RELAȚII

Eram prin 1984. Mă căsătorisem de doi ani. În anul IV și V de facultate am locuit în căminele studențești de familiști din Regie ale Institutului Politehnic București.

Soția Iulia era studentă la această universitate.

Iulian, primul nostru copil, a venit pe lume în ianuarie 1983. A stat și el în cămin, pe la o creșă din apropiere de  Regie, pe la mama mea la Udești, până aceasta s-a stins în iulie 1983 și mai apoi la mama soacră la Dârmoxa, unde sora Iuliei, Rodica a avut grijă de el o perioadă.

După ce eu am terminat studiile, în august 1984, administratorii din Regie nu ne-au mai primit în căminele de nefamiliști. Nu aveam “relații” care să ne ajute să mai rămânem acolo. Era regula ca doar familiile de studenți să locuiască acolo. Dacă unul dintre soți se angaja, familia respectivă nu mai putea locui în cămin. Regulă care era încălcată de cei care se descurcau.

Așa am început să căutăm o gazdă în București. Ne uitam pe stâlpii de lumină din Regie sau de prin cabinele de telefon stradale, unde erau puse anunțuri cu închirieri de camere. Cele mai multe anunțuri erau de închiriere cameră pentru fete. Mai puține erau pentru familiști.

Știu că am dat destul de multe telefoane și am vizitat unele locații. Majoritatea închiriau câte o camera dintr-un apartament în care locuiau proprietarii. Noi am fi vrut o locație separată.

Îmi aduc aminte că am vizitat un apartament prin Drumul Taberei. Familia care locuia acolo, închiria una din camera, din cele 3 pe care le deținea. Îmi cerea 1000 lei pe lună.

Familia respectivă avea un “băiat” de vreo 30 de ani care locuia și el acolo. În urma discuțiilor, am aflat că băiatul era de ceva timp în “căutarea” unui loc de muncă.  Familiei îi era greu cu banii și dorea să închirieze o cameră.

Când ni l-a prezentat proprietara pe băiatul ei, acesta se uita cam lung la soția mea și o măsura cu privirea, aflând că este încă studentă.

Am plecat și am continuat căutările.

Soția a găsit un anunț: “Cameră mobilată. Central, gaze sobă, intrare separată Tel. 514201”

A sunat la acest număr de telefon și a aflat că acea camera era la demisolul unei case de pe strada Batiștei, undeva prin spatele Hotelului Intercontinental, înspre Piața Galați.

A vorbit cu proprietara casei, o femeie în vârstă, care i-a spus că acea camera pe care o închiriază are intrare separată, iar chiria este de 600 lei pe lună.

Am fost amândoi să vedem noua locație. Era una din casele vechi din zonă, aș putea spune chiar vile. La vremea ei casa, cred că arăta foarte bine, dar acum nu prea era îngrijită la exterior.

Când am ajuns acolo, ne-a întâmpinat o doamnă, plăcută la vorbă, care a rămas puțin uimită văzându-ne așa tineri și căsătoriți.

În casă la etaj mai locuiau încă două familii, în afară de doamnă cu care vorbeam. Am aflat că doamna avea un băiat care deținea o funcție importantă la Combinatul de la Călărași și venea destul de rar pe acasă.

Am vizitat camera care urma să o închirieze. După ce intrai în clădire, coborai câteva scări la demisol unde erau două încăperi. Una amenajată și una în curs de amenajare.

De fapt, camera amenajată era compusă dintr-un separeu din care intrai în camera propriu zisă. Camera era mobilată cu o canapea de două persoane, un dulap de haine cu două uși, având fixate oglinzi pe fața exterioară a ușilor, o măsuță cu două fotolii și soba de teracotă pe gaze. Avea și telefon montat în paralel cu cel din apartamentul proprietarei. Camera avea un gemuleț dreptunghiular, 30 cm x 60 cm, la înălțimea dulapului din încăpere, iar afară era la nivelul solului.

În separeul de la intrarea în camera era amenajată un fel de ”bucătărioară”. Era un aragaz, o măsuță și o ghiuvetă cu apă rece.

Avea și unele dezavantaje. Grupul sanitar  era la etajul I al clădirii, comun pentru proprietară și pentru noi. De asemenea toată clădirea nu avea decât apă rece. Pentru a face baie ori te chinuiai la lighean cu apă încălzită la aragaz, ori mergeai la baia comună care era la 100 m de acea casă.

Neavând alte variante am acceptat această locație și am plătit în avans chiria, așa cum a pretins proprietara.

După ce m-am prezentat la “post”, la locul de muncă primit prin repartiție, în septembrie 1984, comandantul de acolo, aflând că sunt căsătorit și am un copil, m-a pus să fac un raport pentru a mi se repartiza un apartament prin Comandamentul Aviației Militare.

Perioada de trei luni cât am stat pe Batiștei, mi-a rămas în memorie ca fiind una din cele mai frumoase și plăcute ale șederii mele în București.

Eram tânăr. Scăpasem și eu la bani, aveam salariul meu. Eram în “buricul” Bucureștiului, foarte aproape de cinematografele din centru, de teatrele de pe bulevard, de magazinele destul de bine aprovizionate, de Piața Galați unde găseai cam tot ce îți doreai pentru mâncare, de parcul Cișmigiu, de Piața Unirii.

Cum veneau banii, cum se duceau. Erau prea multe “ispite”. Plăteam chiria, mâncare bună, spectacole de teatru, filme, plimbări.

În această perioadă a venit în vizită la noi, Rodica, sora soției, cu Iulian băiatul nostru. Proprietara a rămas uimită că noi așa tineri și avem un băiat de aproape 2 ani, iar fiul ei care avea vreo 40 de ani nu se căsătorise.

Atunci ne-a spus că prietenii ei au avertizat-o că riscă foarte mult să închirieze acea camera la străini fără “recomandare”. Niciodată nu știi pe cine bagi în casă. Poate să te fure. Poate să nu îți plătească chiria. Există riscul să nu îi mai poți scoate din casă. Pot face multă gălăgie, ori să dea chefuri.

Dar nu și-a închipuit că mai sunt și oameni ca noi, liniștiți, care își văd de viața lor și nu deranjează colocatarii.

Fiind toamnă, proprietara a pus multe murături și ne-a adus și nouă un borcan de 8 l plin cu murături frumos aranjate. De fiecare data când făcea vreo plăcintă sau prăjitură, ne aducea și nouă.

Aveam noroc cu acea doamnă, că avea telefon și puteam anunța când întârziam la serviciu sau intervenea ceva neprevăzut.

Comandantul unității unde lucram, mi-a susținut la Comandamentul Aviației Militare raportul cu acordarea unui apartament. În luna octombrie 1984 am fost anunțat că mi s-a repartizat un apartament cu două camera în cartierul Militari, pe Apusului, la etajul III a unui bloc cu 4 etaje. Blocul era în curs de finalizare.

Am umblat foarte mult cu actele necesare pentru închirierea de la stat a acelui apartament. Pe la Comenduirea garnizoanei București, pe la ICRAL. Am avut nevoie de fel de fel de adeverințe. De la Consiliul Popular Comunal Udești, pentru mine, și de la Consiliul Popular Comunal Broșteni, pentru soție. Trebuia dovedit că nu eram înscriși în registrul agricol cu nici un fel de avere mobilă sau imobilă.

Știind că a intervenit comandantul pentru mine, simțeam că trebuie să “ies și eu la interval” cu ceva. Dar cu ce ? Nu aveam prea multe variante. M-am gândit la o sticlă de băutură, dar nu din cele pe care le găseai prin Alimentara.

Așa că întreb și eu, pe unul pe altul, de unde aș putea să cumpăr ceva mai deosebit. Din întâmplare aflu că aș putea cumpăra o stică de vin din Israel, de la o Sinagogă de pe Calea Moșilor, în apropiere de intersecția cu strada Sf. Vineri.

M-am dus la adresa recomandată, unde erau niște clădiri lăsate în paragină. Culmea am dat chiar de persoana care mi-a vândut o sticlă de vin foarte frumos ambalată.

Acum era o altă problemă pentru mine. Cum să îi dau acea sticlă comandantului ? Nu prea eram obișnuit cu darea de “mită”. Nu știam cum va reacționa.

Așa că după lungi chinuri, m-am hotărât să intru în biroul lui când el nu era acolo și să-i pun sticla în geanta cu care venea la serviciu. Am găsit momentul potrivit și așa am făcut, fără să îi spun de acestă faptă.

A doua zi de dimineață mă cheamă la el și îmi zice:

-Cred că tu mi-ai dat acea sticlă cu vin. Îți mulțumesc. Dar nu trebuia.

-Eu vă mulțumesc că m-ați ajutat în repartizarea apartamentului.

-Știi ce am pățit ieri ? Fiind aproape de casă am intrat prin Alimentara să iau câte ceva. La casă când deschid geanta, văd sticla aceea. Îți dai seama că mă făceau aia hoț ? Noroc că o asemenea stică nu aveau în Alimentara.

O făcusem și de data asta. Nu spun că am mai pățit-o și în alte situații cu “datul”. Nu știam reacția celui căruia vroiam să îi dau o atenție. De fiecare data știam că ia, dar de la cunoștințe, nu de la străini. Cu înaintarea în vârstă am mai învățat.

Mi-aduc aminte de o altă stângăcie a tinereții, în legătură cu “atențiile”.

La terminarea studiilor, înainte de primirea repartiție, mă abordează un profesor, care mă cunoștea profesional, și îmi zice:

-Ar fi bine dacă ți-ai continua munca în domeniul cercetării științifice. Odată dus în unitate operativă este greu să mai revii în munca de cercetare.

-Îmi dau seama, dar anul acesta la repartiție au fost locuri doar în unități de producție sau în unități operative.

-Cunosc eu pe cineva la Institutul de Cercetare de la Clinceni care ar avea nevoie de un om ca tine. Dacă dorești te aștept acasă la mine să discutăm.

-Aș fi interest de o asemenea posibilitate.

Eu atunci nu m-am prins. De ce să discutăm acasă la el și nu acolo la facultate ?. Dar naiv cum eram, m-am dus să discutăm. Când a văzut cum am venit pregătit, adică cu mâinile goale, discuțiile s-au terminat repede, urmând să mai ținem legătura.

După ceva timp mi-am dat seama că “așteptatul” acasă însemna că trebuia să mă simt și să merg cu ceva “atenție”, să îmi rezolve problema.

Pe la începutul lui decembrie 1984 ne-am mutat în casă nouă. Blocul era nou. În jur era încă șantier. Când ploua nu aveai unde să te ferești de noroi până ieșeai la o strada curată. Ușor, ușor s-au făcut trotuarele. Apoi blocul a fost racordat la gaze și la toate utilitățile.

Circula în acele vremuri, neoficial, o poezie cu un profund substrat:

”Pe o stradă îngustă Într-un bloc recent Unde bate vântul Și nu e curent Tânăra Domniță Stă înțepenită Că – n-are lumină Și-i apa oprită, Și că la serviciu Soțul ei iubit A plecat la 6 Și n-a mai venit Orologiul sună 10 ½ La ușă la bloc Oare cine bate ? -Eu sunt mamă soacră, Eu ca un covrig Vin de la serviciu Și sunt mort de frig.

Tânăra Domniță Fuge să-i deschidă Sus de la balcon Soacră-sa îl strigă: -Ora e târzie Ești un derbedeu N-ai adus chenzina Nu-ți sunt soacră eu ! -Ce sunt eu de vină ? Soarta fuse crudă Am muncit ca prostul Pe 50%. -Dute la serviciu Că de-o fi să mori Vine sindicatul Cu-n buchet de flori”

Am făcut un împrumut la CAR-ul unității (Casa de Ajutor Reciproc) și ne-am luat mobila în cele două camere și în bucătărie. Era un apartament frumos, decomandat, cu două balcoane spațioase. Familiile fratelui meu Vasile și surorii mele Dorina ne-au ajutat atunci ca să avem în apartament strictul necesar pentru a putea duce un trai normal: frigider, aragaz, mașină de spălat.

Apartamentul era dat de armată și am făcut toate actele de închiriat de la stat prin ICRAL.

Peste tot trebuiau bani: fond de rulment, yală și vizor, jaluzele, racord la gaze, contract IDEB, contribuție bănească pentru finanțarea unor lucrări de interes obștesc etc. etc. etc.

Trebuia să fac și mutația permanentă pe buletinele de identitate. Așa că mă duc la Circa de Miliție din cartierul Militari. Acolo aflu că eu, fiind repartizat prin ordin de ministru în București, pot să fac buletin de București, dar soția care este studentă nu poate, cu toate că primisem apartamentul și aveam domiciliul nostru.

Nu înțelegeam cum soția, având și un copil, nu putea să primească buletin de București. Mi s-a spus că trebuie să o primesc în spațiu cu viză de flotant.

După mai multe vizite și audiențe pe la Circa de Miliție,  s-a găsit acolo o doamnă care până la urmă a primit și documentele pentru schimbarea buletinului soției.

Când ne-am dus să ridicăm noile buletine, am luat o cutie cu bomboane pentru doamna care ne-a înțeles situația. Nu a vrut să o primească pentru a nu-și înrăutăți situația la serviciu. Șefii ei au certat-o pentru soluția aplicată de ea în cazul nostru. Nu am înțeles niciodată excesele de zel ale unora în interpretarea personală a unor prevederi din actele normative.

Și uite așa a trecut timpul și a venit anul 1985. În aprilie a venit pe această lume și Valeriu, al doilea băiat al nostru.

Băieții i-am avut în perioade destul de lungi al Creșă cu plată. Iulian de pe la vârsta de 2 ani, iar Valeriu de la vârsta de 6 luni.

Soția a terminat studiile în specializarea Biochimie în 1986. A primit repartiție, ca profesoară, la Baia Borșa, județul Maramureș.

În încercarea de a găsi o rezolvare a situației în care era familia noastră, am făcut, în luna iulie 1986, împreună cu soția o scrisoare la Ministerul Educației și Învățământului.

Scrisoarea cuprindea partea introductivă cu datele de identificare personale și ale domiciliului, apoi o prezentare a situației familiei și se încheia astfel:

 “Întrucât doresc să profesez în domeniul în care m-am pregătit și în același timp să-mi îngrijesc copii și să contribui la consolidarea familiei, vă rog să mă ajutați să-mi găsesc un loc de muncă în Municipiul București sau în împrejurimi, prin schimbarea repartiției.  Anexez dovada că soțul meu este cadru activ al M.Ap.N cu serviciul în București”

La această scrisoare nu am primit răspuns.

Sfătuit de colegii de muncă am trimis în luna august 1986 o scrisoare cu un conținut asemănător și tovarășei academician dr. ing. Elena Ceaușescu, în strada Primăverii nr. 50.

La această scrisoare, în data de 29 septembrie 1986, am primit, prin Direcția Personal, Învățământ, Organizare și Control din Ministerul Educației și Învățământului, următorul răspuns: “În legătură cu scrisoarea adresată Comitetului Central al Partidului Comunist Român vă facem cunoscut că, fiind absolventă promoția 1986, aveți obligația, potrivit Decretului nr. 130/1986, să efectuați stagiul prevăzut de lege la unitatea în care ați fost repartizată”.

Toată lumea ne compătimea, dar nu găseam o rezolvare a situației. Încercam doar să îi găsesc soției de lucru mai aproape de familie. Degeaba se spunea că statul ocrotește și sprijină familia.

Cum prindeam un pont în urma discuțiilor cu colegii de serviciu, imediat încercam să îl fructific. Peste tot unde mă adresam, îmi spuneau că nu poate fi angajată nicăieri, dacă nu își face stagiul de 3 ani, acolo unde a fost repartizată.

Cei mai în vârstă de la serviciu îmi spuneau să insist, să fac solicitări și să merg în audiențe pe la toate forurile. Nu aveam nimic de pierdut.

Am cerut aprobare să mă înscriu în audiență la comandantul aviației militare. Am fost primit de șeful Serviciului Cadre. I-am prezentat situația și i-am cerut ajutor în găsirea unui loc de muncă pentru soție, mai aproape de casă și copii.

Acesta mi-a zis:

-Da, ce vrei? Comandantul aviației să îți rezolve ție problemele familiale? Comandantul aviației nu are nici o atribuție în acest sens. Adresează-te la Ministerul Educației și Învățământului sau în altă parte.

M-am dus la Inspectoratul Școlar al Municipiului București. Răspunsul a fost:

-Cu toate că avem un deficit mare de profesori de chimie și biologie la nivel de capitală, nu poate fi vorba de un transfer pe timpul stagiului sau de schimbare a repartiției. Poți să încerci la Ministerul Educației și Învățământului.

Așa că m-am înscris în audiență la ministrul educației și învățământului. La vremea respectivă ministrul era tovarășul Teoreanu. Atunci miniștrii nu prea erau persoane publice cunoscute. Prin mass media nu era decât Nicolae și Elena Ceaușescu.

În ziua stabilită am fost a 10-a persoană care a fost primită în audiență de ministru. M-a ascultat și mi-a zis:

-În momentul de față, problema dumneavoastră nu are rezolvare. Nu pot încălca legislația în vigoare. După efectuarea stagiului mai putem vorbi. Personal am solicitat în nenumărate rânduri Ministerului Muncii elaborarea unui proiect de act normativ care să reglementeze situațiile speciale pentru astfel de cazuri. Până în prezent nu s-a făut nimic în acest sens.

Altcineva mi-a zis să merg în audiență la Ministerul Muncii. Am fost și acolo. M-a primit în audiență un colonel care era șeful compartimentului ce se ocupa cu activitățile specific domeniului militar din acel minister.

Acesta m-a compătimit și a zis:

-Legal nu există rezolvare pentru această situație.Am mai întâlnit asemenea cazuri. Trebuie căutate soluții colaterale. Concedii și scutiri medicale până la sfârșitul stagiului. Apoi găsirea unor locuri de muncă care nu necesită pregătire superioară.

-Și atunci de ce s-a mai chinuit 5 ani prin facultate ?

-Da, așa este. Dar în capitală se găsesc greu și locuri de muncă fără studii superioare.

-La Inspectoratul Școlar al Municipilui București mi-au spus că au un deficit mare de cadre didactice.

-Da, este o anomalie. Noi cei de la Ministerul Muncii am solicitat în nenumărate rânduri Ministerului Educației și Învățământului elaborarea unor reglementări legale pentru aceste situații aparte, pentru că legea nu le-a prevăzut pe toate. Până în prezent nu s-a făcut nimic.

Cineva mi-a zis să mă înscriu în audiență la CC al PCR. Mă interesez cum se procedează și mă duc la CC al PCR. Undeva în dreapta sediului CC din Piața Palatului era locația unde se primeau audiențele, scrisorile și sesizările. Acolo sunt primit de cineva care nu s-a prezentat cine este. Mă ascultă și îmi spune să las un memoriu care va fi înregistrat și voi primi acasă răspunsul.

Negăsind altă soluție, la data de 01 septembrie 1986 soția s-a prezentat la post la Școala nr 7 Borșa, cu sediul în Baia Borșa jud. Maramureș.

Eu am rămas în București cu cei doi băieți ai noștri și cu serviciul. La serviciu făceam naveta zilnic la o distanță de 25 de km. Trebuia să plec de acasă la 05.30 și ajungeam acasă în jurul orei 17.00.

Plecarea de la serviciu pentru o problemă care apărea inopinat, era un adevărat chin. Distanța până la primul mijloc de transport în comun era foarte mare.

Iulian, de 3 ani și 9 luni, era la grădiniță cu program prelungit cu plată. Valeriu, de 1 an și 5 luni, era la creșă cu plată, cu program săptămânal.

După o lună de la prezentarea la post la Baia Borșa, soția a fost nevoită să solicite concediu fără plată în vederea  creșterii copiilor. Eu mă descurcam foarte greu singur cu doi copii și cu un program de lucru fix și la mare distanță de casă.

La întoarcerea la București, soția s-a înscris în audiență la Elena Ceaușescu. Cererea fiind înregistrată în luna octombrie 1986.

În luna noiembrie 1986 primim acasă de la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș înștiințarea:

"În vederea soluționării cererii dumneavoastră, înregistrată la noi sub numărul de mai sus, vă rugăm să prezentați, de urgență, recomandarea medicală pentru concediu fără plată, în vederea îngrijirii copilului mic”.

Altă tevatură. Umblu de la un medic la altul. Copii erau sănătoși.

Medicul care îi avea în evidență la Dispensarul de cartier s-a eschivat și a zis că nu poate să-mi dea o asemenea recomandare medicală.

Atunci am apelat la medicul de la unitatea unde lucram. Acesta mi-a zis că nu poate să îmi dea decât un concediu medical pentru soție. Am luat acel certificat și l-am trimis Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș.

În luna februarie 1987, văzând că nu primim nici un răspuns la cererea de audiență înregistrată, în octombrie 1986, soția a mers din nou la Biroul de audiențe a CC al PCR. A fost ascultată și i s-a solicitat să lase un memoriu.

În luna martie 1987 primim de la Ministerul Eucației și Învățământului, prin Direcția Personal, Învățământ, Organizare și Control, următorul răspuns: “În legătură cu scrisoarea adresată Comitetului Central al Partidului Comunist Român vă facem cunoscut că răspunsul trimis dv. cu adresa noastră nr. 14951/1986, la o scrisoare cu conținut similar, rămâne valabil”.

În luna aprilie 1987 familia mea s-a mărit. A venit pe această lume cel de al treilea copil al nostru, Angela.

Negăsind alte soluții de încadrare în muncă, aproape de casă, soția a încercat să continue stagiul la Școala din Baia Borșa, începând cu luna septembrie 1987.

Din aceeași lună, a dus fata noastră la mama ei la Dârmoxa- Broșteni. Am rugat-o să caute  o femeie care să o ajute în întreținerea fetiței. Pentru asta am trimis bani lunar.

Băieții i-a luat soția la Baia Borșa și i-a înscris acolo la grădiniță cu program prelungit cu plată.

Cineva mi-a spus să merg în audiență la Ministerul Apărării Naționale. Așa am făcut. Nu aveam de pierdut nimic. Am fost primit de șeful Direcției Cadre și Învățământ. După ce am prezentat problema mea, mi-a spus:

-Dacă cei de la Ministerul Educației și Învățământului nu pot rezolva problema ta, cum să o rezolve Ministerul Apărării ? Dacă insiști, noi te putem muta urgent în Maramureș.

-M-am interesat și în zonă nu sunt posturi de ofițeri ingineri decât la Baia Mare. Ori între Baia Mare și Baia Borșa sunt peste 150 de km și nu am rezolvat nimic. Nu pot face naveta, chiar dacă aș vrea.

-Dacă te hotărăști și vrei să fii mutat, asta se rezolvă repede.

-Referitor la solicitarea mea, am un raport scris adresat tovarășului prim-adjunct al ministrului apărării naționale și secretar al consiliului politic superior al armatei – general-locotenent Ilie Ceaușescu.

-Foarte bine. Lasă-l aici. Vei primi răspuns tot în scris. Probabil îți dai seama care este răspunsul.

Raportul avea următorul conținut:

“Raportez că sunt într-o situație deosebită în ceea ce privește viitorul și existența familiei mele, drept pentru care rog dacă este posibil să o analizați și să mă ajutați în rezolvarea ei favorabilă.

Această situație a apărut ca urmare a repartizării soției mele, absolventă în 1986 a Institutului Politehnic București, facultatea de tehnologie chimică, profilul biologie, specialitatea biochimie, durata 5 ani, la Școala generală nr. 7 Baia Borșa, județul Maramureș.

Raportez că locuiesc cu domciliul stabil în București și că avem 3 copii. Cel mai mare de 4 ani, iar cel mai mic de 6 luni. Copii care în prezent sunt cu soția la Baia Borșa. Singură se descurcă foarte greu cu îngrijirea copiilor și cu serviciu.

De aceea vă rog să mă ajutați în găsirea unui loc de muncă pentru soția mea, astfel încât să putem fi împreună pentru a îngriji de creșterea și educarea copiilor, și a ne desfășura activtatea pentru care ne-am pregătit în facultate.”

Situația familiei s-a complicat în momentul în care, din motive mai puțin cunoscute, mama soacră a dus și fetița noastră la Baia Borșa. Am fost nevoiți să o înscriem la creșa cu plată din acea localitate. A fost la creșă în lunile decembrie 1987, ianuarie și februarie 1988.

La Baia Borșa soția a stat inițial în gazdă, iar apoi a primit o garsonieră într-un cămin de nefamiliști care avea încălzirea cu lemne.  Din toamnă am cumpărat o mașină de lemne din zonă. Pentru drujbă am dus o canistră de benzină din București. Acolo era mai greu de găsit benzină în timpurile acelea de raționalizare a combustibililor.

Mi-am luat câteva zile din concediu de odihnă în octombrie și am spart la lemne. Le-am cărat și așezat frumos pe balcon, pentru că acolo iarna este destul de grea, fiind zonă de munte.

Cu toată bunăvoința și tenacitatea soției, situația a devenit de nesuportat pentru ea. Singură fiind printre străini era foarte greu cu trei copii și cu serviciu. Eu abia reușeam să merg de 2-3 ori pe lună de la București.

În luna ianuarie 1988 primesc răspunsul de la Ministerul Apărării Naționale:

“Vă comunicăm că memorial dv, a fost primit de adjunctul ministrului apărării naționale și secretar al C.P.S.A., iar problemele solicitate a fi rezolvate în cadrul audienței, referitoare la transferal cu serviciul a soției în municipiul București, au fost analizate de organele competente.

S-a intervenit la Ministerul Educației și Învățământului și în cazul că răspunsul va fi negative, situația dv. rămâne în evidența U.M. 02418 București pentru a se analiza posibilitatea mutării dv. la o unitate dislocate în jud. Maramureș”

În luna februarie 1988 am hotărât împreună că orice s-ar întâmpla, să nu mai continue stagiul la Școala din Baia Borșa. Soția a înaintat Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș cererea de încetare a activității pentru creșterea copiilor.

Totodată am făcut din nou un memoriu pe care l-am înregistrat la Ministerul Educației și Învățământului, prin care prezentam situația la zi și solicitam să mă ajute “să-mi reântregesc familia pentru ca împreună cu soția să contribui la creșterea și educarea copiilor și în același timp să fiu de folos societății”

Răspunsul a venit destul de repede. În luna martie 1988. Avea următorul conținut:

 “Referitor la scrisoarea adresată conducerii Ministerului Educației și Învățământului, prin care solicitați schimbarea locului de muncă pentru soția dv., profesoară de biologie, promoția 1986, repartizată la Școala nr. 7 Borșa, județul Maramureș, vă comunicăm că cererea respectivă urmează a fi supusă spre analiză și decizie Biroului Comisiei Guvernamentale.

Până la luarea deciziei, soția dv. are obligația de a continua stagiul în muncă în unitatea școlară la care a fost repartizată de comisie.”

După revenirea soției și copiilor în București am început să căutăm un post de suplinitor, drept pentru care vizitam destul de des Inspectoratul Școlar al Municipiului București. Inspector general era atunci “renumitul” profesor Jinga. Nu mișca nimic în învățământul preuniversitar din capitală fără avizul lui.

Prin iunie 1988 primim de la Inspectoratul Școlar al Municipiului Maramureș următorul răspuns la cererea de încetare a activității soției de la Școala din Baia Borșa:

“La cererea dvs. privind încetarea activității pentru creșterea copilului, vă facem cunoscut că M.E.I. nu a aprobat eliberarea dvs. din învățământ, întrucât potrivit prevederilor Decretului 130/1985 absolvenții instituțiilor de învățământ superior au obligația să efectueze stagiul în unități la care au fost repartizați.

La indicația M.E.I. vi s-a aprobat concediu fără plată până la 31 august 1988, urmând ca la 1 septembrie 1988 să vă prezentați la post.”

Probabil că soarta a făcut ca la una din vizitele din anul 1989 la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, unde de fiecare dată lăsam câte o cerere, să ne suprapunem cu vizita unei profesoare de Chimie.

Profesoara dorea transferul de la Școala nr. 105 din Popești-Leordeni, Sectorul Agricol Ilfov, într-un oraș de provincie unde se mutase cu familia. Inspectorul de specialitate tot îi spunea că nu poate să îi dea transferul în timpul anului școlar.

Atunci soția, care a auzit discuția, a spus:

-Eu sunt profesoară de chimie și caut de atâta timp un post. Tot îmi spuneți că nu sunt posturi vacante. Acum aveți ocazia să rezolvați două cazuri, dintr-un foc.

-Nu este așa de simplu doamnă. Dar să încercăm. Cunosc situația dumneavoastră, dar fără negație de la Inspectoratul Școlar al județului Maramureș nu putem rezolva mare lucru.

-Dacă se dorește rezolvarea situațiilor de față, se găsesc soluții.

-Soluții sunt, dar pentru dumneavoastră numai dacă tovarășul director  Bondrea din minister este de acord să vobească la Baia Mare pentru a vă da negație cei de acolo.

-Dacă vorbiți dumneavostră cu tovarășul director  Bondrea, sigur treaba se rezolvă.

-Eu vorbesc la telefon cu dumnealui și îi prezint aceste două cazuri, dar va trebui să mergeți să vorbiți pentru telefonul ce trebuie dat la Baia Mare.

A doua zi soția era la minister. Directorul Bondrea aflase de la inspector despre cazurile în speță. A telefonat la Baia Mare și a obținut, de principiu, acordul pentru detașarea pe o perioadă limitată, cu toate că cei de acolo aveau un mare deficit de cadre didactice. Dar când te sună cineva din minister este destul de greu să argumentezi rezolvarea nefavorabilă a speței.

Și cum un asemenea gest trebuia neaparat marcat, fiind în  apropierea sărbătorilor de Paște, împreună cu soția ne-am gândit să îi facem rost de un miel tovarășului director.

Am vorbit cu fratele meu Vasile, căruia i-am trimis bani și a făcut rost de un miel de la Udești. Printr-un mesager care avea delegație în București, mielul a ajuns la mine foarte repede.

Și astfel Inspectoratul Școlar al Municipiuui București a emis umătorul document:

“Către Școala nr. 105 Popești-leordeni – S.A.I.

Vă facem cunoscut că Inspectoratul Școlar al Municipiului București a aprobat detasarea tov. R.I. pe perioada 01 februarie 1989 – 31 august 1989 de la Școala nr. 7 Borșa, Maramureș la unitatea dv. pe postul (catedra) de (biologie) – chimie.

Susnumita își va încasa drepturile de retribuție cuvenite de la unitatea unde este detașată.”

Și astfel soția a început munca ca suplinitor la Popești-Leordeni.

În vara aceluiaș an, în iunie, a urmat o vizită a soției la Baia Mare de unde a primit dovada de restrângere de activitate pe catedra de biologie la Școala nr. 7 Borșa, începând cu anul școlar 1989-1990, pentru a încerca transferul pe un post în București.

Inspectoratul Școlar al Municipiului București ne-a comunicat că transferal nu s-a soluționat favorabil din lipsă de posturi vacante, dar a aprobat detașarea pentru perioada 01 septembrie 1989-31 august 1990.

Acum familia era reunită. După acei ani de incertitudini și multe greutăți era ceva extraordinar să fim cu toții împreună.

De unde stam noi, soția schimba două mașini de transport în comun până să ajungă la școală. Un drum dus dura aproape o oră.

Revoluția din Decembrie 1989 a prins-o ca profesoară de chimie la Popești Leordeni.

Imediat după Revoluție s-au deschis concursurile de titularizare în București.

Soția a participat la un concurs de titularizare pe un post de biologie la un liceu cu profil de industrie alimentară. A fost titularizată pe acel post. Liceul este foarte aproape de domiciliul nostru. Face 20 de minute de mers pe jos.

La acest liceu a promovat toate gradele didactice. Și în prezent tot acolo lucrează.

Așa a fost să fie ….