou mare, cât un perete din laboratorul de chimie, panou pe care era dispus "Tabelul lui Mendeleev". De la un mic tablou de comandă electric puteau fi puse în evidenţă diferite grupe de elemente chimice, prin beculeţele care se aprindeau pe panou. Noi am refăcut circuitele, am înlocuit becurile arse şi le-am legat în paralel nu cum fuseseră până atunci legate în serie, ceea ce determina nefuncţionarea unui circuit dacă un bec se ardea, am refăcut alimentarea şi tabloul de comandă cu noi întrerupătoare şi comutatoare.

Revenind la orele de pregătire suplimentară pentru bacalaureat, la acele "meditaţii". Pentru mine erau foarte bune, însă s-au găsit şi colegi care le considerau pierdere de timp, mai ales că erau organizate după amiază, după ora 17.00.

Aceste ore erau obligatorii, dar mai mult pentru profesori şi pentru un grup destul de restrâns de elevi care frecventau permanent această formă de pregătire, în rest ceilalţi aveau alte preocupări.

O să povestesc o întâmplare legată de aceste meditaţii.

În una din zile, fratele meu Vasile la care stăteam de aproape trei ani, îmi spune să îl ajut să ducă nişte geamuri de la o geamgerie din centru până acasă la el. Dorea să închidă un balcon pe care şi-l făcuse la bucătărie, iar bucăţile de geam aveau dimensiuni destul de mari şi era incomod să le ducă cu autobuzul. Aşa că trebuia să le ducem pe jos pe lângă magazinul Bucovina, pe la Tribunal, pe lângă Policlinică, pe la Arini, pe lângă Zimbru (fabrica de tricotaje) şi în George Enescu.

Eu aveam dimineaţa practică în combinat, iar după amiază "meditaţii" la liceu. Fratele meu era schimbul I. Stabilim ora la care să ne întâlnim la geamgerie. Atunci nu erau telefoane mobile, nici nu se prea discuta de ele, doar poate în cercuri restrânse ale unor specialişti în domeniul comunicaţiilor.

Toate bune şi frumoase, ajung la "meditaţii". Facem câteva exerciţii frumoase doar cu jumătate din clasă prezentă. Ne-am luat cu o rezolvare interesantă şi cum profesorul nu era stresat de încadrarea într-o anumită oră, depăşim timpul alocat meditaţiei. Când mă uit la ceas, că aveam de la fratele meu un ceas "Pobeda" care fusese a lui, dar el îşi luase unul "Wostok", eram în întârzâiere cu un sfert de oră. Dar din respect faţă de profesor nu puteam să plec înaintea lui, el care îşi sacrifica din timpul lui liber pentru noi.

Când pleacă profesorul, o zbughesc şi eu. De la liceu până la geamgerie era destul de mult de mers. O ţin tot într-un pas alergător. O iau pe scurtătura care ducea spre centru oraşului, scurtătură care însemna urcarea unui deal, care la ultima parte de urcuş avea amenajate nişte scări din lemn cu vreo 80 de trepte.

Se întunecase bine. Eu eram oarecum obosit de alergatul în pantă până la scări. Scările le urc repede cu capul în jos, ţinându-mă de balustradă. Când ajung în capul scărilor numai ce aud din întuneric "Hei, hei, ia stai" şi sunt înconjurat rapid de vreo 15 băieţi cam de vârsta mea. Eu nu apuc să zic nimic, nici nu am avut timp să mă dezmeticesc şi având şi respiraţia accelerată de la urcatul rapid al scărilor.

Aud din nou "Scoate tot ce ai în buzunar", eu încerc să îngân "Nu am nimic". Aveam vreo doi lei, dar pe moment m-am gândit că am doar caietul şi pixul din mână, de aceea am spus că nu am nimic. Dacă mă căutau ar fi dat de cei doi lei. Altul din grup, fără să ştie sau să vadă că am ceas, zice "scoate ceasul". În acel moment în care eu mă pregăteam să desfac cureaua de la ceas se aude "Ps, ps se apropie cineva", unul dintre ei care stătea de "7" a dat semnalul. Marea majoritate şi-au îndreptat privirea spre acea direcţie şi instinctiv şi eu, cu speranţa că de acolo îmi vine scăparea. Din întâmplare, ridicând privirea în acel întuneric, recunosc pe unul din colegii mei de clasă, Coştiug Gheorghe, care nu fusese la "meditaţii", dar era parte componentă a acestui grup care făcuse zid în jurul meu. Acesta a observat că l-am recunoscut şi zice celorlalţi "Bă, bă, lăsaţi-l pe ăsta". Mie îmi zice "Puiu poţi să pleci". Apropiindu-se cealaltă persoană au desfăcut laţul din jurul meu, lăsîndu-mă să plec şi se pregăteau să atace noua pradă.

Alerg în continuare la geamgerie. Fratele meu mă aştepata afară cu geamurile tăiate, pentru că se închisese prăvălia. Nu era supărat pentru că ştia că o să vin şi că am cuvânt. Îi explic de ce am întârziat. El îmi zice "întradevăr zona aceea nu este bine luminată şi este un pericol pentru oamenii singuri care cutează să o ia pe acolo noaptea". Îl întreb dacă să îi spun dirigintelui despre acel coleg, la care el îşi spune părerea "ar fi bine, poate îl opreşte să nu o ia pe acest drum greşit".

A doua zi mergem din nou la practică, iar după practică aveam întâlnire, în combinat, cu dirigintele, care era obligat să ne verifice prezenţa şi modul de desfăşurare a practicii. La acea întâlnire au fost stabilite şi unele detalii referitoare la "Banchetul de absolvire" şi la "Panoul promoţiei".

Pe timpul zilei le-am mai spus unor colegi de păţania mea din seara trecută cu colegul nostru Coştiug care era la alte "meditaţii". Toţi au spus că trebuie să afle şi dirigintele. La sfârşitul întâlnirii cu dirigintele, fiind numai cu dumnealui, i-am spus despre cele întâmplate. Nici azi nu ştiu dacă am făcut bine sau rău. Dirigintele s-a alarmat. L-a chemat la liceu pe tatăl colegului nostru să discute cu el. Acesta lucra ca şef de depozit în combinat şi avea legături cu liceul. A rămas surprins de fapta băiatului lui pe care îl ştia liniştit, dar a recunoscut că l-a cam scăpat din "mâini", nu îl mai asculta. Şi-a luat angajamentul că nu se va mai repeta fapta băiatului lui. Cazul s-a închis. Viaţa merge înainte. .

A urmat o frumoasă vizita a clasei noastre acasă la diriginte şi banchetul de absolvire despre care am să scriu altă dată.  Doar despre o întâmplare unică din această perioadă aş vrea să mai scriu câteva cuvinte. După banchet, colegul nostru Cucu Liviu, care era dintr-o "familie bună" din Suceava şi stătea undeva pe Mărăşeşti, îmi spune mie şi lui Mahalu George, un alt coleg care mergea în aceeaşi zonă a oraşului, să mergem cu el să cântăm o serenadă sub geamul prietenei lui. Întâi am crezut că glumeşte, dar când am ajuns pe strada care lega Stadionul Arini de Hotelul Balada, într-o zonă numai de case şi de vile, ne oprim la o vilă cu un etaj şi cu balcon. Cucu Liviu zice aici şi începem să cântam, după vreo două strofe se deschide uşa de la balcon şi apare prietena lui. Nici nu îmi venea să cred. Eu mă gândeam că o să iasă cineva de acolo sau din vecini care să ne fugărească. Fata ne-a mulţumit şi a rămas cu colegul nostru, iar noi uimiţi ne-am continuat drumul. Şi astfel, în această viaţă am cântat şi eu o serenadă sub un balcon.

A venit şi examenul de bacalaureat. A trecut cu bine pentru toţi colegii. Gândul era mai mult la concursul de admitere la facultate. În toamnă colegii mei care au reuşit sau nu la facultate, au fost luaţi în armată, mai puţin Coştiug Gheorghe care a urmat o altă "facultate". Nu s-a oprit după acel episod şi nu a învăţat nimic din ce i-au spus dirigintele şi părinţii lui. Gaşca din care făcea parte a continuat cu excrocheriile, s-a dedat şi la spargeri şi a fost prinsă, iar băieţii au fost trimişi la puşcărie.

De la examenul de bacalaureat mi-a rămas în memorie o întâmplare bizară pentru mine. La proba scrisă de Limba română am stat în bancă cu o fată din oraş. Menţionez că pe timpul liceului şi nici la facultate, din principiu nu riscam să copii şi nici nu pierdeam vremea cu fel de fel de "fiţuici". Totdeauna m-am gândit la consecinţele ce ar fi urmat dacă eram prins şi cum aş mai fi dat eu ochii cu cei care mă cunoşteau.

După ce se scrie pe tablă subiectul la Limba română, după ce primim explicaţiile necesare, ne dăm şi începem să scriem. Eu aveam să scriu cât ştiam. La un moment dat, colega întoarce poalele la uniformă unde avea foarte meticulos prinse o mulţime de fiţuici. Pe mine m-a frapat faptul că făcând acest gest nu se sinchisea de loc că se vedeau chiloţeii. Nu degeaba se spune că sunt unele fete care ar face orice ca să-şi atingă scopul sau "interesul poartă fesul". Fata a luat bacalaureatul, dar nu a mai dat la facultate, în vara aceea s-a căsătorit.

Apropo de copiat, tot în anul IV, aveam teză la "Maşini electrice şi actionări" la profesorul inginer Pietraru. Acest inginer lucra la IRE Suceava, dar preda şi discipline de specialitate la noi la liceu la electrotehnică. Am aflat că îi plăcuse atît de tare facultatea că a stat 8 ani în loc de 5 cât durau studiile atunci pentru ingieri. El era de principiu că meseria se învaţă la locul de muncă şi nu din cărţi, aşa că nu ne stresa prea tare cu disciplina lui. La ore comenta evenimetele sportive, sau evenimentele din liceu, sau ştirile din ţară. Ne spunea citiţi din carte lecţia cutare sau cutare. Am avut colegi care un an de zile nici nu au avut curiozitatea să deschidă măcar o dată cartea. Când au predat-o la sfârşitul anului cartea încă mai avea lipite foile de la tipografie. Probabil că modul lui de abordare a predării la clasă a ajuns şi la urechile conducerii liceului şi ne pomenim, fără să fie anunţat, cu directorul coordonator în inspecţie la una din orele domnului Pietraru. Noi eram deja într-o dezbatere aprinsă despre un meci de fotbal. Dar profesorul era un om descurcăreţ, din fire, şi începe foarte destins şi stăpân pe situaţie să ne predea o lecţie pe care ne-a mai predat-o de vreo două ori. Cu ajutorul nostru, a câtorva elevi care ne mai uitam prin carte, a reuşit să facă o lecţie interactivă, cu participarea  clasei, cu feedback-uri de înţelegere a noţiunilor predate, astfel încât totul a ieşit bine.

Pentru teză profesorul ne stabileşte un portofoliu de teme şi ne atrage atenţia că s-ar putea să o dăm cu un alt profesor şi să ne pregătim. În ziua tezei, eram pregătiţi cu caietele de teze şi aşteptăm să vină profesorul. După 5 minute de întârzâiere soseşte profesorul cu o figură foarte preocupată şi agitată. Ne dă 4 subiecte diferite, astfel încât să nu copiem de la colegul de bancă sau de la colegii din banca din faţă sau de la cei din banca din spate. După care, spune "Sunt chemat la directorul coordonator pentru două minute, să nu copiaţi, că pe care îl prind îl las corigent, scrieţi cât ştiţi". După asta iese din clasă. În primele 5 minute a fost linişte în clasă, după care colegii au început să se foiască, se auzeau foşnete de hârtii în banci. A urmat faza cu întrebările de genul "tu ce ai scris la ...", "de unde să iau cutare", "ai cartea, la ce pagină". Au început colegii să se plimbe prin clasă pentru a se lămuri cu privire la unele subiecte. La un moment dat unele cărţi erau direct pe bănci. Toată lumea a scris ce a vrut. Un coleg care era în picioare, zăreşte pe geam, noi fiind la etajul II, cum pe poarta liceului intra cu maşina proprietate personală profesorul Pietraru. Fusese în oraş. Ne aşezăm fiecare la locul lui, ordine în clasă. Când vine profesorul, îşi cere scuze că a fost reţinut de director, dar că va corecta cu multă atenţie tezele. Se apropia sfârşitul trimestrului şi profesorul Pietraru nu ne aducea tezele, tot motiva că este foarte ocupat şi nu a reuşit să termine de corectat. În ultima oră, la acea disciplină, vine cu maldărul de teze. Acum sunt convins că nici nu s-a uitat pe ele. Deschide catalogul, se uita la celelalte note şi întreba "eşti mulţumit cu 8", dacă spuneai "da", îţi trecea nota în catalog, dacă spuneai "nu", atunci zice "ia să vedem ce ai scris" şi lua caietul, îl răsfoia şi zicea "nu sunt mulţumit de ce ai scris, ai doar 7" şi trecea nota în catalog. Vă daţi seama că acest lucru s-a întâmplat la primii elevi, că după aceea, toţi elevii, până la 41, erau mulţumiţi de nota propusă de profesor.

O altă întâmplare tot legată de copiat din anul IV. Experimental a fost introdusă o disciplină de "Protecţia muncii" pe care am făcut-o cu directorul adjunct tehnic, care era inginer. Toate bune şi frumoase, disciplină nouă, noi în anul IV cu alte priorităţi, dar trebuia să ne pună note.  Este anunţată o lucrare scrisă dintr-o tematică bine stabilită. Nu ştiu cine sta să înveţe la o asemenea disciplină, dar fiind cu directorul adjunct nu te puteai juca. Aveam coleg de bancă pe Constantinescu, a cărui mamă lucra la noi în liceu şi erau cunoştinţe de familie cu acest director.

Înainte de lucrare stabilim, eu şi Constantinescu, să scriem câteva subiecte pe bancă. Băncile aveau faţa din pal melaminat alb. Cu creionul se putea scrie foarte uşor, iar dacă aveai palma umedă se ştergea tot aşa de uşor. Zis şi făcut. Am scris doar atât cât să poată fi acoperit cu o foaie de caiet. Vine profesorul şi după cum era stabilit, ne dă lucrare cu acelaşi subiect pentru toţi din clasă. Subiectul nu era din ce am scris eu pe bancă, aşa că dintr-o mişcare s-a şters tot şi acum aşteptam să scrie colegul de bancă ca să am ce să scriu şi eu. Acesta după ce se aranjează în poziţie de scris, se apleacă de două ori spre bancă, el purta ochelari, şi zice "nu văd ce am scris, nu mai înţeleg nimic din ce am scris". Dar avea o figură aşa de mirată că nu îşi cunoştea scrisul, încât ne-a bufnit râsul şi nu ne puteam opri. Profesorul a observat şi ne ridică pe amândoi în picioare. Sunt convins că dacă nu era Constantinescu, eram daţi afară din oră, pentru că era recunoscut printre elevi pentru severitatea lui. Ne întrebă "Ce aveţi de sunteţi aşa voioşi, care este motivul de râs, spuneţi să râdem şi noi". Nu eram nebuni să îi spunem, ne-am revenit repede. Ne-am cerut scuze. Ne-a părut bine că nu a venit la banca noastră, a patra din rândul de la perete, că ar fi depistat motivul râsului nostru. După ore le-am povestit colegilor care erau nedumeriţi de "ieşirea noastră" din timpul orei şi s-au amuzat mult, ştiindu-l ce poate Constantinescu.

Mai sunt multe de scris despre cele întâmplate pe timpul liceului, dar cine ştie…

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                      30.06.2013 

UN LICEU DE ALTĂDATĂ

De foarte multe ori, când eram în liceu, în clasă, la ore, gândul îmi zbura la satul meu Udeşti, la locurile şi oamenii dragi mie. Mă apuca dorul de libertatea pe care o aveam în lunca râului Suceava la păzitul vacilor, de zilele când mergeam la prăşit în ţarnă sau la coasă pe dealurile din preajma satului. Era multă muncă fizică care nu se compara cu munca făcută pentru însuşirea matematicii, fizicii, chimiei, limbii române şi a tuturor materiilor din liceu.

Cu chiu cu vai au trecut şi cele trei trimestre ale anului I de liceu. Nu prea aveam timp să fac şi altceva, decât să îmi văd de carte, ca să pot ţine ritmul cu noile cerinţe de învăţat specifice liceului.

Încă nu intrase în vizorul meu relaţia cu fetele, alta decât cea colegială, cu toate că la Udeşti aveam o vecină, Dorina lui Stigleţ, ea fiind în clasa a VIII-a, care ar fi dorit să fim prieteni, adică mai mult decât vecini. Ne-am scris şi câteva scrisori. Mie îmi plăcea de ea, era o fată liniştită şi frumoasă. Dar priorităţile momentului au făcut ca relaţia să nu meargă, aşa a fost să fie, eu am păstrat-o în sufletul meu.

În căminul de băieţi unde am stat se întâmplau multe. Ţin să precizez că incinta liceului cuprindea 4 cămine pentru elevi, din care 2 pentru băieţi şi 2 pentru fete, cantină, ateliere de practică şi clădirea liceului. Toate aceste clădiri erau împrejmuite cu gard şi era o singură intrare în campus, unde se afla clădirea portarului.

Majoritatea activităţilor extra şcolare în incinta liceului erau sub îndrumarea pedagogilor. Eu am prins un pedagog destul de sever, probabil că altfel nici nu te puteai descurca cu atâţia băieţi cu concepţii, comportamente, nivele de educaţie şi "cei şapte ani de acasă" atât de diferite. Pedagogul era foarte strict referitor la curăţenia prin camere şi în spaţiile în care era responsabil. În una din escapadele lui prin camera noastră, făcând un control prin dulapuri mi-a găsit o mică iconiţă pe care o aveam de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava. A luat-o şi i-a dat-o dirigintelui meu profesorul Manole, care în prima şedinţă cu părinţii a arătat-o la toţi părinţii. Cazul nu a luat amploare pentru că au sărit alţi părinţi care au spus că "Nu este nici o nenorocire că mi s-a găsit acea iconiţă. Sunt alte probleme în cămin, iar copii să fie determinaţi să înveţe". Atunci, după cum se ştie învăţământul era laic şi cele două componente ale societăţii şcoala şi biserica nu se prea intersectau. Mai mult, prin organizaţia Uniunii Tineretului Comunist (U.T.C.) se ducea o muncă educativă pentru formarea tineretului în spiritul doctrinei comuniste care nu prea avea legătură cu ideologia creştină.

Tot acest "vaşnic" pedagog, aflând de la alţi băieţi că un coleg de palier, tot din anul I, nu venea regulat la vizionarea "obligatorie" a "Telejurnalului" de seară la televizorul din sala de lectură unde învăţam noi după amiază, a pus mai mulţi băieţi din anii mai mari să-l caute şi să-l aducă forţat. L-au găsit închis în grupul sanitar. L-au adus pe sus, dar el tot nu vroia să deschidă ochii să se uite la televizor. A ieşit un mare tărăboi, dar până la urmă nu au avut ce să-i facă. El era un băiat liniştit care îşi vedea de învăţatul lui, dar făcea parte dintr-o sectă care nu îi da voie să se uite la televizor, fiind catalogat "ochiul diavolului". Când sosea momentul, iar noi ceilalţi ne uitam la televizor, el sub pretextul că merge la wc se încuia acolo şi citea rugăciuni dintr-un mic carneţel. Eu m-am înţeles foarte bine cu el. După primii doi ani de liceu a plecat la o şcoală profesioanlă.

Eu am stat în Căminul II la etajul 2. Într-o seară, fiind mai liber, m-am dus la nişte colegi de palier în ultima cameră pe stânga. De la geamul lor se vedea şi se putea vorbi foarte uşor cu fetele din căminul III, cămin care era lipit de al nostru. În urma unor discuţii "ca băieţii", dar politicoase pe care le-am avut cu o fată care era la geam la acelaşi etaj, dar la căminul lor, mă pomenesc, când mergeam la masa de seară, cu unul de anul II, că vine la mine şi îmi trage un rând de palme, zicând "să nu te mai ei de Cătălina, că altfel o s-o păţeşti mai rău". Eu nu am zis nimic, nici nu ştiam cum o cheamă pe fată şi nici nu am avut altă reacţie, ştiindu-mă "cu musca pe căciulă". Nu intra în firea mea să fiu bătăuş.În aceeaşi seară, înainte de stingere, în camera noastră, Costică (Constantin Răstoacă din Soloneţ) unul dintre colegii care a asistat la acea mică altercaţie, zice în glumă "Puiu, cred că te-ai liniştit o perioadă, nu o să mai ai treabă cu fetele", eu răspund "Şi aşa nu aveam treabă cu ele". Bârliba, un elev de anul II, care era în cameră cu noi şi care făcea box la Sala de Sport a oraşului, curios întreabă râzând "Dar ce s-a întâmplat ?". Atunci Adi (Adrian Buliga din Arbore) îi spune, în mare, despre păţania mea. Atunci Bârliba, o fire mai bătăioasă, zice "Cum este cu putinţă ? Trebuie pus la punct că altfel îşi ia nasul la purtare. Acum mă duc să discut cu el". Iese din cameră şi noi după el, coborâm un etaj, iar când intrăm pe culoar, întâmplarea face ca respectivul individ, în pijamale, se întorcea de la baie. Bârliba îl prinde cu ambele mâini de piept şi zice "Ce ai avut cu băiatul acesta ?". Individul nu apucă să spună "S-a luat de prietena mea" că în următoarea secundă a fost izbit de perete cu toată forţa boxerului de numai ce a icnit de două ori. Bârliba zice "Dacă cumva te mai iei de băieţii ăştia, cu mine ai de a face, ai înţeles ?". Şi uite aşa, cât am stat în cămin nu am mai avut treabă cu nici unul din băieţii de ani mai mari.

Reîntorcându-mă la pedagog. Într-una din zile, când noi eram la sala de lectură la etajul II, auzim la parter că s-a iscat o mare hărmălaie. Când ne uităm pe geam, pedagogul nostru se certa cu nişte băieţi din oraş, cam de vârsta noastră, pe motiv de acces în cămin. După care se iscă o gâlceavă, cu îmbrânceli de o parte şi de alta, dar din care pedagogul iese cam şifonat. Încasează rapid un pumn în gură de i se sparge buza. Până să intervină şi portarul, care era relativ aproape, cei trei băieţi din oraş, îl bumbăcesc bine pe pedagog şi fiind la intrarea în cămin, unde uşile aveau o parte mare de geam, îl trântesc prin acel geam care se face ţăndări şi bineînţeles îl rănesc pe pedagog la mâini şi îi taie hainele. Băieţii după ce termină treaba, într-o clipită, se fac nevăzuţi peste gardul liceului.

 Poate soarta sau poate câteodată "Dumnezeu mai bate şi cu parul". Am aflat mai târziu că acel pedagog a fost profesor şi chiar director la un liceu din judeţul Botoşani. Dar "piaza rea" a făcut să fie implicat într-o relaţie cu o elevă, drept pentru care a fost dat afară disciplinar din învăţământ şi cu greu şi-a găsit acest loc de muncă "ca pedagog la un cămin de băieţi" în Suceava.

Referitor tot la pedagogii de atunci. În anul când am stat la internat (în cămin) nu uram mai mult decât statul la rând pentru a intra la masă. Fiind în anul I, pe noi, pedagogul de serviciu, ne băga ultimii în sala de mese, chiar dacă rândul nostru de afară era perfect şi nu făceam gălăgie. Parcă acum îl văd pe "Bovină", poreclă a unui pedagog pe care a primit-o după cum se adresa el băieţilor pe care nu îi avea "la suflet", cum trona, cu "burduhanul" plin, pe scările de la cantină şi cum stabilea "după bunul plac" ordinea intrării elevilor la masă.

Fetele se adunau, în partea stângă, pe rânduri formate pe clase şi anii de studii, iar băieţii se adunau la fel, dar în partea dreaptă. Când rândul era complet şi era ordine îţi dădea drumul în cantină, unde din nou trebuia să stai la rând pe lângă perete, până ajungeai la "împins tava".

Când era vreme bună, nu era aşa o problemă aşteptatul la masă, dar când ploua sau ningea sau era frig, era o mare nenorocire, mai ales când îţi era foame după 6 ore la clasă.

Intratul la sala de mese era la cheremul pedagogilor de serviciu şi de foarte multe ori vedeam cum îi băga preferenţial pe unii. Chiar eram indignaţi, noi cei din anul I, cum erau unele fete care nu stăteau niciodată la rând, mergeau direct la pedagog, îi şopteau ceva la ureche şi intrau în cantină.

După ani de zile, după ce am terminat liceul, enigma pentru mine s-a dezlegat. A fost un caz public cu pedagogul Olaru, care a fost implicat ani de zile într-o reţea cu "fete mai rele" din internat. S-a găsit până la urmă o fată care înainte de căsătorie i-a mărturisit viitorului soţ că şi-a pierdut virginitatea în căminul din liceu şi cum se proceda. Nu degeaba este vorba aceea "aparenţele de cele mai multe ori înşală". Eu pe timpul liceului l-am văzut pe acel pedagog, cu o vechime destul de mare în acel post (era pedagog şi când a făcut acolo şcoala profesioanlă fratele meu Vasile), ca un om corect, echilibrat, mai ales în comparaţie cu alţi pedagogi, care erau mult prea impulsivi pentru această ocupaţie.

Îmi aduc aminte de o altă întâmplare cu un pedagog. După o sâmbătă seara la discotecă la Casa de Cultură a Sindicatelor din oraş, unde programul era până cel târziu la ora 24.00, un grup de elevi, băieţi şi fete, s-au întors în cămine. Numai că una din fete fiind "obosită" după atâta dans, nu a mai ajuns la căminul III (cămin de fete), ci s-a oprit la căminul  I (cămin de băieţi) în camera partenerilor de dans. A urmat o noapte frumoasă în care s-au simţit bine cu toţii, o fată şi 5 băieţi. A doua zi, duminică fiind, a venit pedagogul şi din întâmplare i-a găsit pe toţi extenuaţi în cameră după atâta muncă, cum s-ar spune "o floare şi 5 grădinari". Condiţia pe care a pus-o a fost să participe şi el la "joc", dar a fost refuzat de fată care nu mai putea face faţă. Astfel, cazul a fost dat în vileag de pedagog şi elevii exmatriculaţi. S-au pus în balanţă declaraţiile elevilor şi declaraţia pedagogului, care a cântărit mai greu în ochii celor care au făcut cercetarea. Dar în ochii noştri a celorlalţi elevi, caracterul şi modul de comportare a pedagogului erau specifice unui om perfid şi capabil de faptele relatate de participanţii la "eveniment".

De fapt pe timpul liceului, având în vedere şi numărul mare de elevi, băieţi şi fete, atât de la liceu, cât şi de la şcoala profesioanlă, cât şi de la şcoala de maiştri, cazurile de fete care au rămas însărcinate şi au abandonat şcoala, nu erau chiar rare. Îmi aduc aminte de o fată care a născut în cămin, şi toată lumea se întreba de ce până atunci nimeni nu a sesizat că este însărcinată.

Se petreceau multe în acel grup şcolar şi bune şi mai puţin bune. Probabil că numai o "mână de fier" ca a lui Cuciureanu, directorul coordonator, putea ţine sub control o asemenea masă de oameni. Ca să vă faceţi o imagine asupra numărului de elevi, aş dori să menţionez că numai în anul I la liceu erau 12 clase cu aproximativ 40 de elevi fiecare clasă.

Grupul şcolar din care făcea parte şi liceul, dispunea de o bază pentru activităţi practice deosebită pentru cele 4 mari profiluri: chimie, electrotehnică, prelucrarea lemnului şi mecanică.

De asemenea grupul şcolar dispunea de sprijinul consistent şi permanent al Combinatului de prelucrare a lemnului şi a Combinatului de celuloză şi hârtie, două mari întreprinderi industriale sucevene. Acestea patronau grupul şcolar acordând burse de întreprindere elevilor care făceau contract cu ele, dar şi asigurau efectuarea practicii specifice de producţie.

Aş vrea să remarc şi participarea cu succes a elevilor din liceu la "Cântarea României" cu grupuri literar artistice, precum şi la competiţia sportivă naţională "Daciada". Nu mai vorbesc de participarea anuală la olimpiadele pe discipline, la fazele locale, judeţene şi chiar naţionale. Îmi aduc aminte, apropo că acum se poartă testele grilă, în anul I profesoara Rusu, un foarte bun dascăl, a aplicat experimental un asemenea test grilă la clasa noastră, pentru prima dată. Testul a fost conceput astfel încât să fie cuprinsă întreaga materie predată şi fără o bună cunoaştere a acesteia, nu puteai să treci testul. Profesoara a solicitat conducerii liceului ca acel test grilă, având în vedere complexitatea şi cuprinderea întregii materii, să fie considerat ca teză la acea materie. Mie personal mi-a spus că dacă până atunci avea impresia că învăţ pe de rost, adică tocesc, după test şi-a dat seama că şi gândesc. Era o profesoară foarte corectă, obiectivă, cu o materie clar sistematizată şi pe înţelesul elevilor. Mi-a părut rău când s-a mutat cu serviciul la un alt liceu din Suceava. Erau profesori, de fapt ingineri foarte buni, care ne predau la disciplinele de specialitate "Măsurări elctrice", "Automatizări" şi altele, dar nu îşi adaptau stilul de predare la nivelul liceului ci prezentau temele la nivelul facultăţii pe care o absolviseră. Parcă acum văd formula săgeţii unui cablu electric între doi stâlpi de susţinere, abia mult mai târziu am înţeles-o.

În anul I , în fiecare săptămână, aveam o zi de practică în atelierele şcolii. Făceam lucrări de lăcătuşerie. Liceul producea bănci şi mese de laborator pentru alte şcoli. La sfârşitul practicii aveam de prezentat o parte teoretică, la care am întocmit un caiet bine pus la punct cu temele solicitate, dar şi o parte practică. La partea practică am greşit reperul pe care l-am primit de făcut. Acesta era un colţar din tablă groasă de 4 mm şi pentru confecţionarea lui necesita operaţii de trasare după dimensiunile schiţei, tăiere cu dalta şi bomfaierul, îndoire, găurire şi pilire. Când mi l-a verificat şi a spus că este rebut, asta însemna că aveam nota 4, maistru Tuceac zice "dacă vrei să treci la practică poţi să vii după amiază să refaci lucrarea practică". În situaţia mea mai erau câţiva elevi care nu s-au sinchisit să îşi rezolve problema de la practica. Eu şi cu o colegă de la Pojorâta, ne-am dus după amiază când avea practică o altă grupă şi am mai făcut o dată reperul. Acum încadrându-mă în erorile acceptabile, reperul a fost bun şi a avut notă de trecere. În clasa noastră însă au fost elevi care au rămas corigenţi şi la practică.

Şi uite aşa, mai cu una, mai cu alta am încheiat cu bine anul I.

După încheierea anului şcolar, urmau 2 săptămâni de practică în întreprindere. Dirigintele, profesorul Manole, vine în clasă şi ne spune că sunt bilete pentru tabere de elevi, pe perioada vacanţei mari. Cine doreşte să se înscrie. Nefiind locuri în taberele de la mare, nu s-a înscris nimeni.

Aceeaşi atmosferă cred că a fost şi la celelalte clase, pentru că nu erau prea mulţi doritori. Aşa că la nivelul conducerii liceului s-a luat decizia repartizării arbitrare a locurilor în tabere pe clase. Pleca nu pleca cineva, locul trebuia plătit.

Vine din nou dirigintele în clasă şi spune "Clasei noastre i-a fost repartizat un loc în tabăra de la Telega-Prahova, care costă 220 lei. Dacă sunt doritori ?". Nu au fost. Atunci profesorul zice "Dacă nu doreşte nimeni, locul tot trebuie să îl plătim. Pune bani toată clasa şi tragem la sorţi cine pleacă". Zis şi făcut, s-au strâns câte 5 lei de la fiecare elev, iar restul i-a pus dirigintele (41elevi x 5 lei = 205 lei, iar dirigintele 15 lei). S-a tras la sorţi şi a ieşit o fată de la Mălini care a spus că "ea nu merge, că dacă era la mare mai zicea, dar aşa nu o interesează". Dirigintele zice "Eşti de acord să meargă altcineva ?", la care colega zice "Da". Dirigintele se uită în clasă, eu stăteam în banca a 4-a de la perete (în clasă erau 3 rânduri de câte 7 bănci) şi zice "Nu vrei tu Rosniţche să mergi ?", la care eu fără să ezit "Da, mă duc". Şi astfel m-am făcut cu un bilet în tabăra de 10 zile la Telega Prahova. Acum aveam mare experienţă cu taberele, era a 4-a. Pentru mine a venit la fix această tabără. Colegii de clasă trebuiau să facă practică în întreprindere 2 săptămâni. Dar în prima săptămână, când eu eram în tabără, ei au fost duşi la munci agricole, iar în a doua săptămână, pe la jumătate, m-am alăturat şi eu clasei în practică în Combinatul de prelucrarea lemnului.

În tabără a fost tare frumos, drumeţii, plajă şi baie în lacurile sărate din Telega. Puteai să stai la suprafaţa apei fără prea mare efort, dar dacă îţi intra apă în ochi te ustura foarte tare, iar dacă stăteai la plajă după ce ieşeai din apa sărată, apărea sarea pe tine, după evaporarea apei.

Mie mi-a priit mult în această tabără, că am găsit câteva fete de la noi de la liceu pe care încercam să le învăţ să înoate. Mai puţin îmi păsa dacă învăţau sau nu, important era că le ţineam pe braţe, iar unele de frică să nu se scufunde se lipeau de mine şi mă ţineau de după gât.

Ca o curiozitate a sorţii, în această tabără m-am întâlnit cu o fată din localitatea Sf. Ilie, care atunci era elevă la Liceul teoretic "Petru Rareş" din Suceava, al doilea într-un clasament neoficial care circula la acea vreme despre liceele din Suceava. Pe primul loc era Liceul teoretic "Ştefan cel Mare", apoi Liceul teoretic "Petru Rareş", Liceul Pedagogic "Emil Bodnăraş", Liceul Sanitar, Liceul Economic, Liceul industrial nr. 3-Alimentar, Liceul industrial nr. 2 -De prelucrare a lemnului, Liceul industrial nr. 1 -Mecanic, Liceul industrial nr. 4- Construcţii.

Cu acea fată am mai fost încă în două tabere. Numai în tabere ne-am întâlnit, fără nici o altă înţelegere prealabilă. Coincidenţa este cu atât mai mare cu cât pe vară erau atâtea serii şi atâtea tabere. Pe timpul liceului am descoperit şi un punct comun, o colegă de clasă de a mea era consăteancă şi bună prietenă cu acea fată.

Tabăra de la Telega Prahova era dispusă foarte aproape de fosta închisoare Doftana, atunci muzeu al mişcării mucitoreşti, cam cum este astăzi fosta închisoare de la Sighet pentru rezistenţa anticomunistă. Tabăra era la baza dealului unde era fosta închisoare. Nu numai că am vizitat-o, dar am fost duşi să rupem iarba de pe platoul din faţa porţii de intrare în închisoare. Atunci am fost impresionat de dezastrul produs de cutremurul care a distrus închisoarea şi care a dus la moartea multor deţinuţi. Deţinuţi care la cutremur nu au avut nici o şansă având în vedere celulele încuiate în care erau ţinuţi. Am mai aflat atunci de un interesant sistem de comunicare dintre deţinuţi, de camera secretă prin care directorul închisorii supraveghea deţinuţii la vorbitor, de celula în care a stat Nicolae Ceauşescu şi alţi membri ai mişcării muncitoreşti, de vâna de bou cu care erau bătuţi deţinuţii, de cimitirul închisorii unde au fost înmormântaţi foarte mulţi necunoscuţi.

În parcul în care era amenajată acea tabără am văzut pentru prima dată, în carne şi oase o "pupăză". Această pasăre o cunoşteam numai din poze, o auzeam primăvara, dar nu o mai văzusem de aproape. Trăind la ţară am văzut şi cunoşteam foarte multe păsări: vrăbii, rândunele, grauri, stigleţi, piţigoi, ciocârlii, coţofane, ciori, berze, inclusiv cucul, dar pupăza nu .

Lângă Telega am vizitat şi o mănăstire, monument istoric, cu o arhitectură deosebită.

Şi în această tabără s-au făcut excursii. Am vizitat Câmpina cu castelul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, cu renumita capelă închinată Iuliei Haşdeu, cu mult contoversatele şedinţe de spiritism pentru cei mai puţin iniţiaţi. Apoi am vizitat Sinaia cu intenţia declarată de a merge până la "Babele". Am urcat cu autocarele până la cota 1400 m, atunci nu era telecabină din Sinaia până la cota 1400 m. Am luat telecabina de la 1400 m la 2000 m. Şi acum îmi aduc aminte de hăul ce se deschidea sub cabina care urca spre cota 2000. Când am ajuns la cota 2000 s-a lăsat o ceaţă de nu vedeai la 20 m în jur. Instructorii tot ne spuneau să stăm grupaţi. Tot trimeteau pe unii mai experimentaţi să caute marcajele traseului spre Babele, dar atât de deasă era ceaţa că ne-am rătăcit şi nu mai dădeam de marcaje. Am orbecăit prin acea ceaţă cred că vreo jumătate de oră, bineînţeles că voia bună şi glumele nu lipseau. Într-un timp a început să se ridice uşor ceaţa, cum se ridica vălul de pe faţa miresei. Descoperim cu mare surprindere pentru toţi că de fapt ne-am învârtit foarte aproape de staţia telecabinei de la cota 2000. Nemaiavând timpul necesar pentru dus şi întors până la Babele, cine a dorit a mers până la Cabana "Piatra arsă", iar cine a vrut a mers numai până pe "Vârful cu dor". Eu am mers până la Cabana "Piatra arsă", un traseu frumos de coborât şi urcat pentru unul ca mine care eram obişnuit să merg mult pe jos. Întrucât nu am avut prea mult de zăbovit la cabana, din lipsa finanţelor, am avut timp să merg şi pe "Vârful cu dor".

La întoarcere, fiind timp foarte frumos, marea majoritate au coborât pe jos de la cota 2000 la 1400, unde ne aşteptau autocarele. Atunci s-a întâmplat ceva straniu. O fată, mai plinuţă, alunecă pe grohotişul pe care coboram şi o ia la vale pe fund, ca o sanie. Fata ţipa ca să o oprească careva. Până au sărit unii care erau mai jos, fata deja trecuse prin nişte jnepeni şi parcursese o distanţă destul de mare. Biata fată abia de mai putea merge din cauza vânătăilor pe care şi le făcuse şi a zgârieturilor cauzate de alunecarea pe pietre. Atunci mi s-a confirmat vorba "cu muntele nu trebuie să glumeşti".

Şi uite aşa am mai bifat o tabără.

La întoarcere la Suceava am mai făcut câteva zile de practică în întreprindere şi a urmat vacanţa mare mult dorită. Dar şi în cele câteva zile de practică, un eveniment neobişnuit m-a marcat şi nu îl voi uita niciodată.

Menţionez că acea practică am făcut-o al Combinatul de prelucrare a lemnului, la Fabrica de drojdie furajeră, pentru că fabrica folosea, într-un proces tehnologic bine pus la punct, acea melasă de la lemn pentru hrana microorganismelor din drojdie. Acolo lucra şi fratele meu Vasile şi unde cu câteva luni în urmă avusese loc un accident de muncă. În urma acelui accident Vasile a avut doar câteva arsuri pe mâini de la nişte reziduri fierbinţi care au răbufnit dintr-un rezervor care trebuia golit şi curăţat. Dar colegul lui, Lepărdă, cu care de fapt a făcut şi armata împreună, a fost internat în spital cu arsuri pe faţă, mâini şi abdomen, pentru că în momentul în care a vrut să fugă să se ferească, s-a împiedicat de un postament şi a căzut cu faţa în jos chiar în acel reziduu fierbinte. Era într-o stare destul de gravă, ceea ce a necesitat medicamente foarte scumpe din Germania, care au fost suportate de întreprindere. L-am vizitat şi eu la spital cu Vasile şi el şi-a adus aminte de mine când m-a văzut în noaptea aceea, în iarna când au trecut ei ca militari spre Vatra Dornei, în gară la Vereşti împreună cu mama. După un timp Lepărdă s-a făcut bine, pielea s-a regenerat şi el si-a continuat serviciul.

Când eram în practică acolo, de fapt în toate practicile din întreprinderi, mai mult te uitai că nu îţi dădea voie să te atingi de procesul tehnologic, în primul rând îi încurcai şi apoi era periculos pentru cineva care nu cunoştea meserie.

În una din zile, un muncitor mai "şugubăţ", probabil ca să se distreze, îmi dă mie şi încă la doi colegi cu care eram într-o subgrupă, să mirosim un amestec ce era într-o cană şi să-i spunem ce este. Nici bine nu inspirăm, că ni se blochează căile respiratorii superioare, în clipa următoare ieşim ca fulgerul pe o balustradă la aer şi abia după câteva secunde bune putem să respirăm normal. Era amoniac. De atunci am învăţat că "nu toţi care te ajută îţi vor binele" şi că nu este bine să experimentezi lucruri noi, până nu le cunoşti cât de cât.

Şi uite aşa după practică am revenit la ţară la Udeşti, în vacanţa mare. Munca grea de pe câmp s-au de la coasă, m-a făcut să duc dorul locului din bancă din clasa noastră de la liceu. La liceu trebuia doar să învăţ, să fac sport şi să mănânc. Aveam asigurate cele 3 mese, cu mâncare destul de bună, cu carne în fiecare zi la masa de prânz. Pe când la ţară, multă muncă fizică, iar mâncare ce se găsea, lapte, brânză, ouă. Nu stăteam flămând, dar nici carne nu mâncam în fiecare zi.

În acea vară fratele meu a primit apartamentul cu trei camere pe care şi-l cumpărase în rate, în cartierul George Enescu din Suceava. Îşi mobilase abia o cameră. Prin întreprindere a plecat împreună cu soţia într-o excursie de 6 zile în Cehoslovacia şi mi-a lăsat mie cheia să merg în una din zile să îi ud florile pe care le avea. Sâmbătă seara iau bicicleta şi plec de la Udeşti la Suceava, erau doar 16 km, cu intenţa să dorm acolo şi să mă întorc a doua zi. Când ajung la apartament, care era la parter, bag bicicleta înăuntru, şi vreau să ud florile, dar apa era oprită. Încerc şi la bucătărie şi la baie, nimic. Mă aşez în pat cu intenţia de a mă trezi mai târziu şi de a uda florile şi eventual să fac o baie. Oboseala face ca să adorm buştean. La un moment dat aud, la început în vis şi apoi mi-am dat seama că cineva bate tare în uşă. Sar din pat şi când deschid uşa dormitorului şi ies pe hol la primul pas pe care l-am făcut pe un preş care s-a cufundat în apă, mi-am dat sema de nenorocirea ce am făcut. Am închis urgent robinetul de la ghiuveta din bucătărie de unde curgea puternic apa şi mă duc să deschid uşa. Un vecin care trecea pe acolo a văzut că iese apă pe sub uşa, apă care se scurgea la subsol şi a bătut în uşă. Mă dau eu strâng apa de pe hol, dar ea apucase să intre în sufragerie care era în faţa bucătăriei şi se infiltrase sub parchet care imediat s-a umflat la mijoc. Camera nu era mobilată, dar vă daţi seama de "bucuria" fratelui când a venit şi a văzut grozăvia. A fost nevoit să scoată parchetul şi să usuce nisipul aflat dedesupt, precum şi partea de jos a pereţilor care erau de cărămidă şi se umeziseră. Supărarea a fost mare. Nu am avut ce face, am fost nevoit să renunţ la micile mele economii de la CEC şi să-i dau să-şi cumpere alt parchet. Nu mai spun de munca şi deranjul creat care a necesitat timp pentru a fi remediat. După ce ia mai trecut supărarea, mai în glumă el zicea "şi aşa vroiam să schimb parchetul care era de fag cu unul de stejar".

A urmat anul II la liceu şi după păţania cu inundarea, am zis că stau tot la cămin ca în anul I. Aveam bursă, nu plăteam nici căminul şi nici masa. După practica agricolă de toamnă şi după vreo două săptămâni de carte, pe la jumătatea lui octombrie vine la mine la internat fratele meu şi îmi zice "Ar trebui să te gândeşti dacă nu ar fi mai bine pentru tine să stai la mine, ai putea învăţa în linişte, eu ştiu cum este aici în internat, şi apoi apartamentul stă mai mult gol că eu şi Silvia trebuie să facem naveta la Udeşti la Ica (Lavinia - feţiţa lor care avea puţin peste un an şi care era la mama)". Am stat eu puţin pe gânduri, dar am fost de acord, că şi mama insista să stau la el, că sunt alte condiţii decât cele de la internat.

Întradevăr era altceva, nu mă deranja nimeni de la învăţat, dar de mâncat nu mai era ca la internat la ore fixe, mâncam când îmi aduceam aminte. Fratele şi cumnata erau mai mult la Udeşti, îmi lăsau mâncare şi tot ce îmi trebuia, dar singur nu prea aveam poftă. Mi-am scos abonament pe autobuzele care circulau în oraş. Mergeam cu autobuzul când era timpul urât sau mă grăbeam, în rest mergeam pe jos, o jumătate de oră. Îmi făcusem un traseu care era drumul cel mai scurt: din George Enescu urcam dealul Zamca, traversam strada Mărăşeşti, apoi coboram pe la Baie, pe lângă Hotelul Arcaşul, Biserica Sf. Nicolae şi cinematograful Modern, pe lângă Liceul Ştefan cel Mare, treceam pe lângă Biserica Armenească, pe lângă Autogara nouă, pe lângă Comisariat şi coboram, pe o străduţă îngustă printre case, dealul care la bază avea lunca râului Suceava şi unde se afla dispus şi liceul nostru, în apropierea zonei industriale a Sucevei. Vara era o adevărată plăcere să parcurg acest traseu, mai ales că din anul III s-a mutat împreună cu familia, în zona cartierului George Enescu şi un coleg care făcuse până atunci naveta de la Fălticeni, şi acum mergeam împreună pe jos.

În anul II, în trimestrul II, un coleg de clasă şi fost coleg de cameră cu mine la internat, s-a îmbolnăvit, îi era rău şi tuşea foarte tare. A stat câteva zile în cămin şi nu a venit la ore. Pe la infirmeria liceului nu i-au făcut mare lucru, drept pentru care s-a hotărât să meargă acasă la Soloneţ. În ziua în care a plecat era în staţia de autobuz vizavi de liceu pentru a merge la gară la Iţcani. Eu l-am văzut şi am vrut să-i fac cu mâna, dar el probabil era aşa de deprimat de boală că nu m-a mai văzut şi s-a urcat în autobuz. Bineînţeles că părinţii, văzându-i stare lui l-au dus la doctor care a dispus imediat internarea lui în spitalul judeţean Suceava. Numai că acolo s-a întâmplat o nenorocire. În una din seri, când mânca un măr, i-a venit criza de tuse şi s-a înecat cu o bucată de măr. Nu a fost nimeni alături care să intervină rapid şi a decedat. Am fost cu toată clasa la înmormântarea acestui bun coleg. De la un consătean de a lui am aflat, mai târziu, că asupra acelei familii s-a abătut un blestem. După 3 ani de la înmormântarea acestui băiat le-a murit şi cel de al doilea băiat pe care îl mai aveau, dar care avea o vârstă mai mare.

Viaţa şi-a urmat cursul ei. A venit şi marele cutremur din 1977. Eram la televizor în sufrageria apartamentului fratelui meu. Stăteam pe o canapea eu, cumnata şi fratele meu şi urmăream un film polonez. Între canapea şi o vitrină mare cu geam în care erau multe bibelouri din porţelan, din cristal sau din sticlă, era un fotoliu pe care îşi întinsese picioarele fratele meu. La un moment dat aud zăngănind geamul de la vitrină şi după un timp, în care eram toţi trei concentarţi la film, zic "nu mai bâţâi piciaorele", la care nu primesc nici un răspuns. După cîteva momente zic iarăşi dar puţin mai tare şi fără să întorc capul de la televizor "Nu auzi, nu mai bâţâi picioarele că zăngăne geamul de la vitrină". Acum el zice "Dar eu nu mişc picioarele", în clipa următoare întorc capul şi mă uit la el şi în acelaşi timp observ în lumina dată de televizor că lustra se balansa. Deodată se aude afară "Ieşiţi că e cutemur". Atunci sărim şi noi în picioare şi aprindem becurile. Eu fug la geam să văd cine strigă afară. Fratele zice "Ţine tu vitrina să nu se spargă, mă duc eu afară să văd despre ce este vorba". Noi fiind la parter. Iese el şi nevastă-sa, iar eu rămân să ţin vitrina. După un timp, în care afară strigau tot mai mulţi oameni "Ieşiţi că e cutremur", blocul s-a oprit din zgâlţială. Transmisia la televizor s-a oprit. M-am dus şi eu afară. Oamenii peste tot pe stradă, pe alei discutau cât de puternic să fi fost acest cutremur în epicentru lui dacă s-a simţit atât de tare şi la Suceava, care nu este o zonă cu seismicitate pronunţată. După un timp fratele zice "hai să mergem acasă". Circulau zvonuri că ar mai urma unele replici mai mari decât prima, dar nu ne-au înspăimântat. Am mers şi ne-am culcat. A doua zi ei au mers la serviciu, iar eu am mers la liceu, aveam săptămâna de practică. Televiziune tot nu transmitea. Doar de la radio am aflat de dezastrul de la Bucureşti şi din Zimnicea. În Suceava nu au fost pagube însemnate. A fost totuşi cazuri de panică. Cei care stăteau în blocurile turn la etajele superioare au tras o spaimă grozavă, fiind zgâlţâiţi bine.

Mai târziu am aflat, în afară de informaţiile oficiale, de multe întâmplări legate de cutremur de la persoane care erau atunci în Bucureşti, sau care au participat la înlăturarea efectelor acestui dezastros fenomen natural. În asemenea momente se poate vedea nimicnicia omului pe lângă imensitatea forţele naturii. Cum spune la Biblia "Sunt unii care nu vor putea muri până nu vor vedea venind cu putere împărăţia lui Dumnezeu".

După cutremur, a urmat un alt fel de cutremur. Concursul de admitere în treapta a II-a de liceu. Din două clase de electrotehnică din treapta I,

în treapta a II-a a rămas doar una singură. Astfel, din 83 de elevi, plus cei care puteau să mai vină de la alte licee să dea concurs la noi la electrotehnică trebuia să rămână 36 elevi. Am dat 3 probe de concurs: la limba română - scris, la matematică - scris şi la tehnologia materialelor electrice - oral. Probele s-au susţinut la un alt liceu, la industrial 4, cu organizare şi supraveghetori de acolo. Îmi aduc aminte că după proba de matematică, la ieşirea în stradă era profesorul nostru de matematică Hreniuc cu mai mulţi părinţi de ai colegilor mei, cu mine nu venise nimeni şi mă întreabă ce am făcut. Îi explic ce am făcut şi ce rezultate am obţinut la fiecare exerciţiu, la care dumnealui zice "înseamnă că vei lua 10, nici nu mă aşteptam la altceva de la tine".

Rezultatele s-au afişat după câteva zile. Eu eram la Udeşti. A venit Silvia, soţia fratelui meu şi ne-a adus rezultatul pe care cu toţii îl aşteptam. Ea zice "Era mare aglomeraţie acolo la panou la poartă la liceu şi am parcurs de mai multe ori lista celor admişi şi nu te găseam, dar nici la cei neadmişi nu erai, când cineva mă întrebă pe cine caut, pe Rosnitche, da nu îl vedeţi acolo în capul listei".

 Şi acum în anul III am intrat 36 şi la sfârşitul anului IV am terminat 40. S-au mai transferat unii de la alte licee. Chiar o fată de la Liceul Ştefan cel Mare şi una de la Liceul Petru Rareş, considerate liceele cele mai bune din oraş. Atunci unii "cârcotaşi" spuneau că cei mai slabi elevi de la Ştefan cel Mare sau de la Petru Rareş sunt premianţi al noi. Ceea ce nu s-a demonstrat. Dar vedeţi cât de important este "brendul" în cultura oamenilor.

În anul III am început să am ochi şi pentru fete. Îmi plăcea să merg pe la discotecile organizate sâmbăta seara sau duminică seara de liceele sucevene. Mai puţin am fost la discoteca organizată la Casa de Cultură a Sindicatelor, unde veneau toţi "şmecheraşii din oraş" cu fel de fel de "fiţe".

În anul III aveam orele după amiază. Întâmplarea a făcut ca o dată când aşteptam să iasă anul întâi "chimie" care făcea orele în aceeaşi clasă cu noi, să remarcăm noi băieţii ce "bucăţele bune" erau în acea clasă în care 99% erau fete.  Şi aşa putem spune că a început o relaţie care a durat mulţi ani.

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                29.06.2013 

Trăiri de sărbătoarea SÂNZIENELOR

Frumoase au rămas în amintirile copilăriei mele sărbătorile de peste an, iar Sânzienele este una dintre ele.

Când eram în vacanţa mare după clasa întâi, asta întâplându-se în deceniul şapte al veacului trecut, tanti Ileana a lui Manoilă, o vecină de a noastră din Udeşti-Suceava (Ileana Ungureanu, vară mai îndepărtată cu tata Neculai Ungureanu) a venit la mama şi îi spune să mă lase cu ea la hram la Suceava, la sora ei care era căsătorită acolo şi care nu avea copii, ca de altfel şi tanti Ileana care a rămas fată bătrână.

Tanti Ileana, la tinereţe, a făcut parte dintre românii care pe timpul foametei de după al doilea război mondial a fost în Cehoslovacia în cadrul unei acţiuni umanitare. Familia la care a fost a dorit să o înfiieze şi să o căsătorească acolo. Ea nu a vrut şi s-a întors la Udeşti, dar remuşcările au urmărit-o toată viaţa. Permament când venea la noi îşi aducea aminte de acea perioadă petrecută în Cehoslovacia şi regreta că nu s-a căsătorit acolo. În Udeşti nu s-a căsătorit niciodată, doar în ultima parte a vieţii, la a treia tinereţe, a trăit în concubinaj cu un moş pensionar, dar "fără obligaţii", aşa cum spunea ea. A dus o viaţă, în cea mai mare parte, singură şi era bună prietenă cu mama care o asculta şi nu ducea vorba mai departe. Nu a lucrat niciodată la C.A.P. (Cooperativa Agricolă de Producţie), trăia numai din ce avea în grădina ei şi din împletit cu andrelele. Era o "artistă" în realizarea de confecţii prin împletituri (flanele, jachete etc), drept pentru care era căutată de săteni.

Din satul nostru unii au rămas atunci, în anii aceea grei de după război, în Cehoslovacia. Chiar de pe cotul nostru de sat, unul de a lui Drambă s-a căsătorit acolo în Cehoslovacia şi mai venea vara cu familia pe la Udeşti chiar în perioada în care la Suceava se sărbătoreau Sânzienele. Soţia lui nu ştia româneşte şi era foarte bucuroasă să găsească pe cineva care să vorbească ceha. Acea doamnă stătea mai mult pe la tanti Ileana cu care se conversau.

De hramul de la Suceava de sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, de Sânziene, de marele Bâlci care se organiza în fiecare an tot auzeam în copilărie, dar nu am fost niciodată până atunci.

Am plecat cu autobuzul cu tanti Ileana şi am stat două zile la sora ei, undeva la Iţcani, un cartier vechi aflat la nordul oraşului Suceava. Locul unde se organiza "Bâlciul" era foarte aproape de cartierul Iţcani, se putea merge pe jos de unde eram găzduiţi. Bâlciul era cam de fiecare dată organizat pe lunca râului Suceava, undeva foarte aproape de podul care lega cartierul Iţcani de centru oraşului.

În Suceava mai locuiau doi veri drepţi de ai lui tanti Ileana, feciori de ai lui Alecu Ungureanu, vecin de al nostru din Udeşti. Unul era croitor şi a ajuns maistru croitor la Casa de Modă din Suceava, nu avea copii, iar celălalt care era muncitor şi a căzut ulterior în patima beţiei, avea un băiat cu un an mai mare decât mine, care atunci când eu eram la liceu, el avea mari probleme cu găştile prin oraş şi era client frecvent al miliţiei de atunci.

Am mers cu tanti Ileana pe la rudele ei şi împreună am mers la "Bâlci". Acolo era lume multă cu fel de fel de chiţibuşuri de vânzare, cu multe scrânciuburi, cu scamatori, cu fel de fel de jucării, dar şi obiecte utile, de la îmbrăcăminte şi încălţăminte la unelte de muncă. Dar cel mai mult mi-au atras atenţia multitudinea de dulciuri şi îngheţate, care mai de care mai îmbietoare. Mi-a rămas în minte acea aglomeraţie, acea lume colorată, acea lume pestriţă.

Peste ani, cred că aveam vreo 11 anişori, şi cum toată vara eram zi de zi cu vaca în lunca râului Suceava la noi la Udeşti, ca să mă scoată din acea monotonie, mama a fost de acord ca de Sânziene să mergem la Suceava. Pentru acea zi sarcina de păzit vaca în luncă a fost preluată de sora mea mai mare Dorina.

Aflându-se repede printre prietenii mei că eu merg la Suceava la "Bâlci" de Sânziene, s-a mai găsit să meargă pe jos cu mine un coleg de clasă care locuia mai la deal de casa noastră pe drumul spre Poiana Silionului.

Aşa că dis de dimineaţă, după ce am făcut treburile prin gospodărie am pornit la drum spre oraşul Suceava.

Cred că era ora 5 când am plecat pe jos ca să parcurgem cei 16 km care leagă Udeştiul de oraş. Ne-am luat cele necesare de mâncare, dar parcă mie nu îmi mai era foame. Numai gândul că merg la "Bâlci" mă sătura şi nu aveam grija mâncării. Pornim la drum. O luăm peste dealul Udeştiului şi ajungem relativ repede la Rus Mănăstioara, prima localitate de la Udeşti spre Suceava. De acolo mai departe trecem pe lîngă Luncuşoara, iar de pe dealul Bosancilor nu intrăm în acest sat, cunoştea mama o scurtătură, pe lângă Cimitirul din Bosanci, care ne scotea la ieşirea din Bosanci către Ipoteşti  Suceava (nu este vorba de Ipoteştiul lui Mihai Eminescu care se află relativ aproape dar în judeţul Botoşani). Traversăm Ipoteştiul şi ne aflăm în dealul târgului de unde deja se zărea oraşul. De pe acest deal dacă priveai în spate se vedea semeţul deal din Udeşti, Oadeci sau cum i se mai spune metaforic de către unii scriitori locali "Sfinxul Udeştiului", datorită goliciunii şi eroziunii vizibile. Cândva în timpuri nu prea îndepărtate, acest deal era acoperit cu mesteceni, iar de pe dealul târgului se vedea albul specific al acestor copaci.

Ne continuăm drumul, trecem prin apropierea Cetăţii de Scaun a Sucevei, ajungem la Brădet, o pădure de barzi la intrarea în oraş, existentă şi astăzi, la Uzina electrică, pe lângă Hotelul Balada şi ajungem la Mănăstirea "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava".

Timpul să fi fost spre 9.00. Mama mai făcuse, în tinereţe, de multe ori acest drum pe jos şi calculase astfel încât să ajungă la mănăstire la începutul slujbei.

Aici în fiecare an erau scoase în curtea mănăstirii moaştele "Sf. Ioan cel Nou de la Suceava" şi venea mulţime mare de oameni din toate aşezările vecine oraşului Suceava, chiar şi oameni din judeţele Botoşani, Iaşi, Bistriţa-Năsăud, Maramureş, Neamţ, Bacău.

Şi în acel an erau mulţi oameni veniţi în curtea mănăstiri, unuii chiar de câteva zile şi care dormiseră acolo afară.

Văzând că noi copii nu prea aveam astâmpăr, mama zice "Eu rămân la slujbă, dar dacă voi nu vreţi să staţi, vă puteţi duce la "Bâlci", ştiţi cum să ajungeţi ?", "Ne descurcăm noi", "Aveţi grijă că sunt fel de fel de oameni pe acolo. Pe la amiază, când se termină slujba să veniţi, că mă găsiţi aici, să mâncăm", "Da, da" şi plecăm bucuroşi de libertatea dată.

Nu era prea greu de localizat "Bâlciul" pentru că erau foarte mulţi oameni care se îndreptau spre acel loc. Aşa că o luăm pe jos spre Iţcani şi ajungem la locul mult dorit. Acolo o mare de oameni, multă gălăgie, care mai de care nu ştia cum să te atragă să cumperi ceva şi să-ţi ia banii. Eu aveam vreo doi strânşi de pe la păzitul vacilor în luncă, dar tentaţiile erau prea mari. Nu ştiam cum să îi împart să îmi ajungă la cât mai multe. Vroiam şi la fel de fel de numere de circ, cu maimuţe, cu şerpi, cu dresaje de cai, cu înghiţitori de săbii, cu iluzionişti, dar şi în varietatea de scrânciburi. Aşa că banii mei s-au dus repede, dar şi timpul s-a scurs parcă şi mai repede.

Bineînţeles că nu mi-am luat nimic de mâncare, cu toate că erau pe acolo multe bunătăţi. Cu ultimii bani m-am dat în acel scrânciub mare cu lanţuri care se rotea foarte repede. Probabil din cauza căldurii şi a nemâncării, când m-am dat jos de acolo eram ameţit.

Ca din senin, în acea hărmălae şi acea mulţime de oameni, apare în faţa mea mama. Slujba se terminase şi ea ştiind că noi nu ne vom desprinde uşor de la acele tentaţii a venit ea până acolo după noi. Nu ştiu nici astăzi, cum a dat aşa uşor de noi în acel vacarm.

Când m-a văzut, zice "Ce e cu tine de eşti aşa galben la faţă ?"  Eu eram palid pentru că nu îmi revenisem de la ameţeala  pe care o avusesem când zburam în acel frumos scrânciob. Mama zice "hai să ieşim de aici, aţi mâncat ceva ?" nu a primit nici un răspuns, dar şi-a dat seama că am cheltuit banii pe altceva în afară de mâncare. În drum spre ieşire ne cumpără câte o gogoaşă, care era aşa bună, iar ea îşi cumpără un ulcior cu mâner din lut.

Pe drumul de întoarcere de la Iţcani spre mănăstire, fiind foarte cald, pe la porţile caselor erau oameni care dădeau apă trecătorilor. Cred că am băut o "găleată" de apă. Am ajuns în curtea mănăstirii. Ne-am aşezat la umbră, ca mulţi alţi oameni. Mama a scos merindele şi am mâncat cu mare poftă. Tare bună a fost mâncarea aceea. Mama cumpărase între timp pâine proaspătă şi nişte castraveţi muraţi de la piaţă, iar cu ulciorul cumpărat de la "Bâlci" am adus apă de la fântâna din curtea mănăstirii, apă care era rece şi foarte bună a gust.

După ce ne-am odihnit puţin şi ne-am refăcut forţele, ne-am pornit spre casă, nu înainte de a cumpăra ceva dulce şi pentru sora mea Dorina. Mama a venit mai încet cu alţi oameni de pe la noi care fuseseră şi ei la Sânziene, iar noi copii am luat-o mai repede spre Udeşti.

Când eram la liceu la Suceava şi locuiam la fratele meu Vasile în cartierul nou "George Enescu", foarte aproape de localităţile riverane oraşului (devenite ulterior suburbii) Şcheia şi Sf. Ilie, cred că am mai fost o singură dată la "Bâlci". Atunci acesta s-a organizat pe un teren unde era Aeroclubul Sportiv Suceava, la Şcheia.

În rest preferam să merg la slujba de la Mănăstirea "Sf.Ioan cel Nou de la Suceava", unde de fiecare dată venea şi mitropolitul Moldovei şi Sucevei, care îşi avea reşedinţa la Iaşi.

Anii au trecut. În memoria mea au rămas acele momente legate de Sânziene, această sărbătoare ancestrală îndrăgită de români şi care va dăinui în veac.

Acum când am ajuns la o anumită vârstă şi când foarte mulţi ani am trăit departe de locurile mele natale, de frumosul oraş Suceava, de mirifica Bucovină, orice semnal, orice ştire despre acele locuri şi sărbătorile copilăriei mele, îmi trezesc amintiri care mi-au marcat existenţa pe această lume.

Fiind un fan la radioului "Romantic.FM" şi ascultându-l on line când lucrez la calculator, din întâmplare am văzut o reclamă-invitaţie la "Noaptea de Sânziene" în livada Muzeelor Minovici. Un proiect iniţiat şi coordonat de Prietenii "Muzeelor Minovici" reuniţi în Asociaţia Culturală "Patrimoniu pentru Viitor".

Activităţile de anul acesta au fost organizate chiar în seara duminicii de Rusalii, de Pogorâre a Sfântului Duh sau de Duminica Mare, cum se spune pe la noi pe la Udeşti, fiind în ajun de Sânziene.

Comitetul de organizare, constituit preponderent din doamne din înalta societate, a creat un spaţiu mirific, de basm în livada Muzeelor Minovici, la şosea lângă Fântâna Mioriţa sau lângă celebra "Vilă cu clopoţei" de lângă Gara Băneasa.

Chiar de la intrare te întâmpinau frumoase fete îmbrăcate în costume specifice de Sânziene care îţi prindeau pe piept un mic, dar cochet, bucheţel de flori de Sânziene şi îţi înmânau programul manifestării culturale, precum şi pliante "Să ne împrietenim cu muzeele".

Livada a fost pregătită pentru această sărbătoare, cu alei aranjate pentru expoziţii de pictură, stand de carte de la trei edituri (Curtea Veche, Arthur, Vremea), colecţie vestimentară "Prejudecăţi" prezentată de "Iconic", obiecte din sticlă "Apă şi foc" de Ioan Nemţoi, "Pădurea de porţelan" de Daniela Făiniş, sculpturi de Ştefan Radu Creţu şi Cristian Răduţă.

O scenă în mijlocul livezii cu multe scaune de jur împrejur, pentru invitaţi era pregătită pentru momentele artistice. O muzică de calitate întreţinea atmosfera în toată livada. În livadă am văzut mulţi meri, pruni, nuci, dar şi copaci ornamentali.

Bineînţeles, într-un colţ al livezii, mai retras, era amenajat şi un loc pentru servit mici, cârnăciori, bere, suc sau apă.

Seara a fost deschisă de un dans al sânzienelor mici interpretat de eleve ale Şcolii de Balet  EDUCA.

A urmat cuvântul de bun venit al doamnei Georgiana Pogonaru, preşedinte al Asociaţiei Culturale "Patrimoniu pentru Viitor", precum şi expozeul domnului Marian Constantin, de la Muzeul Municipiului Bucureşti, despre "Case memoriale bucureştene"

Activităţile au continuat cu festivitatea de premiere a concursului naţional pentru elevi şi studenţi cu tema "Viitorul trecutului" la cele trei secţiuni: "Eseuri"; "Proiecte" şi "Scenarii şi proiecte de film documentar".

La cele 3 secţiuni ale concursului au fost înscrise 229 de lucrări realizate de elevi şi studenţi. Sunt poveşti a zeci de locuri, monumente, clădiri sau chiar sate întregi uitate, care merită atenţia noastră, a tuturor.

Noaptea magică de Sânziene în livada Muzeelor Minovici a continuat cu sosirea pe scenă din toate părţile livezii a sânzienelor mari costumate în veşminte de basm. Apoi formaţia de muzică veche "Trei parale" ne-a încântat cu cântări din veacul al XIX-lea.

A urmat Grupul coral SOUND al Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti care au interpretat cântece tradiţionale româneşti. După care a venit momentul de dans neoclasic "INTERMEZZO" a doi solişti ai Operei Naţionale Române din Bucureşti - Alexandra Gavrilescu şi Valentin Stoica.

Seara a fost încheiată de un fragment din spectacolul Teatrului Evreiesc de Stat "Mic şi-al dracu" după Ion Pribeagu, în interpretarea actorilor Maia Morgenstern şi Valentin Roşca.

Moto care s-a desprins din aceste activităţi din "Noaptea de Sânziene în livada Muzeelor Minovici" este "Vrem să continuăm să avem grijă de trecutul nostru, pentru a avea implicit grijă de viitorul nostru".

Momentele petrecute în această livadă au fost cu adevărat pentru desfătarea sufletului românului.

Revenind la impactul care îl are pentru mine această sărbătoare aş menţiona că în fiecare an de Sânziene, de hram la Suceava, mă invita fratele meu Vasile, care a stat mult timp în Suceava, acum s-a mutat la Udeşti, dar şi cumnatul Sandu, soţul surorii mele Dorina, care locuiesc şi în prezent în Suceava, să merg la ei să petrecem această sărbătoare împreună. Dar tumultul vieţii, timpul avut la dispoziţie relativ la distanţă şi priorităţile momentului au făcut ca să nu mai pot participa de mult la hramul Sucevei de sărbătoarea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava..

Acum manifestările sunt mult mai ample. Sunt Zilele Sucevei, se organizează o frumoasă procesiune cu moaştele sfântului prin tot oraşul. Sunt organizate competiţii sportive şi cultural artistice. Şi multe, multe altele, dar cine ştie …….

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

         Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                                     24.06.2013

CĂUTĂRI ÎN TRECUT - IV

În timpul anului şcolar, când eram în clasa a VII-a, mai bine spus în trimestrul II, mamei mele i-a paralizat mâna şi piciorul stâng. Ea avea probleme cardiovasculare, cu inima cum se spunea pe la ţară, dar viaţa asta a fost prea crudă cu ea, nu a avut cine să o protejeze, să o menajeze. A fost internată în spital la Suceava, iar eu am rămas singur acasă cu toate treburile gospodăriei. Vasile era în armată. Dorina la şcoală la Săcele-Braşov. Cu mama cu salvarea a fost o vecină, Ileana lui Zaharii, care a venit după aceea şi mi-a spus la ce etaj şi la ce salon era internată mama. Cu mâncarea mă descurcam, ştiam să fac măligă de când am încercat, eu şi Dorina, să facem o dată mâncare când mama nu era acasă. Am prăjit fasole în tigaie că erau fierte deja şi am făcut măligă. Când mama a venit atunci acasă, noi mâncam, dar i-am lăsat şi ei. A constatat că măliga era crudă, nu o lăsasem suficient să fiarbă, iar fasole am luat din oala în care fierbea pentru şâşcă la vacă, care erau fasole luate la grămadă fără să fie alese. Având foarte multe fasole, mamei îi plăcea să pună tot felul şi tot soiul de fasole, de păstăi, de harag, de tufă, mici, boance, negre, roşii, albe, pestriţe, maro şi neavând ce face cu ele toate, le mai fierbea şi le dădea la porc sau la vacă. Atunci cu mâncarea, ne-a lăudat totuşi iniţiativa, vorba aceea "foamea îl învaţă pe om", iar de atunci ne punea chiar ea să mai facem mâncare ca să învăţăm.

Aşa că atunci când a fost mama internată, nu era pentru mine o problemă mâncarea, cartofi aveam sub pat, acolo îi ţineam iarna să nu îngheţe, fasole câte vroiam în pod, lapte de la vacă, ouă, carne topită în buduroi. Problema care mă frământa pe mine era mulsul vacii, care azvârlea foarte tare la muls. Bineînţeles că vecinii şi sora din sat, din omenie şi probabil şi din milă, în toată această perioadă de internare a mamei au venit pe la mine întrebându-mă dacă am nevoie de ceva. Femeile, mai ales mătuşa Silvica lui moş Costan a lui Ivancu, mătuşa Mărioara a lui Vasile a Madalinii, mătuşa Mădălina lui Leon, îmi mai aduceau ele câte ceva de mâncare făcută de ele, dar de fiecare dată le spuneam că am tot ce îmi trebuie,

În prima seară de când a luat-o salvarea pe mama, a venit mătuşa Olga, vecina din spatele casei să mă ajute să mulg vaca. Eu am avertizat-o că vaca zvârle rău. Nu a fost cu nici un chip posibil să se apropie de pulpa ei şi a renunţat, aşa că vaca a rămas nemulsă. A doua zi de dimineaţă vaca avea pulpa plină şi ştiind că îi dăunează dacă nu o mulg "se bolohăneşte" şi în scurt timp înţarcă (adică nu mai dă lapte), am încercat eu cu o cană să o mulg. Bineînţeles că am primit câteva picioare peste mâini cu toate că mă feream şi stăteam într-o poziţie foarte incomodă pentru muls, dar în aşa fel ca să mă pot feri şi să nu mă ajungă cu piciorul pe care îl arunca parcă cosea cu coasa. Nu ştiu dacă am reuşit să mulg un litru şi jumătate de lapte, dar mi-a părut bine că am muls-o. La mulsorile următoare m-am mai "specializat" dar nu puteam să mulg decât cu o mână, cu cealaltă ţineam cana, iar atenţia era mărită să nu mă atingă cu piciorul. În câteva zile cantitatea de lapte pe care reuşeam să o mulg a scăzut la jumătate din cantitatea de lapte care o dădea vaca când o mulgea mama, dar era bine că o mulgeam, că nimeni nu vroia să se bage la ea.

Ca să nu îmi fie urât noaptea, că de temut nu aveam de ce mă teme, nu erau oameni răi în sat, iar de furat de la noi nu prea aveau de furat, Lelea, sora mai mare, l-a trimis pe Culuţă, băiatul ei cu 3 ani mai mic ca mine, să doarmă cu mine. Dar ca şi mătuşa Lighenia, mama lui Ileana lui Zaharii, care şi ea a venit în vreo două seri să doarmă la noi, din acelaşi motiv, s-au lămurit repede că nu este de stat cu mine, pentru că eu îmi făcusem un agoritm foarte strict al tuturor treburilor. Astfel seara după ce veneam de la şcoală făceam de mâncare, dacă era nevoie, dar grija era pentru animale. Dădeam de mâncare şi apă la vacă, hrâneam (făceam curat) în grajd, pregăteam sâşca la vacă pentru dimineaţă, coboram şâşcă din podul grajdiului, o muiam, dădeam sfecla pe răzătoare, închideam găinile şi gâştele, căram apă prin oale să am pe dimineaţă pentru şâşcă, tăiam lemne şi le duceam în casă. Apoi în casă unde era destul de cald şi nu mai puneam pe foc, îmi făceam lecţiile. Deoarece spre dimineaţă se făcea foarte frig în casă şi mie îmi era foarte greu să ies de sub ogheal (plapumă) în gheţăria aceea, seara înainte de culcare pregăteam focul cu lemne băgate în sobă, inclusiv cu ciucălău băgat în gaz (petrol lampant), cu oalele cu apă puse pe şparhat (plită), astfel încât dimineaţa numai aprindeam chibritul, dădeam foc şi ţuşti din nou sub ogheal unde era cald, până când se mai muia atmosfera în casă şi apa se înfierbânta. Apoi mă sculam, dădeam drumul la găini şi gâşte, le dam de mâncare şi turnam apă fierbinte peste ghiaţa din vasul care era destinat acestui scop şi stătea afară permanent. După care mergeam şi făceam şâşca la vacă tot cu apă fierbinte, pentru că apa cu care o muiasem eu de cu seară îngheţase. Hrâneam în grajd. Apoi mulgeam vaca, strecuram laptele. Mă spălam, mâncam. Spre amiază, după ce luam ciubărul de la vacă, îi dam un jup (adică un snop de strujeni - coceni de porumb), eventual o înghiam cu o găleată de apă.

La amiază mergeam la şcoală, după care ciclul se repeta.

Problema care era pentru mătuşa Lighenia, care dormea pe cuptor când venea la noi, era că nici bine nu se culca şi se făcea frig şi zicea "cum pot să stau în aşa frig", dar eu nu îl simţeam, drept pentru care nu a mai venit, ea fiind şi foarte în vârstă.  

În prima duminică m-am dus la mama la spital. De dimineaţă tare m-am sculat, am făcut toată treaba, m-am îmbrăcat frumos şi curat şi pe la 8 m-am dus în Drum la Vale, adică în centru satului, să aştept vreo ocazie că la ora aceea nu mai era nici un autobuz. Nu aveam decât 20 de lei. Ştiam că drumul dus întors face 13 lei şi îmi mai rămâneau 7 lei ca să-i cumpăr ceva mamei. După vreo jumătate de oră de aşteptat şi după ce au trecut mai multe maşini, a oprit în sfârşit o basculantă care m-a luat. Aveam pregătiţi 6,50 lei, unul de 5 lei, unul de 1 leu şi 50 bani şi când ajung în Suceava la uzină (este vorba de uzina electrică chiar la intrarea în oraş dinspre Ipoteşti), după ce am intrat în oraş şoferul zice „aici trebuie să te dai jos că eu o iau în altă parte”. Eu îi întind palma cu banii, cu cei 5 lei deasupra şi 1,50 lei dedesupt, gândindu-mă că poate ia cei 5 lei şi îmi lasă 1,50 lei, dar spre marea mea dezamăgire mi i-a luat pe toţi, aşa că i-am mulţumit că m-a adus şi m-am dat jos din basculantă. Îmi aduc aminte cum procedase un om de la noi de după grădini, cazul devenind de pomină în tot satul, care lucra în Suceava şi făcea naveta cu autobuzul, având abonament. În una din zile a scăpat autobuzul şi a luat o ocazie, iar când a ajuns în Suveava, probabil nu avea bani la el, îi zice şoferului care l-a luat cu maşina „Ştii, eu am abonament” şi a coborât repede că altfel o mai lua şi pe cocoaşă, pe lîngă înjurăturile pe care le-a primit.

Am mers spre spital şi pe drum am intrat la cofetăria „Aşchiuţă” de unde nu ştiam ce să îi iau mamei de 7 lei. M-am hotărât la un borcan de compot de pere care costa 4, 25 lei. Am ajuns la spital, încă nu se dădea voie să se intre. Am mai aşteptat, iar când s-a intrat, întrebând în stânga şi în dreapta am găsit salonul mamei, care a fost tare bucuroasă când m-a văzut. I-am dat acel compot pe care până să plec de acolo tot eu l-am mâncat, mama zicând că nu trebuia să iau nimic, că ea era bucuroasă că mă vede. Le-a spus celorlalte bolnave din salon „acesta este gospodarul meu care are grijă de casă”, la care, bineînţeles reacţia pe care aproape o cunoşteam „cum singur, cum se descurcă aşa mic cu toate”, cred că se refereau la înălţime, că în rest eram totuşi într-a şaptea.

I-am povestit mamei „de-a fir în păr” cu toate amănuntele despre ce era acasă, cum mă necăjeam cu vaca, ea spunându-mi că acesta era singurul lucru la care se gândea şi ea, ştiind cum face vaca noastră şi că nu sufera pe nimeni în apropierea ei ca să o mulgă.

Mama mi-a spus cât de frumos s-a purtat cu ea şi ce vorbă blândă are „parcă ar fi făcut anume să fie doctor, cred că o să ajungă un mare doctor”, Vasile Ciubotaru, fratele mai mare al Cristinei, fiul directorului şcolii din Udeşti Gheorghe Ciubotaru, fostul meu învăţător, cel care mi-a dat primul impuls în ale cititului şi scrisului. Atunci el era student la medicină şi făcea practică la spitalul din Suceava. Acum, întradevăr a ajuns unul dintre cei mai buni medici ai Spitalului „Ghorghe Marinescu” din Bucureşti.

Mama mi-a mai spus că a trecut pe la ea şi Melţa, cumnata ei, care era aproape zilnic în târg. Ea nu lucra la C.A.P., fiind bolnavă, dar mergea la piaţă în Suceava cu brânză de vaci, cu smântână, cu prune uscate, cu bureţi uscaţi, cu mere, cu pere.

De asemenea a mai trecut pe la mama şi o cumnată de a lui Lelea, care era soră medicală la spitalul vechi,  fiind căsătorită cu cel care cânta la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”.

Cred că am stat vreo 3 ceasuri, mama spunea că se simte mai bine, acum mişca mai bine mâna şi piciorul şi că i-au spus doctorii că peste vreo câteva zile o să-i dea drumul acasă.

Am plecat de la spital bucuros într-un fel că mama se simte mai bine, dar mi-a rămas în nări mirosul acela de medicamente specific spitalului şi care mie nu îmi prea plăcea.

Întradevăr după aproape încă o săptămână mama a venit acasă, bineînţeles cu restricţii de efort şi cu regim de mâncare fără sare. Bucuria mea, dar şi a ei a fost mare.

Înainte de a fi internată mama la spital, în iarna aceea, Vasile care făcea armata la Piatra Neamţ, la o unitate cu profil chimic, el fiind operator chimist, ne-a scris că în data de ... la ora ... va trece cu trenul prin gara Vereşti, mergând spre Vatra Dornei la un stagiu de schi. Mi-aduc aminte că mama a pregătit, ca de obicei, tot ce aveam mai bun, nişte cârnaţi, slănină, mere, a prăjit cu sare vreo două pungi de sâmburi de bostan, nişte brânză, nişte ouă şi a făcut un bagaj destul de mărişor. În ziua cu pricina a nins, a viscolit şi era un frig de nu îţi venea să ieşi din casă. Noi am făcut treburile pe acasă mai repede şi spre seară am plecat pe jos la gară la Vereşti, până unde sunt 4 km, ştiind că drumul este greu. Cât am mers nu prea am simţit frigul, mai ales că am avut de trecut şi câteva troiene. Când am ajuns în gară se întunecase de-a binelea şi eram ud pe spate de transpiraţia cauzată de efort la mers prin zăpadă. Gara era aproape goală, doar câte un om mai trecea pe acolo. Trenul era la ora 1 noaptea. Am intrat în sala de aşteptare. Acolo erau vreo câteva persoane zgribulite. În sală era sobă, dar cred că fusese foc doar ziua, acum se stinsese. Ne-am aciuat şi noi într-un colţ fără să stricăm cu nimic liniştea care domnea acolo şi care era impusă de frig. Mai târziu, când eram pe la liceu şi citind nuvela lui Rebreanu „Proştii”, mi-am adus aminte de episodul trăit de mine în acea noapte în gară.

Afară însă era prăpăd, se auzea cum zghihuie crivăţul. Doar câte un tren de marfă sau câte o locomotivă de manevră mai interveneau în monotonia nopţii. Pe la 9.30 seara a plecat un tren spre Botoşani, cu care s-au dus şi puţinii oameni din sala de aşteptare. Am rămas doar eu şi mama. Acum puteam vorbi tare, parcă înainte ne oprea cineva, dar nu vroiam să deranjăm. Eu am început să umblu prin sală mai ales că mă lua frigul. M-am dus la sobă, am deschis uşiţa ca să constat că nu mai avea pic de jar, ceea ce de fapt se putea constata şi dacă puneai mâna pe ea. Timpul trecea încet, din cauza frigului. Am îndrăznit să ies pe afară să văd cât mai este ceasul. Ţipenie de om, doar crivăţul, mai era lumină doar la biroul de mişcare, în rest nici un om şi ce vreme. Am intrat din nou în sala de aşteptare şi îi spun mamei ce grozăvie este afară de parcă ea nu ştia, dar aşa să mai treacă timpul. I-am spus că nu mai este nimeni în gară în afară de noi şi la mişcare, dar ea îmi spune că trebuie să mai fie şi cineva la casa de bilete. Eu ca să mă conving, şi din lipsă de ocupaţie, ies din nou afară şi mă duc pe culuarul care ducea în faţa gării şi unde se aflau casele de bilete şi întradevăr la una din ele era lumină, dar era pusă o hârtie în geam, probabil că ştiind orele trenurilor între timp mai moţăia acolo cineva, dar nu cred că era tot atât de frig ca în sala de aşteptare pentru că se vedea geamul aburit, deci era cald. Cu vreo jumătate de oră înainte de sosirea trenului am ieşit împreună cu mama afară pe peron, parcă din cauza emoţiilor că trebuie să vină trenul cu Vasile nici nu mai îmi era frig. Pe la 1.30 îl anunţă în defuzor. De la mişcare a ieşit un C.F.R. ist. Zăresc trenul care trage la linia a 2-a. La geamurile unui vagon văd mai mulţi militari. Mama îmi zice „Îl vezi pe Vasile ?”,

eu „Trebuie să fie în acel vagon cu militarii” şi îl arăt cu mâna pentru că trecuse de peronul gării. Trenul se opreşte. Coboară în fugă o nălucă în noapte, ne îndreptăm şi noi, eu şi mama, către acel vagon la care se văzuseră soldaţii. Ieşim din dreptul gării unde era lumină şi la un moment dat ne trezim cu Vasile lângă noi. Ne pupă repede şi pe mine şi pe mama. Mama zice „Ţi-am pus şi eu ce am putut şi ţine şi banii ăştia că nu am avut mai mult”. Eu abia apuc să mă uit cum era îmbrăcat, venise în veston cu căciulă pe cap, îi stătea bine. Nu apucăm să schimbăm două vorbe că şi îi anunţă plecarea. Trebuia să stea 2 minute, dar fiind în întârzâiere şi călători care să urce nu erau, i-au dat drumul. Vasile apucă să spună că este sănătos şi că este bine, ia bagajul şi fuge la vagon, nu înainte de a ne pupa din nou. Când bine se urcă deja trenul o luase încet. Prin întunericul care era îngânat cu lumina din gară îl zăresc că de la geam ne făcea cu mâna. Şi noi i-am făcut cu mâna până trenul a dispărut în noapte. Când mă întorc, mama era cu ochii în lacrimi, ca de obicei era tare emotivă şi îmi zice „Nici nu am apucat să-l văd bine, mi s-a părut tare slab”. Întorcându-ne pe peron, zic „Ţi s-a părut, matale, dar arată bine, poate hainele acelea îl făceau aşa. Dar acum ce facem ?”. La care mama îmi zice „Ce să facem, aşteptăm să se mijească de ziuă, că doar nu îi vrea să mergem acum acasă pe aşa o vreme”. Întrăm în sala de aşteptare, tot nimeni, cu toate că au coborât din acel tren câţiva oameni, dar care au dispărut în noapte. Mama zice „dacă mai era cineva care să meargă la Udeşti, mergeam şi noi, dar aşa”. Apoi începe iar să-mi spună că nu a apucat să-l vadă pe Vasile prea bine, că a stat aşa puţin trenul. Eu nu mai zic nimic, de fapt gândul mi-a fugit în altă parte. Zic „Dar pe o vreme de asta lupul atacă omul ?”, la care mama zice „Asta este vremea cea mai potrivită, dar lupul nu atacă omul decât atunci când este în haită. Pe o vreme ca asta lupii nu prea găsesc de mâncare şi atunci coboară de la munte pe lunca Sucevei, în haite. De altfel, pe la noi nu sunt lupi în pădurile din împrejurimile satului. Dar iarna au fost văzuţi prin luncă. Chiar tatăl tău îmi spunea cum a păţit-o într-o iarnă ca asta când s-a pornit singur seara de la Vereşti la Udeşti. Când a ajuns pe pod (podul peste apa Sucevei) a auzit pe luncă urlete de lupi. A continuat să meargă, uitându-se într-o parte şi alta pe câmp dar nu i-a văzut. Totuşi urletele se înteţeau şi se apropiau, probabil că l-au simţit. Abia atunci a început să-i fie frică şi cum distanţa era mare până la primele case din Udeşti şi spre Vereşti nu mai îndrăznea să se mai întoarcă, s-a urcat într-un plop de pe marginea şoselei, de pe „Zoană”. Întradevăr era o haită de lupi care au venit şi se roteau în jurul copacului, urlând şi uitându-se în sus. Ochii aceea sclipitori în noapte şi urletul lor au făcut să i se ridice părul pe cap, ca la o perie de paie. A stat acolo toată noaptea. Lupii se depărtau, iar reveneau, până când şi-au continuat „periplul lor” în josul luncii spre Hancea. Nu s-a dat jos din copac până nu a fost convins că nu mai aude urlete de lup prin apropiere, pentru că după ce treceai de „Zoană” nu mai erau copaci unde să te poţi urca la nevoie”. Eu o întreb pe mama „Şi dacă adormea sau îngheţa şi cădea din copac”, la care mama zice „Când vezi lupii aşa aproape, când vezi moartea aşa aproape, nu te mai prinde somnul”.

Mai vorbind de una de alta, mai cascând, a trecut noaptea. Pe la 5 dimineaţă au mai venit oameni prin gară. A început forfota. Pe la 5 şi 30 a venit un C.F.R. ist şi a aprins focul în soba din sala de aşteptare, cu câteva lemne şi cărbuni. Dar după frigul care era în sală trebuia ca soba să duduie până la amiază ca să se încălzească bine. Am mai ieşit pe afară, urgia se mai potolise, dar gerul sec parcă crescuse. Pe la 6 când în gară era deja forfotă cu toate că era încă întuneric, mama zice „Ce-ar fi să mergem acasă ?”, „Hai” şi plecăm. Când am ajuns pe pod se crăpa de ziuă şi se vedea destul de bine şi de la albul omătului. Pe drum ne-am mai întâlnit cu câţiva oameni care dis de dimineaţă o luaseră la gară la Vereşti. Am ajuns acasă când deja era ziuă, am făcut un foc bun în casă unde se încălzea repede, dar tot atât de repede se şi răcea dacă focul nu era întreţinut. Am făcut treburile de dimineaţă la vacă şi la gobăi, apoi eu m-am urcat pe cuptor şi am adormit buştean lângă soba caldă, astfel că până la amiază când m-am dus la şcoală a ieşit tot frigul din mine, frig ce îl acumulasem noaptea aceea. Mama s-a culcat şi ea, dar a dormit „epureşte” cum de altfel dormea ea când era îngrijorată de ceva. Acum ca să nu întârzâi eu la şcoală, aşa că m-a trezit pe la 12. În acea zi nu am fost bun de nimic la şcoală, oboseala abia acum îşi spunea cuvântul.

După ce mama a ieşit din spital, la vreo trei luni, s-a liberat şi Vasile din armată. A venit cu serviciul la Suceava, la Fabrica de drojdie furajeră în cadul Combinatului de prelucrare a lemnului, tot ca operator chimist. Mare i-a fost mamei bucuria că Vasile a reuşit să se apropie cu serviciul de casă. Acum făcea naveta de la Udeşti, ca mulţi alţi oameni din sat. Prima treabă care a făcut-o a pus defuzor, cu toate că în sat era deja depăşit, era plin satul de radiouri la curent. Nu a trecut mult şi a băgat curent electric şi la noi acasă. Înainte de a veni el, ştiu că am cumpărat vopsea, cu mari economii, şi eu am vopsit tocurile la geanurile de la casă podul (tavanul) în camera unde stam şi în casa cea mare. Când a venit el am vopsit din nou, tot eu, dar cu vopsea cumpărată de el, că cea veche nu îi plăcea, era prea închisă, iar el vroia să pregătească casa pentru însurătoare. Ce mai încolo şi în coace, s-a simţit o revigorare a vieţii în familia noastră. S-a simţit că este un bărbat ăn casă.

Am terminat şi clasa a VII-a, acum eram mare, aveam buletin de identitate. Am luat tot premiul I, dar nu am mai fost în nici o tabără. În vacanţa mare am muncit alături de Vasile să strângem mâncare pentru vacă, pentru iarnă. Nimic deosebit, mai făceam şi eu un ban cu păzitul vacilor prin luncă.

A venit şi clasa a VIII-a. Acum eram cei mai mari din şcoala generală. Dar eu de pacostea care mă apăsa „orele de muzică” nu am scăpat. Aceeaşi atmosferă.

Îmi aduc aminte cu mare plăcere de orele de română cu profesorul Simion Emil, viitorul director al şcolii, un om cu calităţi sufleteşti deosebite şi căruia îi voi purta, câte zile voi avea, o deosebită recunoştinţă şi consideraţie.

A fost anul când trebuia să găsesc răspuns la ce voi face în continuare. Aş fi vrut să continui la un liceu agricol pentru că mă simţeam legat de pământul pe care îl cunoşteam şi îi ştiam calităţile, sau la un liceu horticol ca cel de la Fălticeni, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o livadă, sau la un liceu zootehnic ca cel de la Rădăuţi, mi-ar fi plăcut să lucrez cu animalele, cu care am crescut şi pe care le ştiam păsurile şi le-am îngrijit. Însă la toate acestea Vasile a găsit argumente care să mă descurajeze în luarea unei hotărâri şi probabil avea dreptate. El având mai multă experienţă şi a văzut mai multe. Aş fi vrut să fac un liceu pedagogic, mi-ar fi plăcut să fiu învăţător sau profesor, dar nu aveam voce şi deci nu puteam să trec de etapa preliminară. Când am descoperit cât de interesant este corpul uman şi cât de complex, prin studierea anatomiei care îmi plăcea enorm, m-am gândit să dau la liceul sanitar, dar profesoara de anatomie din clasa a VIII-a, având şi ea un băiat pe care vroia să-l dea tot la liceul sanitar şi văzând cum învăţ eu, a început să mă descurajeze, că acolo se intră greu, numai fii de doctor, adică cu alte cuvinte să nu îi fac concurenţă lui fiisu.

La un liceu teoretic nu m-am gândit niciodată să merg pentru că posibilitatea intrării la facultate era pentru acel moment un prag foarte sus. Aşa că pentru mine care îmi cunoşteam poziţia socială, îmi trebuia un liceu care să aibă o concretizare a finalităţii. Aşa că până la urmă am ales un liceu industrial.

Clasa a VIII-a am terminat-o tot cu premiul I şi am fost prima generaţie de elevi care am făcut un „banchet” la şcoala generală din Udeşti. A rămas o amintire foarte frumoasă, mai ales că am făcut şi fotografii. Respectul şi consideraţia mea faţă de toţi învăţătorii şi profesorii pe care i-am avut, o voi avea permanent pe această lume indiferent dacă am avut sau nu vreo problemă mai specială cu unii dintre ei.

Sper să am posibilitatea să mai povestesc despre întâmplări de pe timpul şcolii generale: cum necăjeam fetele noi băieţii, despre banchet, despre orele de chimie cu doamna Veronica Botuşan, despre profesorii suplinitori, despre orele de sport cu domnul Ianuş, despre orele de desen şi de practică cu George Florea a lui Ciocănete, despre culesul ghindelor în pădure la Racova, a măceşelor şi a opinticilor cu diriginta Găitan, despre dusul zilnic de lapte la domnul Petrescu, despre focul de tabără de pe Oadeci, despre vizitele la Cetatea de Scaun a Sucevei precum şi la Aeroportul de la Salcea, despre acele minunate festivaluri care se organizau în Udeşti şi în satele comunei, despre nunta lui Vasile a lui moş Costan, despre „hoţitul de mere” la bunicul lui Cezar şi multe altele.

Pe timpul clasei a VIII-a, Vasile, fratele meu, s-a însurat cu Silvia Moraru,

cu care vorbise de pe timpul când el era la profesională şi ea la liceul economic. Acum Silvia lucra la restaurantul de lângă piaţă în Suceava, era casieriţă. Mama nu a prea fost de acord cu această alegere, nu din cauza fetei cât mai ales din cauza mamei ei care se cam lăuda prin sat cu vrute şi nevrute. Dar nu a avut ce face, dacă Vasile aşa a vrut, aşa s-a întâmplat. Numai că permanent au fost discuţii care de multe ori nu îşi aveau rostul, nici de o parte, reprezentată de mama, nici de cealaltă parte, reprezentată de mama ei. Acum am realizat că eternul binom „soacră-noră” nu îşi va găsi niciodată o rezolvare adecvată unanim acceptată. Mama nu a vrut-o pe Silvica de la început de noră şi soarta a făcut ca la înmormântarea ei, Silvica să nu fie prezentă, în acea perioadă fiind internată în spital tocmai la Cluj pentru operaţie de varice, planificată din timp. Poate o coincidenţă, ştiu eu, dar nu cred.

 Vasile s-a cununat civil prin toamnă. Au stat împreună la noi până s-a făcut frig şi după aceea au stat la o gazdă în Suceava pe Aleea Nucilor. Iarna fiind şi mai greu de făcut naveta. De ziua lor, adică pe 24 ianuarie, şi aici poate o coincidenţă, poate nu, amândoi şi Vasile şi Silvia sunt născuţi pe 24 ianuarie (ziua unirii principatelor române) numai că Vasile în 1951 şi Silvica în 1953, m-a trimis mama pe la ei să îi felicit de ziua lor (poate voi avea ocazia să scriu dspre această vizită).

Nunta au făcut-o la Udeşti, în primăvară. A fost foarte frumos, având şi eu un rol, aş putea spune însemnat, în ajutorarea lui Vasile la organizarea şi desfăşurarea nunţii (poate voi avea ocazia să descriu această nuntă la care am participat fizic şi afectiv).

A urmat admiterea la liceu. Am fost cu Silvia care era în ziua liberă, Vasile fiind la serviciu şi am depus dosarul la Liceul de industrializarea şi prelucrarea lemnului Suceava (LIPL), de fapt la Grupul şcolar unde fusese şi Vasile. Acolo m-am înscris la electrotehnică, aşa stabilisem cu Vasile dinainte după ce analizasem toate meseriile: la prelucrarea lemnului, a zis Vasile nu, că ieşi un fel de tâmplar sau dacă nu pe la maşinile de hârtie din combinat; chimie – nu, că ştie el ce înseamnă operator chimist; mecanic – ar fi bine, dar este o meserie tare murdară; electrotehnică – fiind cea mai bună meserie, mai uşoară şi mai curată.

Doamna care a venit de la secretariat la poartă să ne înscrie, văzând că vreau la electrotehnică mi-a spus că sunt două clase cu 72 de locuri în total şi că s-au înscris deja pentru patru clase şi mai sunt vreo trei zile de înscrieri. Pentru un moment am avut o clipă de ezitare şi era să mă înscriu la mecanică, dar am revenit gândindu-mă la ce stabilisem cu Vasile. Silvia mi-a spus „fă cum vrei tu”. Aşa că m-am înscris la electrotehnică.

După câteva zile m-am prezentat la „proba de verificare a cunoştinţelor pentru admiterea în treapta întâi de liceu”, aşa se chema concursul de admitere. Am fost a doua serie în acest sistem de admitere şi cu durata liceului de 4 ani în loc de 5 ani. După 2 ani se dădea concurs de admitere în treapta a II-a de liceu.

Prima probă care am dat-o a fost la „Limba şi literatura română”, unde ne-a dat „Împărat şi proletar” de Mihai Eminescu, analiză literară şi un subiect de sinteză la gramatică. Fiind foarte mulţi candidaţi ne-a pus câte doi în bancă, dar de la profiluri separate. Eu am stat cu o fată care a intrat la mecanică şi care 50 % a intrat şi cu ajutorul meu. A doua zi când ne-am întâlnit m-a întrebat „Tu ai ştiut dinainte ce subiect ne dă”, „Nu”, „Atunci de unde ai ştiut tu aşa bine analiza literară şi cu versuri, că aproape ai scris toată poezia. Am avut noroc să stau cu tine, că eu nu aş fi ştiut ce să scriu şi nici la gramatică nu mă descurcam”. Mai târziu mi-am dat seama că nu se descurca pentru că la treaptă nu a intrat.

A doua probă a fost la matematică, unde la fel ca şi la prima am făcut tot ce ştiam să fac. Rezultatele s-au afişat după câteva zile şi mi le-a adus acasă Vasile care făcea naveta. Bucuria mea şi a mamei, de fapt a întregii familii a fost mare.

În vara aceea nu am fost în nici o tabără, dar sora mea Dorina care terminase şcoala şi acum lucra la Ploieşti, după ce i-am scris că am reuşit la liceu, m-a invitat să merg până la ea câteva zile. Mama m-a lăsat bucuroasă. Am plecat cu un tren personal şi am făcut vreo 10 ore. Mă săturasem de cât am mers, cu opriri în toate haltele şi în toate gările, dar în sfârşit am ajuns. M-a aşteptat în gară o colegă de a Dorinei, ea fiind la servici. Am mers undeva în cartierul Nord, unde era un cămin de fete, mai bine spus de nefamilişti. Am fost deosebit de încântat de zilele petrecute acolo. Am umblat singur prin oraş, chiar dacă nu îl cunoşteam, ea mergând atunci la lucru pe la Brazi. După amiază am fost cu ea la cinematograf, pe la cofetărie, pe la magazinul Omnia, pe la Hale.

Îmi aduc aminte că mă prezenta tuturor cunoştinţelor ei ca fiind fratele ei care a reuşit recent la liceu şi o făcea cu o anumită mândrie care pe mine mă bucura sufleteşte. Am revenit de la Ploieşti satisfăcut de această vizită.

Vara a continuat cu păzitul vacilor la luncă ca să mai fac rost de bani, căci îmi trebuiau o mulţime de lucruri pentru liceu, pantofi, uniformă că cea de la generală nu mai mergea, era prea uzată, trening că nu aveam şi multe mărunţişuri. Sigur că mi-a mai dat şi mama şi Vasile, dar mă simţeam mai bine dacă ştiam că am banii mei.

Vasile cumpărase o bicicletă „Tohan” şi eram foarte bucuros că mă puteam da cu ea. Am învăţat să merg pe bicicleta lui moş Costan, dar numai uneori mi-o da ca să nu i-o stric.

În acea vară, având acum bicicletă, în perioada când perele noastre s-au copt, am mers aproape zilnic la gară la Vereşti cu pere de vânzare. Câte cinci, şase pere la un leu. Pe o pereche de desagi, făceam 60-70 lei. Dar eram foarte zgârcit cu banii, nu îi cheltuiam. Acolo mai veneau copii din Udeşti cu mere de vară, cu pere sau cu goldane, dar banii care îi făceau pe fructe îi dădeau pe bomboane sau pe îngheţată, adică vorba aceea „ce iei pe mere dai pe pere”.

Mi-aduc aminte că într-o zi nu prea am avut vânzare. Mai aveam o desagă aşa că am stat până târziu acolo la gară şi m-am hotărât să dorm acolo, fiind vară, sub o masă din acelea din mica piaţă, astfel încât de dimineaţă să prind o masă mai în faţă. Aşa că trag bicicleta lângă masă şi mă pregăteam să mă culc, era o frumoasă noapte de vară, senin cu cerul plin de stele. Oamenii au început să se mai rărească, forfota din jurul gării să înceteze. Pe la vreo 11 trece pe acolo un om, care era puţin beat şi îmi zăreşte bicicleta, când eu văd că se apropie de masă, sar în picioare. Mă întreabă ce caut acolo, îi explic că sunt cu pere de vânzare şi că stau noaptea aceea acolo. La care el foarte indignat cum să dorm afară, de parcă eu n-aş mai fi dormit afară, şi acasă îmi aranjam un culcuş în podul grajdiului în fân şi dormeam în mirosul acela de iarbă, la aer curat şi la răcoarea nopţilor de vară. Îmi zice, "ia-ţi bicicleta şi bagajul şi vino după mine să dormi în sala pompelor de lângă turnul de apă de aici de lângă gară, că de aici poate să vină cineva să-ţi fure bicicleta. Am înţeles că era cel care întreţinea acea staţie că a descuiat uşa. Mi-a arătat o bancă pe care să dorm, am băgat bicicleta înăuntru şi am dormit aproape boiereşte, fără grijă. A doua zi de dimineaţă m-am dus la piaţa de lângă gară, dar era deja acolo un om de la noi din sat cu care m-am împrietenit şi care ulterior ne-a altoit un cireş.

Pe la 10 dimineaţa am terminat de vândut marfa şi m-am dus acasă. Mama zice "M-am îngrijorat din cauza ta, nu trebuia să stai peste noapte", dar eu i-am spus "Cum aveam să vin cu perele înapoi ?", "Nu era nici o nenorocire" îmi zice mama.

A sosit şi prima zi de şcoală din anul I de liceu. Am fost cazat în căminul 2, la etajul II, camera 7, cu încă 3 băieţi din clasa mea, doi din Soloneţ şi unul din Arbore şi cu un băiat din anul II, Bârliba, care făcea box la Sala de Sport a oraşului, care era foarte aproape de liceu nostru. Pe băieţii din clasa mea îi chema Răstoacă Constantin, Buliga Adrian şi Strugaru Vasile. În primele două săptămâni am făcut practică agricolă. Ne ducea la culesul cartofilor pe la Zvorâştea, dincolo de Adâncata şi pe la Vereşti, mai bine zis la Hancea lângă Vereşti spre Fântânele. Mergeam şi veneam cu autobuzele, ne dădea hrană rece la pachet pentru prânz. În această perioadă mi-am cunoscut colegii, care, dacă după admitere erau afişaţi 36, acum se făcuseră 41. Nu ştiam atunci cum, dar nici nu mă interesa, important pentru mine era că sunt şi eu printre ei. În această practică era şi frumos când era vreme bună, dar şi urât când ploua, cum de fapt cunoşteam, nu era ceva nou pentru mine. Mai rău era pentru cei de la oraş care nu erau obişnuiţi cu munca şi cu condiţiile de muncă mai dure. Pe aceştia tot îi auzeam prin autobuz văietându-se şi căutând fel de fel de soluţii ca să facă rost de scutiri medicale. Această nemulţumire am observat-o şi mai târziu la cei neobişnuiţi cu munca, neobişnuiţi cu nişte condiţii puţin mai grele, care imediat căutau să se fofilească, dar la discuţii erau primii şi nu mai spun la pretenţii, considerând că totul li se cuvine fără să dea nimic în schimb. Adică societatea, statul, să facă totul pentru ei, să le asigure totul, dacă se poate cât mai mult degeaba, dar ei să nu dea nimic societăţii în schimb, nici măcar să catadicsească să înveţe mai bine, cel puţin.

Au început orele la clasă. Pentru început eram puţin speriat şi de necunoaşterea şi pretenţiile profesorilor, precum şi de regimul din cămin, aproape milităresc. Dimineaţa începea cu deşteptarea, ieşirea afară la înviorare, apoi masa de dimineaţă, după care de la 8 la 14 orele. După masa de prânz, o pauză, astfel încât de la 16.oo trebuia să fiu în sala de lectură existentă la fiecare etaj din cămin, unde învăţai, nu învăţai, dar trebuia să stai acolo, numai în cameră nu. Cât sta şi pedagogul mai puteai să înveţi, că era linişte, dar dacă el pleca începea hărmălaia. În oraş nu aveai voie decât duminica, iar în cursul săptămânii pentru probleme deosebite, cu bilet de voie de la pedagog. Duminica când ieşeai, te verifica să ai emblema pe mână, altfel te întorcea înapoi. Acest regim era strict respectat, deoarece în liceu conducea "o mână de fier" directorul mare se numea Cuciureanu, care de la el în jos, ceilalţi directori, profesori, ingineri, maiştri, administratori, pedagogi, femei de serviciu, portari şi bineînţeles elevi, îi ştiau de frică.

Când apărea el prin curte, parcă dădea "uliul între găini", toţi dispăreau care pe unde puteau, dar numai în calea lui să nu iasă. La elevi era imposibil să nu se ia de ţinută, de uniformă, de emblemă, de păr, iar de ceilalţi era imposibil să nu le zică de ceva care nu au făcut. Îmi aduc aminte de un episod elocvent în acest sens. Eu eram în anul IV, s-a anunţat un careu cu tot liceul, elevii erau adunaţi pe clase în careu, iar profesorii stăteau grupaţi aproape de careu şi de uşa de ieşire din liceu. În momentul în care îşi face apariţia Cuciureanu, profesorul de matematică Iasinschi, mai nou în liceu, care fumase până atunci, aruncă chiştocul de ţigară într-un strat cu flori din apropiere. Cuciureanu îl vede şi zice cu vocea lui puternică "De ce arunci chiştocul acolo, dute şi ia-l", la care profesorul, trecut de prima tinereţe, se uită la director cu subînţeles şi ezită un moment, la care Cuciureanu foarte supărat, arătând şi cu mâna lui lungă înspre stratul cu flori, repetă "Dute şi ia-l de acolo", la care profesorul foarte jenat, deoarece asista la fază întreg careul, că se făcuse o linişte de mormânt, se duce ia chiştocul şi îl pune într-un coş.

Liceul avea două cămine de băieţi şi două cămine de fete. Viaţa în cămin a avut şi momente frumoase şi mai neplăcute (dacă voi mai avea ocazia să scriu despre cum ne amuzam în camera unde stam cu unele cuvinte care se foloseau în anumite sate şi în altele nu, vorba aceea "câte bordee atâtea obicee"; apoi de vizionarea obligatorie a telejurnalului de seară şi cum un băiat se ascunde în grupul sanitar; despre bătaia pe care o mai luam de la cei mai mari; despre cozile la intratul la masă şi multe altele.) Acum Iulia mă ceartă că pierd timpul de pomană "şi aşa lucrul pe care îl faci nu foloseşte la nimic".

Am plătit căminul şi cantina numai prima lună, deoarece după aceea am primit bursă de stat, având medie de intrare bună şi situaţia materială a familiei nu prea bună. Bineînţeles că mi-au dat banii înapoi pe prima lună, bani cu care mi-am luat un pardesiu foarte frumos, dar care avea mânecele puţin cam scurte.

La matematică aveam un profesor Hreniuc care vorbea foarte gros şi când scotea pe câte un băiat la tablă şi nu ştia, îi trăgea aşa câte o palmă după cap, zicând "Măă prostanule, tu de unde eşti ?", De la Lisaura sau …", "Şî di ci nu înveţi ? Măta şi tatu muncesc pentru tini şî tu stai şî dormi în cămin aici". Avea o palmă mare şi grea că îi cam zdruncina pe colegii mei.

M-a scos şi pe mine la tablă şi a observat că mă descurcam destul de bine, la care el zice "Măă, da tu de unde vii ?", "De la Udeşti", "Şî pe cini ai avut profesor de matematică ?", "Pe tovarăşa profesoară Maftei", "Bine, mă, uite io îţi pun un 8, dar dacă ai să ştii mai mult am să-ţi pun şi mai mult". Întradevăr la el am avut numai note de la 8 în sus. După un an i-am prins şi stilul de muncă şi c-am cum lucrează, astfel încât în anul trei intrasem la matematică într-un fel de râncezeală, dânsul ştiind că eu îmi fac temele, nici nu mă mai controla, iar de ascultat îi asculta pe cei mai "şmecheri". Norocul meu a fost că în anul IV a plecat şi a venit un profesor nou de matematică Iasinschi Cornel care m-a activat din nou, acesta avea alt stil. La sfârşitul orei, cu 10 minute înainte, dădea câte o lucrare scurtă şi toate notele le trecea în catalog, de nu mai avea loc de note la rubrica de note şi le mai trecea şi la rubrica absenţe, spre delectarea şi amuzamentul altor profesori, dar nu şi a unor colegi care aveau câte 2 de 4 şi 3 de 3 şi eventual câte un 5.

În liceu, la început, a venit şi pentru mine nenorocirea. În anul I, după câteva ore la care am fost activ, răspunzând la unele întrebări, la disciplina "Cunoştinţe economice", într-o zi profesoara Romaşcu Virginia, zice "Ia să îţi mai pun câteva întrebări, că ştiu că ai mai răspuns şi să-ţi pun o notă". Şi mă întreabă ceva care eu nu ştiam, la care ea scurt, zice "Stai jos ai un 4, altă dată să înveţi mai bine". Parcă căzuse cerul pe mine, acela era primul 4 din viaţa mea de elev, eu care eram obişnuit cu note de la 8 în sus. 4 acela a venit ca o catastrofă, ca ceva ce nu mai poate fi surmontat, depăşit. Bineînţeles că în ziua aceea nu am mai fost bun de nimic, nici la masă nu m-am mai dus. Gândul meu era la acel 4 şi îmi făceam fel de fel de idei, că nu o să pot să termin liceul. Dar ce o să fac, ce o să zică mama, nici de dormit nu am mai putut dormi. La fel ca mine a păţit şi un coleg, Papuc Viorel care era de la Tişăuţi. El făcea naveta că era foarte aproape de Suceava. În acea oră a luat şi el un 4.

A doua zi când a trecut Vasile, fratele meu, pe la mine, el făcând naveta la Udeşti, mai trecea pe la mine, când era schimbul I. I-am spus şi am început să plâng, la care el mi-a spus că un 4 nu este nici o nenorocire "ai să înveţi şi poţi să iei şi note mai mari". Şi cum stam noi acolo la poartă ieşea o fată din sat de la noi care era atunci în anul V şi care ne cunoştea. După ce ne-a salutat m-a întrebat ce am păţit, la care Vasile îi spune că am luat un 4. Atunci ea râzând, zice "pentru un 4 să plângi, câţi ai să mai vezi de-a lungul anilor - hai măi Puiu, fii bărbat" şi pleacă. Nu am prea înţeles eu atunci, cum să iei 4 şi totuşi să treci dintr-un an în altul.

Dar cum o nenorocire nu vine niciodată singură, a apărut al doilea 4 la limba franceză la o lucrare. Eu în generală am făcut puţină franceză, mai mult cu suplinitori care aveau doar liceul. Anul acesta cu unul, anul viitor cu altul şi ne punea să citim, eventual să mai ştim unele cuvinte, dar mai puţin puneau accentul pe scris. Problema era cu atât mai gravă cu cât la franceză se dădea şi teză şi mi se părea că dacă la lucrare am luat 4, dar la teză ce o să fac, deoarece este materia de pe întreg trimestrul.

Acum când eram atât de deziluzionat despre liceu, Vasile fratele meu, venea duminica şi mă scotea în oraş. Mergeam pe la Silvia pe la restaurant şi mâncam, apoi mergeam la film, pe la cofetărie. Tot trimestrul nu am fost deloc acasă la Udeşti, cu toate că aş fi putut să merg, fiind relativ aproape, 16 km. Gândul meu era numai la cei doi de 4 şi dacă m-aş fi dus, oricum nu aş fi avut linişte, aşa că mai bine stăteam în cămin şi mai învăţam. Trimestrul I, cel mai greu care a fost pentru mine s-a încheiat totuşi cu bine, plecând în vacanţa de iarnă relativ liniştit deoarece gândul era şi la trimestrele care urmau. Astfel la Franceză am mai luat un 6 şi 6 în teză, am avut media 5,50, iar la Cunoştinţe economice am mai luat un 8 şi mi-a ieşit media 6.

Sper din tot sufletul să am ocazia să povestesc în scris şi umătoarele perioade ale vieţii mele. Am multe, multe subiecte care mi-au marcat viaţa şi mi-au rămas în memorie.

Să dea Bunul Dumnezeu să pot să le povestesc odată şi odată. Cine le va citi să-şi facă o imagine de ansamblu, cine a fost omul care a purtat numele "Puiu".

Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                     17.06.2013