POVEȘTILE UNUI UDEȘTEAN

În aceste zile de “furtună” care a cuprins întreg mapamondul, datorită pandemiei create de acest misterios coronavirus care își ia un important tribut uman, când marea majoritate a semenilor este preocupată să își asigure existența în condiții de carantină, când toți se gândesc la supravețuire, m-am apucat să aștern pe hârtie câteva povești de viață, așa cum mi-au venit mie prin gând. Doar în astfel de momente, când moartea încă nu și-a făcut plinul, ne dăm seama cât de mici suntem, ce este important în viață și cât suntem de meschini în această lume.

Toate canalele mass media au în prim plan acest COVID_19. Toată atenția lumii este îndreptată asupra statisticilor date de această catastrofă umană, de încercările privind protejarea vieților omenești. Toate mințile luminate ale lumii, indiferent de concepțiile politice sau religioase despre viață, din orice colț al lumii, sunt concentrate să găsească o rezolvare pentru stoparea răspândirii acestui dușman invizibil al oamenilor.

Dintotdeauna, de la facerea lumii, moartea a venit și și-a luat tribut în vieți omenești. Marile războaie și pandemiile, din toate timpurile și de pe toate continentele, au făcut ravagii în populațiile lumii. Eu sunt convins că ele au avut un rol în mecanismele de reglare a societăților, indiferent de voința oamenilor. Au venit, au făcut prăpăd și au plecat. Toate acestea s-au desfășurat după niște legi încă necunoscute de mintea umană.

Actuala pandemie este o primă încercare a secolului XXI și are urmări pe care omenirea nu le-a mai întâlnit până acum în evoluția ei. Întreaga societate omenească se va reseta după această pandemie. “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viață nouă” (Herman Hesse).

Exista momente istorice în care viitorul își schimba direcția. Le numim crize profunde. Trăim acum aceste timpuri. 

Dacă înaintea secolului XX media de vârstă rar depășea 60 de ani, acum în secolul XXI ea a ajuns la 80 de ani, concomitant cu rata de creștere a populației globului pământesc. Dacă în anii ’60 ai secolului trecut populația lumii era în jur de 3, 5 miliarde de oameni, acum după 60 de ani este în jur de 7,7 miliarde de oameni.  

În prezent, populația globului este de 10 ori mai mare decât acum 400 de ani. Explozia demografică a avut loc datorită îmbunătățirii condițiilor de trai și a descoperirilor medicale, ceea ce a permis oamenilor să trăiască mai mult decât în secolele anterioare.

Se preconizează ca populația lumii să crească, putând ajunge în anul 2050 la circa 10,5 miliarde de oameni.

Media de vârstă a celor luați tribut de actuala pandemie este în jurul vârstei de 70 de ani.

Și foarte mulți se întreabă dacă nu cumva declanșarea pandemiei a fost gândită de mințile diabolice ale celor care conduc lumea. Ale celor care văd progresul omenirii doar prin prisma eficienței și a profitului.

Lumea, așa cum o cunoaștem noi acum, se dizolva. Dar în spatele ei se naște o alta lume, a cărei formare putem cel puțin să ne-o imaginăm. Suntem uimiți de rapiditatea cu care modalitățile digitale de interconectare s-au dovedit brusc atât de practice: teleconferințele și videoconferințele; teleeducația-profesorii cu predarea prin internet; telemedicina-medicii cu consultațiile și eliberarea rețetelor la distanță; telemunca-biroul de acasă, un lucru demn de luat în seamă; teleadministrația-funcționarii cu documente on-line; telearta-spectacolele fără public; telecredința-slujbele religioase fără enoriași; telefinanțe etc.

Cum am analizat noi, generația de astăzi, ororile ultimului război mondial, când au fost exponenți ai specie umane care au acționat pentru distrugerea ei, când conștiința umană și-a demonstrat limitele,  când omenia s-a degradat, tot așa și generațiile viitoare vor analiza ororile acestei pandemii născută din interese meschine.

Și privind în urmă, înaintea acestei pandemii, când viața curgea în normalitatea ei, putem observa cât de insignifiant era comportamentul unor oameni ghidați doar de interese de moment.

De cele mai multe ori sentimentele dintre oameni ocupă un loc secundar în relațiile de familie, de serviciu sau în societate.

 Totdeauna mi-a plăcut să trec prin filtrul gândirii mele diferite situații și oameni cu care am interacționat în această viață. M-a fascinat tot ce este în jurul meu și m-au afectat necazurile și bucuriile oamenilor pe care i-am cunoscut și care au lăsat o amprentă în memoria mea.

Cred cu tărie că oamenii trebuie acceptați așa cum sunt și nu cum am dori noi să fie. Este bine să învățăm din izbânzile, dar și din greșelile semenilor noștri.

Ce poate fi mai  frumos în viața asta decât o prietenie sinceră înfiripată în anii adolescenței fără influența meschinăriilor oamenilor adulți. În tinerețe educația, puritatea sufletului, simțirile și trăirile personale dictează modul de acțiune dintre un băiat și o fată.

Dacă totul este bazat pe sinceritate, se realizează niște conexiuni și o comunicare între suflete care nu pot fi distruse de vicisitudinile vieții și de interesele altor oameni. Credința joacă un rol predominant într-o relație de cuplu.

Credința, după părerea mea, este busola vieții, așa cum un vapor pe mare fără busolă este purtat de valuri în orice direcție și este imposibil să ajungă la destinație, tot așa și omul în viață fără credință este dezorientat.

De aici apar tot felul de probleme legate de deznădejde, de a nu găsi calea spre rezolvarea problemelor vieții, de a nu găsi echilibrul atât de necesar pentru a trece prin această viață care ne-a fost dată fără voința noastră și ni se va lua tot fără voința noastră. Uitați-vă în jurul nostru ce pot face oamenii “fără Dumnezeu”.

În societatea noastră contemporană s-a ajuns ca oamenii să își tranzacționeze sentimentele. Mă gândeam că asemenea mentalități au apus de mult, că omul a evoluat.

Constat că în ziua de astăzi când s-a ajuns, la un fapt extraordinar de bun, ca femeia să fie egală cu bărbatul sub toate aspectele vieții, dându-i aceeași independență ca și bărbatului, foarte ușor sentimentele se schimbă. Astăzi este o iubire profundă, iar mâine o ură nebună.

Situațiile și oamenii prezentați în aceste povești nu au legătură cu realitatea, asemănarea este pur și simplu întâmplătoare.

Am scris această carte cu gândul la nepotul Pavel și nepoata Anastasia. Ei pășesc într-o lume frumoasă, dar imprevizibilă și le doresc noroc. Totul va depinde de ei și de părinții lor, să folosească oportunitățile noii societăți care vor apărea după această pandemie. Coronavirusul a fost doar un mesager din viitor.

Norocul este o atitudine prin care cei care o adoptă rămân pozitivi și optimiști.

Consider că oameni cu adevărat norocoși în această viață sunt cei care pot să se bucure de lumina şi căldura soarelui, de vânt sau ploaie, de viscol sau ninsoare, de zile şi de nopţi, de cântatul păsărilor, de mireasma şi frumuseţea florilor, de afecţiunea oamenilor, de liniştea şi pacea sufletească, de înţelegerea şi cunoaşterea vieţii, atât cât pot fi date oamenilor, de binefacerile descoperirilor minţii omeneşti în atâtea milenii de existenţă.

  

TOANTA

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Era o duminică de vară călduroasă cum numai pe la Udești am întâlnit. Satul era cufundat într-o stare de liniște specifică unei sărbători. Puțină lume pe drum, mai toți oamenii se odihneau duminica după ce toată săptămâna trebăluiau la muncile câmpului. De dimineată mama fusese la biserică, iar eu la un film la Cabinet, deoarece numai la matineu mă lăsa, seara in timpul saptamanii nu aveam voie, atunci mergeau numai oamenii mari. După ce mâncăm de amiază, mama îmi zice să mă duc până la tanti Ileana să culeg niște mușetel din curtea ei pentru al pune la uscat pentru iarnă. Mama se îngrijea, printre multe alte treburi pe care le avea de făcut primăvara, vara și toamna, să străngă diferite ierburi, flori sau fructe de prin făneață, din pădure sau de prin gradină pe care le punea la uscat, iar pe timpul iernii sau când sufeream de câte ceva, făcea ceaiuri care ameliorau afecțiunea. Ea îmi spunea că acest obicei l-a deprins din copilărie când tatăl ei îi arăta cum să recunoască plantele folositoare, bureții buni de mâncat, pasările după cântat.

Tanti Ileana a lui Manoilă era vecină cu noi, stând la patru case mai la deal de noi. Locuia singură într-o casuță mică, permanent îngrijită, nu avea păsări sau alte animale ceea ce facea ca iarba din mica ogradă pe care o avea de la poarta până la casă să fie plină de flori de mușeșel. Tanti Ileana nu lucra la C.A.P. (Coperativa Agricolă de Producție) drept pentru care nu avea decât 5-6 ari de grădină din jurul casei pe care îi împarțea între câteva straturi cu ceapă, usturoi, pătrunjel și morcovi, câteva rânduri cu barabule și câteva rânduri cu păpușoi și fasole. Se mulțumea și trăia numai din ce avea în grădina ei.

Când mama mi-a spus să merg să culeg niște mușețel nu am prea șovăit pentru că altfel trebuia să dorm și să mă odihnesc, cum zicea ea. Ceea ce pentru mine era ca o pedeapsă. În toată copilăria mea nu mi-a plăcut să dorm ziua. Așa că am luat o strachină de tablă și am plecat să culeg mușețel. Când intru în ogradă la tanti Ileana o văd stând pe iarbă pe un țol frumos de lână alături de o femeie cu care vorbea. Ce m-a surprins pe mine era că nu înțelegeam ce vorbeau. Nu vorbeau limba pe care o știam si eu. După ce i-am spus pentru ce am venit, ea îmi zice să vin altă dată că are un musafir.

La întoarcere îi povestesc mamei despre cele văzute în ogradă la tanti Ileana. Mama îmi zice că ne vom lămuri atunci când va veni pe la noi tanti Ileana, pentru că venea aproape zilnic și atunci vrând nevrând aflăm toate știrile din sat. Spre seară misterul s-a dezlegat. Tanti Ileana a venit să ne spună cât de bucuroasă era Natalya că a găsit pe cineva în sat cu care să poată schimba câteva vorbe. Era soția lui Gheorghe a lui Drambă stabilit în Cehoslovacia și fiind în concediu la Udești a aflat de la soțul ei ca singura persoană din sat care știe limba cehă este Ileana lui Manoilă cu care el fusese în Cehoslovacia în urmă cu vreo 20 ani.  Numai că el a rămas acolo și a întemeiat o familie, iar tanti Ileana, ca mulți alți tineri, s-a întors în țară.

Curios din fire cum sunt, în momentul în care am rămas numai cu mama am vrut să mă lamuresc cum a fost cu Cehoslovacia.  Mama îmi zice că datorită foametei care a lovit România după al Doilea Război Mondial, ca urmare a unei acţiuni de întrajutorare Cehoslovacia s-a oferit să găzduiască pentru o anumită perioadă de timp, un număr de tineri, băieți și fete, din zonele afectate de foamete și sărăcie. Tanti Ileana, s-a aflat printre ei. Tinerii erau distribuiti la diverse familii cehe care se ofereau voluntar să aibă grijă de ei, cu mâncare, haine și toate cele necesare pentru a învăța o meserie în Cehoslovacia. Familia care a găzduit-o pe tanti Ileana în acea perioadă a dorit să o înfieze şi să o căsătorească acolo. Ea nu a vrut şi s-a întors la Udeşti, dar remuşcările au urmărit-o toată viaţa. Acolo în Cehoslovacia a învățat să lucreze cu andrelele împletituri din fir de lână. Cu timpul a devenit o „artistă” în realizarea de împletituri (flanele, jachete etc.), drept pentru care era căutată de săteni și mai făcea bani cu care a reușit să se întrețină, fără să lucreze la C.A.P..

După ce a revenit acasă din Cehoslovacia a avut mai mulți pretendenți care doreau să se căsătorească cu ea, dar ea, fiind tânără și frumoasă, le găsea la fiecare câte o meteahnă și îi refuza. Ba era prea mic, ba era prea mare, ba era betiv, ba era prea negricios, ba era prea sărac, ba era prea leneș. Și tot a căutat, a căutat și anii treceau, iar cel dorit nu s-a mai arătat. Nu s-a căsătorit niciodată.

Fiind femeie singură se găseau destui bărbați, însurați sau nu, aflați în puterea vârstei și de cele mai multe ori sub influența băuturii, să o necăjească, să o sperie în nopțile lungi de iarnă când îi băteau la ușă.  De nenumărate ori, când îi recunoștea după vorbă, îi reclama la Miliție, dar și atunci ca și acum, era cuvântul unei femei singure versus negarea bărbatului, și fără dovezi nu prea se rezolva nimic.

Pentru cei însurați, pe care îi recunoștea, avea curajul și se ducea a doua zi la casa lor și le spunea nevestelor să își țină bărbații în frâu.

Au mai existat cereri în căsătorie de la bărbați rămași văduvi, dar nici unul nu a fost pe placul ei. Ba că are gospodarie mare și nu dorește să-l hargățească, ba că are copii mulți, zicând că ea se mulțumește cu cât câștigă și cu viața ei liniștită, și nu trebuie să lucreze pentru alții.

Aștepta un pensionar, fără obligații care să stea la ea acasă și eventual să îi lase pensie de urmaș.

Doar în ultima parte a vieţii, la a treia tinereţe, a cunoscut cu un pensionar, „fără obligaţii”, aşa cum spunea ea, trăind în concubinaj.

Numai că din acel moment viața ei s-a schimbat.  Pensionarul lucrase la mină la Ostra și avea o pensie frumușică. Bărbatul era din Udești, dar fusese căsătorit la Rus Mănăstioara, unde avea o gospodărie frumoasă. După ce soția acestuia a murit, omul a căutat o femeie „fără obligaţii”, adică fără copii, cu care să își ducă traiul.

La începutul relației cu tanti Ileana totul era frumos, moșul avea bănuți, traiul era bun, din “Lenuța mea” nu o scotea.

Numai că spiritul antreprenorial al moșului s-a deșteptat și pe cei 5-6 ari de gradină de la Udești și în grădina lui de la Rus-Mănăstioara a început să cultive legume, roșii, chipăruși și vinete, ceea ce implica multă muncă fizică. Dar asta nu era nimic pe lângă naveta pe care trebuiau să o facă, pe jos, între Udești și Rus-Mănăstioare, ceea ce însemna trei sferuri de oră  sau o oră pe un drum care trecea peste un deal.

În sezon, care începea primăvara și se termina toamna, legumele trebuiau udate zilnic și cum nu aveau instalație de udat apa era cărată de la fântână cu galețile și distribuită la plante cu stropitori manuale, că a ajuns tanti Ileana să umble ca un spârnel. Și tot ea se ocupa cu desfacerea legumelor, că moșul era cu vreo 15 ani mai mare decât ea și se deplasa mai greu, îl dureau picioarele. Lua desagii plini cu legume și mergea să le vândă, într-o zi la Reuseni, într-o zi la Mănăstioara, într-o zi la Racova, într-o zi la Poieni, într-o zi la Chilișeni, într-o zi la Știrbăț.

Cine o cunoștea și știa ce viață liniștită a dus până atunci aproape 60 de ani, nu le venea să creadă ce făcea tanti Ileana acum, cum alerga peste coclauri, cum muncea de dimineața pănă seara la gradina de legume.

Dacă pe la noi modul de adresare a copiilor față de o persoană feminină mai în vârstă, era în principal “mătușa” sau “lelea” și foarte rar “doamna” pentru învățătoarele si profesoarele de la școală sau pentru preoteasă, ea avea pretenții să îi spui “tanti”. Dintotdeauna în sat au fost și “cârcotași” care  ironizau și se amuzau cu fapte și oameni aflați în diferite situații voite sau mai puțin voite, spre deliciul întregii comunități. Nici tanti Ileana nu a scăpat, auzind că ea avea această pretenție spuneau că mai degrabă i s-ar potrivi “toanta” în loc de “tanti”.

Mulți spuneau că și a găsit „nașul” cu moșul pensionar. După o viață când a făcut numai ce a vrut: s-a sculat când a vrut, nu avea program stabilit, s-a culcat când a vrut și cu cine a vrut, a mâncat ce a vrut ea și când a vrut, nu a trebuit să gătească pentru nimeni, fusese atâta timp propriul ei stăpân și nu a dat socoteală nimănui, acum sosise momentul destinului pentru o schimbare profundă.

Pe timpul toamnei și al iernii când treburile prin gradină, de pe afară, se mai restrâng, moșul se plictisea pe acasă și a început să frecventeze Bufetul din sat, unde imediat se găseau prieteni de pahar mai ales când avea și bani în buzunar. Pensia trebuia cheltuită. Însă moșul avea principii “sănătoase”: “femeia nu are ce căuta la Bufet … acolo este un loc destinat numai bărbaților, care după ce se încălzesc de la aburul alcoolului, vorbesc vrute și nevrute”. Tanti Ileana nu s-a putut opune acestor principii.

Cu toate că drumul de la Bufet până acasă nu era prea lung, de multe ori era imposibil de străbătut de moșul care se simțise bine și care uitase de numărul paharelor. În sat erau oameni binevoitori care strigau la poarta casei lui tanti Ileana “Tu Ileană dute și-ți ia bărbatul că este căzut în șant și să nu răcească”. Și ea fuguța se ducea și își recupera cu mari eforturi bărbatul care era puțin supraponderal, dar bine dispus. După câteva escapade în care nu a reușit de unul singur să găsească drumul spre casă de la Bufet și fiind îngrijorat de propria sănătate, moșul s-a gândit că ar fi bine ca “Lenuța mea” să îl aștepte când iese el de la Bufet ca să îl conducă acasă. Zis și făcut. Numai că ajunsese tanti Ileana să îl aștepte, discret, afară, indiferent că ploua, ningea sau era frig, până își termina omul paharul, că doar nu avea să îl lase neterminat pe masă, se făcea de râs față de prieteni “că este sub papucul femeii”.

Și uite așa anii au trecut, împreună vreo paisprezece, și puterile moșului s-au diminuat trepat și a ajuns să nu mai poată munci, să nu mai poată merge, să bolească la pat. Tanti Ileana a fost permanent lângă el. A venit și clipa despărțirii când moșul a plecat spre o altă lume.  Ea s-a îngrijit de toate cele creștinești astfel încât sufletul lui să se odihnească în pace.

Numai că după plecarea lui, Tanti Ileana s-a trezit că nu mai are sursa de venit, pensia moșului, dar și cu puterile fizice mult diminuate de trecerea anilor. Nu a beneficiat de pensie de urmaș pentru că nu au fost cununați civil. La începutul relației lor când el vroia să se cunune, ea nu a vrut pentru că spunea: “după ce mor eu să vină neamurile lui să beneficieze de pământul părinților mei”, parcă ar fi avut cine știe ce avere și pământ, dar asta era mentalitatea omului de la țară din prima parte a secolului XX: să nu înstrăineze pământul moștenit de la părinți.

Spre sfârșitul relației lor, când tanti Ileana deja se gândea ce va face după ce el va pleca din lumea asta și va rămâne fără pensie, a aflat cu regret că degeaba se mai cunună că pensie de urmaș nu poate primi dacă nu are cel puțin 10 ani de căsătorie. Așa că au rămas tot în concubinaj până ce moartea i-a despărțit..

Dar viața merge înainte. Se găsesc oameni care să se gândească și la semenii lor. În sat era o profesoară care nici ea nu a fost căsătorită niciodată. Un destin similar, dar la un alt nivel. Dacă profesoara făcuse facultate, dorea ca soțul ei să aibă studii superioare, ceea ce în lumea satului erau destul de puțini, deci baza de selecție era  mult redusă. Așa că a tot așteptat și viața a trecut ajungând la pensie. A dus o viață boemă lângă părinți de care a avut grijă atunci când puterile i-au lăsat. Ambii părinți aveau doar pensie de la C.A.P. După revoluția din Decembrie 1989, când a rămas numai cu mama care avea o vârstă respectabilă și văzul mult slăbit, a reușit prin relațiile și cunoștințele pe care le avea la diferiți doctori, fiind o fire descurcăreață, să asigure pentru mama sa o indemnizație pentru nevăzători care era mult mai consistentă decât pensia agricolă.

În acest context, în momentul în care tanti Ileana a rămas singură, bătrână și fără nici o sursă de venit, profesoara despre care am vorbit, s-a gândit să facă un bine și folosind aceeași filieră, a reușit să îi asigure o indemnizație de nevăzător până la sfârșitul zilelor pe acest pământ. A avut parte de o înmormântare creștinească iar “averea” i-a revenit rudelor ei care au lasat casa în paragină. Probabil sunt niște legi nescrise pentru un nou început:  a construi începe prin a demola.

“Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

DOAMNĂ DE BUCUREȘTI

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Începusem să muncesc, să am salariul meu și asta era o mare bucurie pentru mine care aveam deja o familie. Am nimerit într-un colectiv în formare când se încerca ocuparea posturilor din statul de organizare, atât cu meseriași în atelierele de producție cât și cu personal TESA (Tehnic, Economic și Socio-Administrativ) pe la birouri.

 Într-o zi frumoasă de toamnă, șeful meu îmi zice:

- Să știi că de luni vom avem dactilografa noastră și nu va mai fi nevoie să apelăm la vecinii noștri pentru a bate la mașina de scris o adresă. A primit toate avizele de la eșaloanele superioare așa că vine la muncă.

- O cunoașteți ?

- Da, este soția șefului de la personal de la vecini. A făcut un curs de dactilografiere de 3 luni.

- Foarte bine, mă bucur, o așteptăm în colectivul nostru.

În ziua cu pricina ne cheamă șeful în biroul lui, pe mine, pe colegii de la CTC, de la aprovizionare, de la plan producție și secretarul organizației de baza, să ne prezinte pe noua noastră colegă, dactilografa.

În birou era o femeie la vreo 28 ani, înăltuță, zveltă, cu o înfățișare plăcută, cu o voce suavă, îmbrăcată cu gust, cu părul frumos aranjat având aerul eleganței unui model pe podium.

Șeful zice :

-Vă prezint pe domna Păduraru, care va fi dactilografa noastră și care sper să ne ajute în munca noastră. Este soția lui Gigel de la vecini.

-Doamnă, ei sunt colegii mei cu care dumneavoastră veți interacționa în întocmirea documentelor necesare desfășurării activității din unitatea noastră.

-Sper într-o colaborare fructuoasă și benefică pentru noi toți, cu toate că am aflat că nu ați mai lucrat ca dactilografă. Cu perseverență și multă bunăvoință  sunt convins că vă veți integra în colectivul nostru. Toate au un început.

După această întâlnire protocolară, eu am condus-o pe doamna dactilografă la biroul ei special pregătit pentru evidența documentelor și dactilografiere, dându-i în primire inventarul biroului și atribuțiile postului.

Întradevăr dactilografa s-a integrat bine de la început, își vedea de treburile ei, era ambițioasă și nu se lăsa până nu realiza lucrări de bună calitate fără greșeli. De multe ori refăcea o lucrare întreagă când constata că a greșit ea.

După ce s-a mai obișnuit cu colectivul a început să mai meargă și prin celelalte birouri, la o cafeluță, la o discuție cu contabila, la o vizită prin ateliere.

În una din zile mă trezesc cu ea în birou. Venise să o lămuresc asupra unei formuări dintr-o adresă care ei i se părea că nu este în regulă. Rezolvăm problema, după care ea zice :

-Am auzit că sunteți din Moldova ?

-Da, sunt dintr-un sat apropiat de Suceava, de la Udești.

-Eu sunt din Botoșani, satul Ibănești, pe lângă Dorohoi.  Aveți copii ?

-Da, am un băiat de doi ani și jumătate.

-Eu am trei copii, două fete și un băiat.

-Și cine vă ajută să-i creșteți ? Soțul este din zona Bucureștiului ?

- A nu, și el este tot din Botoșani, mai precis din Dorohoi, și ambii lui părinți sunt decedați. Cu copii ne descurcăm singuri. Cea mai mare cu cheia de gât, ceilalți doi sunt la gradiniță cu program prelungit și mai plătim o bătrânică să îi ia de la gradiniță când nu ajungem noi la timp. Dar dumneavoastră cum vă descurcați ?

-Soția este studentă, iar băiatul il ducem la creșă.  Dar cum ați ajuns în București ?

-E o poveste mai lungă. L-am cunoscut pe Gigel când el era la Liceul Militar “Ștefan Cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc și eu eram la școala generală.  Prima data când l-am văzut el era în vacanța de primăvară, iar eu eram la o mătușă de a mea de la Dorohoi. Mătușă care era vecină cu părinții lui. De atunci s-a înfiripat idila noastră. El era frumos, chipeș în uniform și m-a fermecat, mi-a rămas la inimă, iar eu o puștoaică năzdrăvană și visătoare. Mai târziu am aflat că fusese înfiat de acea familie de când era mic de la o casă de copii. Tatăl lui adoptiv era preot.

-Frumoasă poveste.

-Da, după acea vacanță au urmat multe scrisori de prietenie care ne-au legat sufletește. Anii au trecut cu întâlniri doar în vacanțe, el a terminat liceul și a făcut școala la Râmnicul Vâlcea, iar eu am intrat la liceu la Botoșani. Când a început el să lucreze, aici în București, eu eram în anul III la liceu. A venit într-un concediu la Botoșani și am hotărât să fim împreună. Am renunțat la liceu, fără să le spun părinților mei și am venit cu el în București. Stăteam în gazdă într-o garsonieră. Apoi le-am scris părinților mei, care s-au supărat de ce am făcut eu, dar nu au avut altă alternativă decât să accepte situația, mai ales că pe drum era primul nostru copil. A urmat nunta și ceilalți doi copii. Nu am lucrat până acum. Am avut grijă de copii și de casă. Intre timp am primit apartament cu 4 camere de la serviciu lui, prin ICRAL. Printre casă și copii, am terminat liceul la seral aici în București. Între timp părinții lui au plecat din lumea asta, la interval de un an unul de altul. Părinții mei m-au ajutat și mă ajută mult în continuare.

-Si eu am rămas fără părinți. Tatăl a murit când aveam 4 ani, dintr-un accident de muncă la țară, iar mama a plecat acum 2 ani.

-Îmi pare rău că nu mai aveți părinți. Dar ai soției trăiesc ?

-Da, părinții ei trăiesc, dar tot așa sunt departe de București. De la Vatra Dornei mai ai mult de mers până la ei acasă. Dacă plec cu trenul la 21.30 din Gara de Nord la ei ajung, în cel mai fericit caz, a doua zi pe la 16.00.

-Pe la Vatra Dornei este foarte frumos, am fost pe acolo.

-Da, este frumos. Acasă la socrii mei este zonă de munte. Aer curat. Liniște. Apă rece direct din izvor. Noaptea se aude doar susurul apei care curge prin pârâul de lângă casă. Bolta cerească cu constelațiile este parcă mai aproape. Ziua auzi doar cântecul păsărilor și dacă ești norocos vezi cerbi sau ciute, căprioare sau țapi, cocoșul de munte, mistreți. Am auzit că sunt și urși, lupi, vulpi și alte jivine ale împărăției pădurilor.

            Și uite așa a fost prima conversație cu dactilografa. A urmat rutina activităților din unitate cu bune și cu rele.

Dactilografa și-a făcut repede prieteni din rândul personalului unității noastre și din a vecinilor unde lucre soțul ei. Era tare sociabilă.

Când în familia mea a venit al doilea copil mi-a bătut un apropos că ar dori să îl boteze, dar soția mea avea alte planuri.

Îmi aduc aminte că dactilografa a venit o dată cu cei 3 copii la unitate. Cârcotașii îi ziceau “Capra cu trei iezi”. Era o sărbătoare. Băiatul ei, care avea acum vreo 4 anișori, era îmbrăcat elegant într-un costumaș alb de vară de marinar. Ca orice copil năzdrăvan nu avea astâmpăr în birou și mama lui l-a lăsat să meargă pe afară. Curios cum era s-a dus și în atelier unde mai peste tot era ulei de la motor sau din transmisii, unsoare. Meseriașii aflând a cui este în loc să îl scoată de acolo, l-au lasat să se bage pe sub mașini și vă puteți închipui cum arăta costumașul alb. Dar el era foarte fericit de tot ce se întâmplă acolo. Toți se amuzau numai de reacția mamei lui când o să îl vadă așa frumos mânjit peste tot. A făcut ea puțin scandal pe la atelier, dar nu a avut succes cu meseriașii care i-au replicat-o scurt “De ce nu ați avut grijă de el”.

De atunci de câte ori a mai venit cu băiatul la serviciu nu l-a mai lăsat în atelier. Oare de ce?

Vis a vis de biroul dactilografei era biroul șefului plan-producție și fiind atât de aproape mai mereu își beau cafeaua împreună. Șeful de birou era un om la 40 și ceva de ani, un galant, născut, crescut, educat și cu casă în București. Era uns cu toate alifiile. Știa să separe foarte bine problemele personale de cele de serviciu. Era un om în care puteai avea încredere. Avea multă experiență de serviciu dar și de viață. Prin felul lui de a fi, a reușit să o încânte pe dactiografă. Mai permanent venea cu cafea naturală, ceea ce era o raritate la acea vreme, în rest se bea doar nechezol. Era manierat. Probabil că discuțiile de la cafeaua de la serviciu, cu timpul, s-au prelungit și la vreo cafenea în oraș. Nu știu. Dar sigur mă trezesc într-o zi că sunt chemat, din atelier, la telefon. Era soția șefului plan producție pe care nu am văzut o niciodată. Se prezintă și mă întreabă:

-Care sunt relațiile dintre dactilografă și soțul ei ?

Eu rămân foarte surprins, dar îi răspund:

- Sunt relații de serviciu, ca între colegi.

-Știu eu că vă acoperiți, ca între bărbați.

-Eu nu cunosc să fie alte relații, stimată doamnă.

-Ba sunt. Aseară când eu eram la serviciu, l-a sunt pe soțul meu acasă și a răspuns băiatul nostru care este la liceu și se aseamănă la voce cu taicăsu și l-a rugat să caute în biroul lui un cercel de aur pe care l-a pierdut. Până să se dumirească că la telefon nu este soțul meu, a scăpat porumbelul din gură, iar băiatul meu mi-a spus cu lux de amănunte. Ce treabă avea să îl sune pe soțul meu cu cercelul ei dacă între ei nu este o relație de amor ? Și cum a pierdut cercelul tocmai în biroul lui ? Ce au făcut ? S-au giugiulit?

- Doamnă, îmi pare rău de situație, dar eu nu cunosc nimic din ceea ce spuneți dumneavoastră.

- Bine, o să rezolv eu situația asta, cred că o să îl mult cu serviciul de acolo, stricata asta vrea să îmi distrugă mie căsnicia.

Și închide telefonul. Îl caut pe șeful plan producție și îi spun că a sunat soția. La care el îmi zice scurt râzând “Mă așteptam să sune, bine că te-a chemat pe tine, toate au o rezolvare”.

Lucrurile au decurs în continuare normal, cafeaua tot acolo se bea și în același anturaj plăcut. După vreo doi ani, întradevăr șeful de la plan-producție a plecat să lucreze unde lucra și soția sa.

De la o vreme tot îl vedeam în biroul dactilografei, cu probleme de serviciu, pe responsabilul de la vecini care ridica corespondența din oraș și pentru noi. Dacă până atunci se ducea dactilografa la el la birou pentru a lua corespondența noastră, acum venea el cu acea corespondență. Nimic deosebit. Omul era gentleman. Un bărbat bine la vreo 40 de ani, înalt, constituție atletică. Divorțat cu un copil, stătea cu părinții în Bucureștii noi.

Urmează o vară caldă cum numai prin București poate fi, cu asfaltul încins, cu lumea care fuge care mai de care la umbra prin parcuri, la strand, la terasele cu bere.

Într-una din zile când merg la serviciu aflu că s-a produs o nenorocire în familia dactilografei, că soțul este la spital în comă și nu se știe dacă scapă cu viață. Nimeni nu știa exact ce s-a întâmplat. Am aflat chiar de la ea, când a venit la serviciu să ia o adeverință pentru spital:

-Duminică am fost cu familia pe strand și la un moment dat ne-am așezat la coadă la mici. O coadă cât toate zilele, căldură mare, lume multă și mergea foarte încet vânzare. Când stăteam noi acolo așa, doi puradei se bagă în față. Toți cei din rând încep să vocifereze și să strige la ei, dar lor nu le păsa și urmau să dea comanda de mici. La care eu îi zic soțului să se ducă și să îi dea afară din rând, să se așeze ca toată lumea la coadă. El se duce îi ia de mână pe cei doi și le spune să se așeze civilizat ca toată lumea la rând, pentru că toți aveau copii care așteptau micii.

Puradeii pleacă de acolo, el se întoarce lângă mine, și nu durează un minut când lângă noi apar doi gealați care întreabă cine ia scos pe copii lor de la mici. Soțul zice: “eu pentru că nu au stat la rând”. În următoarea fracțiune de secundă s-a trezit cu un pumn direct în față, fără a avea timp să se ferească, pumn care l-a dat pe spate, căzând cu capul de o bordură de beton de pe alee. Gealații au fugit, iar el a rămas întins pe alee ca mort. Copii noștri s-au speriat, au început să țipe. A venit salvarea și l-a luat și l-au dus la Florească la Urgență. Și acum este acolo în coma, nu și-a mai revenit.

Soțul dactilografei a stat în spital vreo două luni, după care a fost băgat în comisia de expertiză medicală și pensionat pe caz medical. Devenise o legumă.

Ea și-a reluat serviciul, iar el stătea acasă urmând un tratament pentru toată viața și avea grijă de copii, care erau acum toți la școală.

După această nenorocire, vizitele responsabilului cu corespondența s-au intensificat în biroul dactilografei spre disperarea șefului plan-producție. Totdeauna tinerețea a avut prioritate.

Relația dintre cei doi era acum pe față. Mâncau împreună. Plecau de la serviciu împreună cu mașina lui. Îi aducea cadouri de față și cu alte personae. Devenise un membru al familiei ei chiar în apartamentul în care era și soțul ei. Femeile invidioase care trăgeau și ele nădejdea la acest bărbat, glumind îi spuneau de față cu toată lumea: “Vezi că este program și după amiază la 3 ursuleți, du-te că trebuie să faci cumpărături”, ca ironie că trebuie să întrețină și copii dactilografei.

Dactilografa noastră a înaintat divorț de soțul care a făcut-o “doamnă de București”, zicând “nu mai este bărbat, ce să facă cu el ?” și s-a căsătorit cu responsabilului cu corespondența.

În procesul de divorț, copii i-au fost încredințați ei, pentru că el nu mai era “întreg la cap – așa cum spunea ea”, el urmând să îi dea o parte din pensia pe caz medical pe care o primea. Din apartamentul cu 4 camere pe care îl aveau instanța a hotărât ca o camera să fie a lui. Și deoarece ea nu mai dorea să îl vadă prin preajmă, au vândut apartamentul și au împărțit proporțional banii.

Cu acei bani, el și-a cumpărat o căsuță într-un cartier mărginaș al Bucureștiului și cu sprijinul prietenilor care nu l-au uitat, știind-ul ce om de ispravă a fost, a găsit o femeie care l-a acceptat așa cum era.

Cât de crud poate fi destinul câteodată și stau și mă întreb “ce o fi fost în sufletul celor 3 copii atunci când tatăl lor a fost aruncat ca o cârpă murdară, dar acum ce o fi ? …Dumnezeu știe!”

Știați că …

“Lebedele au un singur partener de viață și dacă acesta moare, ele mor de singurătate”

“În viață, poți schimba multe: locul de muncă, prieteniiile, culoarea părului, hainele ...

Dar nu și sentimentele”

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

  

MICROBUL LUI BACHUS

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Ce poate fi mai nobil pentru sufletul unui student care a muncit cu râvnă 5 ani, a depus eforturi intelectuale deosebite pentru a pătrunde cât mai adânc în tainele științei și a descoperirii de noi orizonturi ale cunoașterii, decât recunoașterea din partea corpului profesoral universitar a poziției de șef de promoție. Acel student a renunțat la multe pe timpul studiilor universitare pentru că a înțeles care este menirea învățăcelului adevărat de a clădi cărămidă cu cărămidă o personalitate științifică. Însă nu întotdeauna efortul depus este răsplătit pe măsură, intervenind interesele meschine ale vieții.

Am cunoscut un astfel de om. Cu o aleasă educație din familie, cu o cultură generală ce numai un oraș ca Brașovul o poate da, cu un fizic pe măsura construcției sale atletice, toate acestea încununate de o pregătire de excepție într-un domeniu de vârf al ingineriei, cel al aviației.

Și ca peste tot în lume, asemenea bărbați tineri cu o pregătire intelectuală deosebită, au priză la fetele frumoase care sunt structurate genetic să aleagă asemenea exemplare masculine pentru constituirea celulei de bază a societății, familia, și perpetuarea speciei umane.

Dacă ne uităm și în natură unde sunt multe exemple, cerbii masculi se bat între ei și numai cel învingător are drepul la împerechere cu ciuta. De ce ? Pentru că legile nescrise ale lumii acesteia privind perpetuarea speciei prevăd că trebuie transmise urmașilor doar genele cele mai sănătoase, iar aceste gene le au doar învingătorii. Același lucru se întâmplă și la păsări sau la pești.

În universitate își desfășura activitatea ca personal didactic auxiliar tatăl unei fete frumoase care absolvise liceul, dar nu intrase la facultate. Fata era înăltuță, zveltă, cu un corp ca de albină care atrăgea privirile băieților, glumeață, de gașcă. Fata era get-beget bucureșteancă, crescută la casă într-un cartier select.

Tatăl fetei a venit de căteva ori cu ea pe la serviciu astfel încât s-a produs acea lipeală sufletească între zână și făt frumos.

Și ca totul să fie ca în povești, tata socru și-a pus în mișcare pilele, cunoștințele, relațiile astfel încât a reușit ca ginerele lui să rămână să își desfășoare activitatea în catedra de specialitate, iar fata să lucreze în cadrul centrului de calcul electronic, într-un domeniu de top al acelor vremuri când calculatoarele de mare capacitate erau la începuturi în țara nostră.

Ca în filme, o pereche potrivită, o carieră de succes și de perspectivă. Tineri entuziaști cu mult optimism, care au luat viața în piept. După ce au stat o perioadă la socrii, au primit apartament relativ aproape de serviciu, și care a sodt repede aranjat de părinți si socri astfel încât cei tineri să nu aibă prea multe griji. Au venit și copii, un băiat și o fată, care stăteau mai mult pe la socrii sau pe la părinți la Brașov, după cum se înțelegeau cuscrii.

Numai că de atâta bine și fără griji prea mari ale existenței sale și ale familiei, el a contactat în câțiva ani un microb. Microbul lui Bachus. Anturajul, prietenii, colegii, suportul persoanei iubite, dezamăgirile, schimbarea macazului în Decembrie 1989, mai multe au concurat la deschiderea acestui drum fără de întoarcere pentru caracterele mai puțin puternice.

În una din zile, când deja lucram împreună în același birou, îmi spune, conștient fiind că și el nu este departe de dependența de alcool:

-Știi că medicul cel tânăr, care este cam de vârsta mea, stă aici și după program și doarme în ambulatoriu.

-Cum așa ? Nu are și el casă, familie ?

-Astăzi când am trecut pe la cabinetul medical am stat puțin de vorbă cu el și mi s-a destăinuit, m-a servit cu un whisky mic.

-Dar este un om tăcut, eu îl vedeam ca o persoană introvertită.

-Da, dar are și el probleme. Soția lui care era și ea medic, l-a părăsit și a plecat cu altul. Și el nu poate admite că i s-a întâmplat așa ceva.

-E groaznic momentul, dar nu mai sunt femei pe lumea asta ?

-Așa i-am spus și eu, dar el mi-a zis că o iubea de când a cunoscut-o ca studentă și nu a mai avut ochi pentru o altă femeie. Credea că ea este sufletul lui pereche. Au întemeiat o familie sănătoasă, nu le lipsea nimic.

-Ce e și cu iubirea asta ! Femeia este un mister. Cum spunea Nichita Stanescu:  “Femeia … este singurul cadou care te alege”.

-Da, dar el suferă enorm și întrece măsura la pahare, așa încât ajunge să nu se mai poată ține pe picioare și doarme în ambulatoriu.

-Și cât o să o țină așa ? Se poate îmbolnăvi. El este medic și cu atât mai mult ar trebui să știe că îi face rău la sănătate excesul de euforie bachică.

-Cred că nu îl mai interesează nimic. Copii lui sunt la liceu și stau cu bunicii, iar el stă aici și își îneacă amarul în whisky.

-Eu am cunoscut până acum mai multi oameni care au plecat din lumea asta datorită acestui viciu care s-a încheiat cu o ciroză.

 Pe fratele cumnatului meu l-am cunoscut când eram la liceu. Un tânăr frumos, ambițios, harnic care s-a căsătorit cu o fată la fel de frumoasă și harnică. Ambii lucrau pe șantier. Erau o pereche potrivită, se înțelegeau. Numai că anturajul a făcut să aibă doar prieteni de pahar. În câțiva ani a devenit dependent de alcool și ce câștiga prin munca lui îi dădea pe alcool. Au fost câteva încercări de dezalcolizare dar care nu au dat roade. Organismul nu a mai rezistat, s-a trezit cu o puternică ciroză care i-a fost fatală.

La fel, am cunoscut un coleg de serviciu. În prima parte a carierei a fost un an de zile, în misiune, în Angola. Un om cu suflet mare. Îl foloseam pe post de merceolog. Îl trimeteam unde aveam nevoie să rezolve câte o sarcină de serviciu, în special probleme de aprovizionare cu materiale necesare procesului de producție. Este adevărat că el își mai rezolva și probleme personale. Soția sa era șefă la un magazin și la fel avea probleme cu aprovizionarea. Trebuia cineva să alerge ca să aducă marfă bună. Acel cineva era soțul. Nu ne deranja acest fapt, atâta timp cât rezolva și problemele lui de serviciu. În plus el aproviziona cu cafea pe toți colegii. O marfă rară în acele vremuri.

Avea un obicei prost. Își băga nasul în ceștile de cafea ale colegilor de birou pe unde trecea în grabă, zicând : “iau și eu o gură” și fără să mai primească acordul deja sorbea o înghițitură. O data așa, a doua oară așa, până când cineva vine cu ideea să-l dezvețe a-și mai băga nasul în ceștile oamenilor. Și au turnat peste cafeau, care era jumătate într-o ceașcă, puțină cerneală. Bineînțeles că el a venit și fără să întrebe a luat o înghițitură. Nu și-a dat seama imediat. După ce a ieșit din birou cineva l-a întrebat ce are la gură că este murder. Când s-a uitat în oglindă a văzut cerneala. Și-a dat seama de farsă. Nu s-a supărat, dar de atunci nu a mai pus gura pe ceașca altuia fără să ceară voie.

Colegului îi plăcea vinul, dar nu era un alcoolic înrăit. Am fost la multe mese tovărășești împreună cu colegii pe la diferite localuri din zona central a orașului. El era sufletul organizării acestor întâlniri prilejuite de diverse sărbători oficiale sau neoficiale. Îmi creasem o ”cultură bachică” vastă pe la localurile: Odobești, Foișor, Pârâul Rece, Crama Domnească, Majestic, Codrii Cosminului, Femeia de Aramă, Casa Armatei etc. Se  socializa și se cunoșteau mai bine oamenii între ei. Este binecunoscută vorba că “omul la băutură spune adevărul.  Colegul avea măsură la băut și am rămas surprins când am auzit că are ciroză. Probabil și pe fondul stresului de după Revoluție, când soția s-a privatizat, dar toate grijile afacerii eru la el. Cu toate relațiile care le avea pe la medici cunoscuți din oraș, nu a reușit să stopeze evoluția bolii. S-a dus la vârsta de 52 de ani. Ciroza nu iartă.

Așa că mă gândesc la medicul nostru să nu pățească la fel, că alcoolul în exces duce la ciroză și ciroza încheie tot. În asemenea momente din viață, singura salvare este ca soarta să îi aducă pe cineva care să îi fie alături permanent și să îi schimbe atitudinea.

După această discuție cu colegul meu de birou, am aflat că au fost mai multe persoane din conducerea universității care au avut discuții colegiale cu medicul respectiv, dar nimeni nu a putut să îl determine să se oprească din acest drum. S-a îmbolnăvit și s-a pensionat pe caz medical. După aproape doi ani de la pensionare a plecat din lumea aceasta. Un suflet zbuciumat. O victimă a iubirii. Și când te gândești că era un intelectual. Câtă muncă a depus ca să ajungă medic în condițiile acelor ani. Și nu a reușit ă treacă peste acea traumă a vieții. A mers pe principiul “ori totul ori nimic”.

Într-o altă zi, colegul meu vine foarte precipitat în birou și îmi spune:

-Am de rezolvat urgent o problemă. M-a sunat acasă un fost coleg de facultate care îl are pe fiu lui în anul I la noi și care are examen cu Solomon la matematică.

-Păi și care-i problema ?

-Nu prea stăpânește bine materia.

-Dar știu că s-au dat și parțiale la mate.

-Nu a făcut nimic la parțiale, așa că are toată materia.

-Și de ce nu s-a dus la consultații ?

-Nu s-au prea obișnuit cu stilul universitar, când pe timpul semestrului acumulezi și în sesiune trebuie să arăți ce știi. Fără un stil de muncă independent și responsabil, nu prea ai succes. Ei se mai cred la liceu, când era dădăciți de profesori zilnic. Dar știi unde lucrează taică-su ?

-Unde?

A doua zi de dimineată-Este mare șpuțer la ROMATSA.

-A, e clar. Este o loază de bani gata.

-Da, da, dar cum o rezolv eu că Solomon este un om dificil și nu prea merge să vorbesc direct cu el pe chestii de astea. Îl cunosc bine. El a făcut facultatea de matematică după ce a terminat la noi la aeronave și am fost colegi de catedră câțiva ani. Mi-a venit o idee. Mă duc la cabinetul rectorului și îl sun de acolo. Cred că nu o să-l refuze pe rector.

Zis și făcut. Se duce la cabinetul rectorului, îl sună pe Solomon și îi transmite că rectorul ar dori să vorbească cu el și îl invită până la dânsul. Calculează timpul cât l-ar face Solomon de la catedră până la cabinetul rectorului și când acesta se apropia de ușă, colegul meu iese repede din cabinet și îi zice:

-A venit neanunțat la rector un șef de la minister și nu te mai poate primi acum. Mi-a spus mie să te rog dacă se poate să ai grijă la examenul de astăzi de Georgescu. Este mai emotiv și pentru el a intervenit cineva de mai sus.

-Bine, să vedem dacă deschide măcar gura, îi zice Solomon, privindu-l lung și se întoarce la catedră

Colegul vine bucuros în birou, frecându-și mâinile și zice:

-Gata, am făcut rost de un whisky.

-Mă bucur că ați rezolvat-o. A fost de acord Solomon ?

-Eu sper să nu îl refuze pe rector !

În după amiaza acelei zile, colegul meu tot da telefon la secretariatul facultății și întreba dacă a venit fișa cu notele de la examenul de matematica a lui Solomon.

Până plecasem eu acasă, nu se terminase examenul. A doua zi de dimineață când mă întâlnesc cu colegul, îl întreb:

-Cât a luat la examen ?

-Un 3 mare, băga-l-aș în măsa pe Solomon, mi-a stricat șusta să beau un whisky original de la mama lui de dincolo.

Și așa cu colegul meu era om de ispravă. Rezolva problemele.

Într-o primăvară primesc un telefon de la un fost coleg de serviciu. Era mai în vârstă ca mine, care îmi spune că un nepot de la sora lui, ar dori să dea concurs de admitere la noi la universitate. Dacă pot să îl lămuresc cu unele neclarități legate de concursul de admitere. Eu i-am zis să mă sune oricând, că îl lămuresc cu toate aspectele legate de concurs, de la întocmirea dosarului până a probele de concurs. El insistă să ne întânim, și având în vedere că am lucrat împreună nu l-am putut refuza.

Ne-am întâlnit eu, el, cumnatul lui și fiul acestuia, la o bere. Le-am explicat fiecare pas al concursului de admitere. Inclusiv cum se întrunește comisia de concurs și se stabilesc subiectele probelor. Cum se corectează, cum se face clasamentul în ordinea mediilor și a opțiunilor. M-am bucurat enorm că tatăl băiatului a înțeles că doar cei care rezolvă subiectele probelor de concurs pot intra și că nu sunt lăsate aspecte ale concursului la liberul arbitru a cuiva pentru a putea fi interpretate subiectiv.

Băiatul respectiv a susținut concursul de admitere și a intrat cu o medie foarte bună. Și pe timpul studiilor s-a dovedit a fi un student responsabil devenind un inginer de marcă în specializarea lui. 

În anul următor același fost coleg de serviciu, mă caută și îmi spune că acum îl are pe fiul lui care ar dori și el să dea concurs de admitere la noi. Eu mi-am oferit toată disponibilitatea de a-l lămuri care sunt pașii concursului de admitere. Dar el insista dacă nu se poate face ceva, umbla pe undeva că ar dori să ungă unele angrenaje ca să îi asigure reușita fiului lui. Ceea ce eu îi tot spuneam că este imposibil. Nimeni nu își riscă serviciul și libertatea pentru așa ceva. Sunt angrenate pe timpul concursului foarte multe persoane care verifică și paraverifică pentru a nu se greși, toți pașii probelor de concurs.

De fiecare data îi spuneam: ca să intre trebuie să știe o limbă străină, matematică și fizică precum și să fie sănătos să susțină probele sportive.

El îmi spunea că băiatul lui stă foarte bine cu matematica cu fizica, cu sportul doar la limba franceza nu stă prea bine.

A început să mă sune și la serviciu să îl pun în legătură cu cineva cu care ar putea să îl ajute. Dar eu de fiecare data i-am spus că nu cunosc pe nimeni care s-ar implica în așa ceva.

În una din zile când în birou era și colegul meu și care a auzit discuția mea cu fostul coleg, mă întreabă:

-Ce vrea cel cu care ai vorbit la telefon ?

-Îl are pe fiul lui care ar vrea să dea la noi și tot mă sâcâie să îl pun în legătura cu cineva care ar putea să îl ajute.

-Tu îl cunoști ?

-Am lucrat 6 ani cu el.

-Și e de gașcă ?

-Da, este un om deschis, așa l-am perceput eu. Lucrează în aviație. Dacă vreți vă pun în legătură cu el.

Zis și făcut. Când m-a sunat din nou fostul coleg, i-am dat numărul de telefon al actualului coleg. Și uite așa nu m-a mai căutat pe mine, discutau doar ei între ei, am înțeles că s-au și întâlnit de câteva ori. Nu mă mai interesa.

În acel an s-a nimerit ca secretarul comisiei de admitere să fie numit chiar colegul meu de birou.

Concursul de admitere consta dintr-o probă eliminatorie de limbă străină la care trebuia să iei minim 5 și dintr-un test grilă de matematică- fizică după care se făcea clasamentul candidaților la admitere.

Proba de limbă străină se dădea în sistemul clasic cu subiecte care trebuiau rezolvate pe foaia de concurs. Foaia de concurs era corectată de doi corectori independent, iar nota la acea probă era media notelor celor doi corectori. Numai dacă difereța dintre notele celor doi corectori era mai mare de un punct intervenea un al treilea corector care decidea nota.

La proba de matematică-fizică era mai simplu pentru că era test grilă și candidatul când ieșea din sala de concurs știa ce punctaj a obținut.

Candidatul despre care vorbeam a luat la proba de limba franceză nota 3,75.

În ziua când s-au afișat rezultatele la proba de limba franceză, m-a sunat acasă disperat fostul coleg care știa că fiul lui nu mai poate participa la următoarea probă de matematică-fizică dacă a picat la proba de limba franceză.

-Ce ar mai putea să facă ?. Nu îi mai răspunde la telefon actualul meu coleg. Că merge să îl reclame la Poliție, la Minister că o să îl dea la presă.. că vrea să meargă în audiență la rector …

-Cu părere de rău, legat de concurs nu se mai poate face nimic, dacă s-au afișat rezultatele. Legat de celelate, nu știu ce va promis și ce ați discutat cu el, dar puteți face ce doriți.

Știind că situația era delicată pentru instituție dacă se ajungea în presă, m-am dus și l-am căutat pe secretarul comisiei de admitere și i-am spus despre disperarea tatălui candidatului, la care el foarte degajat :

-Chiar așa de prost era ? Nu a putut și el să ia măcar un 5. Dacă era un 4, 75 mai făcea o contestație și poate ajungeam la 5 dar așa de la 3,75 la 5 este imposibil.

Cred că realizând gravitatea amenințărilor tatălui candidatului, colegul s-a dus la rector, cu care era în relații amicale de foarte mulția ani. Acesta a dispus urgent schimbarea lui din postura de secretar al comisiei de admitere.

După acest moment tensionat, îmi era rușine să mai dau ochii cu fostul coleg. Mi-a fost învățătură de minte să nu mai intru în asemenea relații vicioase.

După ce a trecut acel moment neplăcut, fostul coleg de serviciu mi-a trimis, printr-un vecin, un bilet cu următorul înscris:

“D_le Grigore,

Cătălin a susținut examenul de admitere la facultatea “Elemente automatizări și calculatoare” și a fost declarat admis cu media generală 9,40 (9,20 matematică, 9,80 geometrie și 9,20 fizică)

Așa a fost să fie. Rămân al d-voastră amic VD”  

După ani de zile, întâmplător, l-am mai întâlnit. Și mi-a zis :

-Să știi că nu sunt supărat pe tine. Fiul meu a ajuns foarte bine după ce a terminat facultatea. A fost angajat la o multinațională. De fapt a cochetat cu ăștia de pe timpul studenției. Câștigă foarte bine. Tot răul este spre bine. Știi care îi paradoxul ? Și eu am încercat în tinerețe să dau admitere la universitaea voastră și nu am reușit din motive politice și aș fi vrut ca fiul meu să intre.  Nu a fost să fie.

Viața merge înainte. În una din zile, când aveam ceva urgent de rezolvat de la prima oră și aveam nevoie de ceva date de personal, mă duc și bat la ușa șefului resurselor umane care  servea cafeaua, dar ce m-a surprins, nu singur sau cu soția lui care lucra în aceeași unitate, ci cu soția colegului meu de birou care acum nu mai lucra la centrul de calcul care se desființase datorită dezvoltării explozive a capacității de lucru a minicalculatoarelor și lucra la tehnoredactare la tipografia universității.

Pe moment mi s-a părut ciudat doar că soția bea cafeaua cu altcineva, iar soțul o bea singur în birou. Dar nu i-am dat importanță aspectului respectiv decât în momentul în care a apărut un scandal și am făcut atunci legătura.

De fapt între cei doi era o idilă, iar după ce începea programul de lucru în instituție, ei se furișau în apartamentul unuia dintre ei, pentru că amândoi stăteau destul de aproape de serviciu, la vreo trei stații de tramvai, și își împărtășeau impresii de la serviciu.

Niciodată nu poți să știi ce este în inima unei femei.

Dar știți cum este cu ulceorul, nu merge de multe ori la apă.  S-au nu iese fum fără foc. Într-o colectivitate mare imediat se observă aproape totul. Și astfel a ajuns și la urechile soției șefului de la resurse umane, care vigilentă fiind i-a prins în flagrant, acasă la ea. Scandal cu efect de cuafare permanentă.

 Dar nu numai atât. S-a dus la rector și i-a spus ce se întâmplă în instituția pe care o conduce. Acesta, o fire împăciuitoare, a aplanat scandalul, discutând cu toate părțile implicate.

Când au  fost chemați de rector, colegul meu de birou cu soția, aceasta a replicat la dojanele părintești primite :

-Sunt femeie și am și eu nevoie de dragoste. El nu știe decat să bea și mă neglijează. Nu am mai făcut dragoste de jumătate de an. Dacă nu bea intră în sevraj. A ajuns să nu mai poată duce la gură paharul cu apă, decât cu ambele mâini, pentru că altfel îl varsă, așa de tare îi tremură mâinile.

De unde am plecat și unde am ajuns ? Ce e și viața asta ?

După puțin timp de la acel incident care l-a afectat profund, deoarece s-a aflat în toată comunitatea de escapadele soției, s-a pensionat anticipat, motivând că nu mai are de ce să lucreze.

 În afară de apartamentul în care locuia, zicea:

-Am o casă la Brașov și o casă în București. Deci copii au asigurat unde să locuiască. La fiecare copil am să le dau câte o casă. În rest să se descurce în această nouă societate a descurcăreților, a acelora care știu să facă bani și mai puțin a celor care își bat capul să devină intelectuali adevărați, oameni de știință.

-În ziua de astăzi totul gravitează în jurul banilor.

Și soția lui a plecat de la noi, în anul următor, la un loc de muncă mai bine plătit. Nu se mai regăsea în colectivul care între timp se întinerise.

Bachus a pus stăpânire pe omul care în tinerețe promitea să devină o valoare pentru societate și nu l-a mai lăsat pănă nu l-a trecut în lumea cealaltă tocmai când trebuia să înceapă vârstă a treia.

“…și-mi pare ne-nțeles

Și trist că nu privim la cer mai des,

Că nu culegem flori și nu zâmbim,

Noi, care-așa de repede murim”

                                    Magda Isanos

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

   

PRIETENI DE FAMILIE

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Era o zi frumoasă de toamnă. De dimineață începuse a se simți acea boare puțin răcoroasă care prevestea schimbarea dată de plecarea verii. Toate cele firești în curgerea anului. La muncă începusem o zi normală. La un moment dat, am fost anunţat de la intrarea în unitate că este o persoană care solicită audienţă. Trimit un coleg să o însoţească până în biroul meu. După câteva momente intră sfios în birou un bărbat tânăr, între 30 şi 40 de ani, pansat la o ureche, cu buza spartă, vânăt pe la ochi, pe care nu îl mai văzusem până atunci.

-Bună ziua.

-Bună ziua. Văzându-l că suferă l-am întrebat:

-Cu ce vă pot fi de folos?

-Eu sunt Gicu Petraru, vecin de palier în blocul în care locuiesc, cu Ion Neagu care lucrează aici la dumneavoastră.

Gândindu-mă că s-au bătut, după cum era de șifonat, îl întreb:

-Dar ce s-a întâmplat ?

-Aseară vecinul a intrat peste mine în casă, m-a mușcat de ureche, mi-a dat un cap în gură și câțiva pumni.

-Cum așa ?

-Da, a spart ușa și a intrat peste mine în casă și m-a luat la bătaie.

-Dar era beat?

-Era mangă.

-Și ce motiv a avut să intre peste dumneavoastră în casă?

-Când a venit el acasă, fiind vecini de palier, a auzit că eu mă certam cu nevasta. A bătut la ușa mea și când i-am deschis, a zis:

-De ce o cerți pe Rodica?

Eu i-am răspuns:

-Ce treabă ai tu ce fac eu în casa mea, și văzându-l beat mangă, i-am închis ușa, fiind și eu tare nervos după discuțiile cu nevastă-mea.

El a continuat să bată la ușă și enervat că nu mai deschid, a spart ușa și s-a năpustit asupra mea, speriindu-i la culmea pe copii și pe nevastă. Cum m-a mușcat de ureche, era tot un sâmge pe haine și pe jos.

-Asta este foarte grav, spun eu. Violare de domiciliu și lovire, trebuie să mergeți să îl reclamați la Miliție.

-Așa mi-au spus și vecinii care auzind scandalul au intervenit și l-au scos pe Ion de la mine din casă și l-au dus în apartamentul lui. Au zis neaparat să merg să îl reclam.

-Dar sunteți prieteni sau doar vecini ? întreb eu.

-Suntem prieteni de familie, suntem consăteni. Ne cunoaștem de o viață, ne ajutăm când mergem la țară și avem de adus câte ceva. De multe ori, când eu nu puteam pleca de la serviciu, îmi ducea la țară, cu mașina lui, nevasta cu copii. Nu știu ce l-a apucat acum.

-Neaparat trebuie să îl reclamați la Miliție, este caz penal.

-Am fost la Circa de Miliție de lângă noi, și după ce le-am povestit ce s-a întâmplat, m-au pus să fac o reclamație scrisă și m-au trimis să scot un certificat medico-legal de la dispensar.

-Și aici la noi, doriți să lăsați o reclamație ?

-Am venit ca să știți și dumneavoastră ce fel de om este Ion și să luați măsuri.

-Aș vrea să vă spun direct ce măsuri putem lua noi aici la serviciu și pe care le vom lua, după ce va fi discutat cazul cu întreaga conducere a unității: mustrare scrisă, maxim 5 zile de arest în unitate, maxim 15 zile de arest la garnizoană sau trecerea în rezervă.

-Cum trecere în rezervă ?

-Da, pentru cazuri deosebite cum este și ăsta, mai mult ca sigur că va fi trecut în rezervă. De fapt, dacă aveți deja reclamația la Miliție, fiind caz penal, tot acolo se ajunge, la trecerea în rezervă și judecarea lui potrivit faptei comise.

-Aaa… nu vreau să fie trecut în rezervă. Cum mai dau eu ochii cu taică-su la țară, dacă din cauza mea este trecut în rezervă Ion.

-Vreți, nu vreți, el tot va fi trecut în rezervă după ce Miliția îi face dosar penal.

-Nu, nu am știut. Am să merg urgent după ce plec de aici să îmi retrag plângerea de la Miliție. Nu vreau să îl am pe conștiință.

-Dar nu este vina dumneavoastră. El și-a făcut-o cu mâna lui.

-Nu, nu vreau să aibă de suferit părinții lui.

-Și atunci cu ce vă putem ajuta ? Noi îl vom discuta și vom lua măsuri disciplinare împotriva lui, dar altceva nu putem face. Restul este treaba Miliției.

-Cu Miliția o rezolv eu repede, îmi retrag plângerea. Dumneavoastră dacă puteți să îi transmiteți că nu mai doresc să vorbesc cu el câte zile vom mai avea. Să îi spuneți să îmi repare ușa și vă rog să îl puneți să jure că nu va mai bate la ușa mea niciodată.

-Îi voi transmite doleanțele dumneavoastră. Vă doresc sănătate și să vă refaceți cât mai repede.

Și omul a plecat îngândurat cu dilema lui, să îl pedepsească pe vecin dar să nu îl supere pe tatăl lui.

Îl chem imediat la mine pe Ion şi îi zic:

-Ce ai făcut nenorocitule. Cum să intri tu peste omul asta în casa lui și să-l iei la bătaie ? I-ai speriat copii. A mai venit acum câteva zile nevasta lui Andrei, să se plângă la mine, că o bate. Știi ce mi-a zis ? “Că nu mă deranjează că mă bate, când vine cu chef de scandal, dar să nu mă bată de față cu fata noastră. Nu vreau ca fata să rămână traumatizată pe viață”. Și tu om fără minte, ce ai făcut ?

-Eram mult prea beat şi nu m-am gândit la consecinţe, la copii pe care i-am speriat și l-a scandalul ce a urmat.

-Nu înțeleg ce te-a determinat să acționezi așa. Eu te știu un om calculat, un meseriaș bune, cum să faci tu așa ceva ? Nu îți dai seama că poți să faci și pușcărie ?

-Domnu inginer, băutura și dragostea îți ia mințile, știți vorba aceea “vecina de lângă casă, niciodată nu te lasă”.

-Nebunule, tu te dai la nevastă-sa, fiind prieteni de familie și consăteni. Nu mai erau alte femei ? Dar nevasta ta ce zice ?

-Ce să zică. Ea s-a învățat cu mine. Știe cât sunt de netremnic. Și apoi unde să se mai ducă acum când avem și copii de crescut.

-Bine, bine, dar de aici până a-l bate pe vecin în propria lui casă este drum lung.

-Am greșit.

 Am aflat tangenţial că el avea acea relaţie cu soţia prietenului de familie de mult timp și a vrut să îi ia apărarea, numai că aburii alcoolului i-au încețoșat mințile și nu a mai gândit.

I-am transmis dorinţele vecinului lui, inclusiv cea cu jurământul şi l-am pus chiar în acea zi să meargă, cu tâmplarul nostru, să îi repare uşa.

Cum este în viaţă pentru unii "și bătuţi şi cu nevasta …". Iar alții se descurcă. Multă nedreptate.

A venit Revoluţia, anii au trecut. După vreo 10 ani, în una din zile când mă întorceam de la serviciu, după ce traversam îngândurat o intersecţie, aud un claxon de la un "Mercedes" care oprise pe dreapta. Când întorc capul din maşină coboară "un om bine, îmbrăcat elegant, cu ochelari fumurii".

-Ce faceți domnule inginer ?

-Ce să fac Ioane vin de la serviciu, dar tu ce faci ? arăți foarte bine.

-Eu m-am lăsat de armată, am trecut în rezervă prin demisie şi m-am băgat într-o afacere cu un turc care a deschis un Service auto. Sunt partener cu turcul. O duc foarte bine. Acum am angajații mei. V-am văzut traversând strada şi mi-am adus aminte de acea întâmplare care m-a făcut să fiu mai responsabil dacă am fost iertat o dată de soartă.

-Te-ai împăcat cu vecinul ?

-Da, relaţiile au revenit la normal după ceva vreme.

-Și cu nevasta lui ?

A zâmbit prelung și am înţeles ce era de înţeles.

Aşa este în viaţă. Unii au mai mult decât alţii. Totul depinde de educație, principii de viață, reguli morale, credință.

Am cunoscut oameni care iertau chiar dacă știau cu certitudine că sunt înșelați. Nu puneau pe primul plan “eul personal”. Nu erau egoiști. Pentru ei mai importanți erau copii care aveau nevoie de “mamă și tată”. Pentru ei mai importantă era familia în ansamblul ei.

Dar am cunoscut și oameni care puneau pe primul plan doar ce ține de propria persoană: sentimente, trăiri, relații. Fără a avea remușcări că prin acțiunile, comportamentul și atitudinile lor produc suferințe celor apropiați, în mod special copiilor. Aceștia nu înțeleg și cresc cu o trauma care nu va putea fi vindecată niciodată.

“Suntem toți flori diferite din aceeași grădină”

“Natura ne aseamănă. Educația ne deosebește”

                                                            Confucius

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

  

LEGUMA

“A fost odată ca nici odată, că de n-ar fi nu s-arpovesti”

Am cunoscut destui bărbați cărora le-a plăcut să fie holtei până la vârste destul de înaintate. Pe la țară se spunea “până la 25 de ani te însori din dragoste pentru fete, până atunci ai orbul găinilor și nu vezi decât persoana iubită și nu ții seama de sfaturile nimănui, până la 30 de ani te însoară babele, îți caută ele nevasta potrivită, iar după 30 de ani nici necuratul nu te mai însoară, abia de atunci vezi toate defectele și cauți nod în papură”.

Sunt mulți bărbați care fug și în ziua de astăzi de responsabilitatea întemeierii unei familii. Unii din comoditate, sau urmăresc o carieră de success, iar alții caută la nesfârșit perechea potrivită sau nu găsesc sufletul pereche. Dar sunt și destui cărora le place “să zboare din floare în floare” și le este imposibil să se oprească la una.

Șeful meu, băiat născut și crescut în Chitila, care putea fi considerat un cartier de la marginea Bucureștiului, era uns cu toate “alifiile”: educat, manierat, cu ambiție în realizarea unei cariere frumoase și de perspectivă, responsabil în tot ce făcea, cu ”priză” la femei, fără alte vicii ascunse.

A dus o viață de burlac până la 42 de ani, când s-a săturat de insistențele mamei lui și a rudelor de a se însura. Prin intermediul unor prieteni a cunoscut o asistentă medicală, pricepută în ale meseriei, care a tratat-o pe mama lui care avea 63 de ani și care a remarcat-o și i-a rămas la suflet.

De atunci s-a înfiripat o prietenie sinceră între cei doi. Ea, o bucureșteancă tinerică la 24 de ani, frumoasă și ambițioasă, locuia cu părinții în cartierul 1 Mai. El bărbat chipeș, cu garsonieră, cu serviciu bun și cu salariu pe măsură.

A urmat o nuntă ca-n povești și bineînțeles copii, o fată și un băiat.

Când i-am cunoscut locuiau într-un frumos apartament în cartierul Progresul. El era trecut de 55 de ani cu unele probleme de sănătate, iar ea o femeie plină de viaţă la 37 de ani.

Făceam naveta la serviciu cu acelaș autobuz și de multe ori îmi povestea despre familia lui, năzbâtiile copiilor dar și grija pentru creșterea și educarea lor. Nu vroia să îi scape din mână:

-Eu sunt mai sever cu ei, îmi spunea el, vreau să ajungă oameni. Dacă nu te ocupi de ei o iau razna. Sunt atâția copii care nu se mai țin de școală. Și astăzi fără școală nu faci nimic în viață, nici pe șantier nu te primesc dacă nu ai școală. Și delingvența juvenilă este în creștere.

-Da, chiar eu am pățit-o cu un coleg de liceu care intrase într-o gașcă care se deda la tâlhării și furturi. Într-o seară m-au prins și pe mine într-un loc mai puțin luminat și îmi cereau banii și ceasul, dar dându-și seama că l-am recunoscut mi-au dat drumul. Nu după mult timp au ajuns la pușcărie.

-Anturajul contează foarte mult. Eu tot îi învăț de bine pe ai mei, dar de multe ori soția îmi spune că sunt prea dur cu ei. Ea îi cocoloșește și îi răsfață mai mult decât trebuie. Sunt atâtea cazuri în care copii nu mai ascultă de părinți și chiar ajung să îi bată pentru a le da bani.

-Nu cred că este cazul copiilor dumneavoastră. Se vede că sunt bine crescuți și educați.

În una din zile când ne apropiem de Unirii, îmi zice:

-Eu cobor aici, trebuie să merg până la spital la Colțea.

-A pățit ceva mama dumneavoastră ? știind că are o anumită vârstă.

-Nu, soția mea este internată acolo. S-a simțit rău.

-Păi suferă de ceva ? Eu știu că lucrează acolo la Colțea.

-A făcut un control și i-au găsit o sarcină extrauterină. A fost operată și acum este în recuperare.

-Îi doresc însănătoșire grabnică.

A doua zi când merg la serviciu, aflu că șeful a făcut un accident vascular cerebral profund în timp ce aștepa pe canapeaua de pe holul spitalului Colțea să treacă vizita medicului de gardă ca să intre în salonul în care era soția lui.

Fiind în spital au intervenit de urgență medicii și l-au stabilizat. S-a găsit un medic mai tânăr care s-a ambiţionat să facă tot posibilul să îl menţină în viaţă. Dacă ar fi făcut accidentul vascular în autobuz, era deja plecat pe altă lume.

A stat în comă vreo două săptămâni, timp în care zilnic erau colegi care treceau pe la el. Cu mari eforturi din partea echipei medicale, dar şi a colegilor care asigura oameni ce stăteau permanent lângă el, zi şi noapte, să îl îngrijească, după aproape două săptămâni a ieşit din starea de inconştienţă, dar era într-o altă lume a lui, atemporală şi aspaţială.

Medicii ne-au spus că se va recupera, puţin câte puţin, dar acest fapt necesită mult timp şi multă răbdare, mai ales din partea familiei. Bineînţeles, că după acest accident nu mai putea continua serviciul, trebuia pensionat, procedură destul de lungă la acea vreme. Până la pensionare a fost tot în concedii medicale.

Uşor, uşor, în decursul câtorva luni, a ajuns cu memoria la zi. A fost externat şi redat familiei. În acea perioadă am aflat de la colegii care locuiau în acelaşi cartier cu el, că era foarte rău tratat de soţia lui.

Era încuiat în apartament. I-a tăiat şi telefonul, pentru că devenise o „legumă” nefolositoare, doar pensia mai conta. Era considerat iresponsabil de către soţie. Soţia şi copii stăteau acum la părinţii ei, pentru că el devenise o povară pentru ei.

 Mama șefului a aflat de acest tratament la care era supus şi a insistat să o ajutăm să îl aducă acasă la ea, în Chitila, la curte. Numai după pronunţarea divorţului acesta a putut fi dus la mama lui, unde a primit o îngrijire „maternă” încă zece ani.

În această perioadă, după Revoluție,  ne-am întâlnit la o aniversare a unității unde am lucrat împreună și mi-a zis:

-Vino pe la mine în wekend cu copii. Am curte mare, grădină, verdeață multă, liniște nu mai spun. Mai stăm de vorbă.

-Copii dumneavoastră vă vizitează ?

-Rar, doar când au nevoie de bani. Fata a terminat liceul, dar nu a mai dat la facultate. S-a încurcat cu niște băieți din cartier. S-a căsătorit, dar nu s-au înțeles și a divorțat. Acum vrea să plece să lucreze pe un vas. Nici băiatul nu a pus accent pe învățătură, a renunțat. Mi-a zis că în ziua de azi trebuie să știi să faci bani, nu să pierzi timpul cu învățătura. El zice că se descurcă. Nu știu cum se descurcă că de fiecare dată când vine pe la mine îmi cere bani. Cred că dacă nu aș avea pensia nu ar mai trece pe la mine.

-Dar cu fosta soție v-ați mai întâlnit? V-a vizitat vreodată după divorț ?

-Nu, și-a refăcut viața cu altcineva. A interest-o doar pensia alimentară până la majoratul copiilor. Permanent urmărea dacă s-a mai majorat pensia pentru a actualiza pensia alimentară.

Șeful a plecat din această lume, datorită bolilor pe care le avea, înaintea mamei lui.

Diferenţa de vârstă mare în acest cuplu, încet, încet, şi-a spuns cuvântul. Alte dorinţe, alte putinţe, pe care banii nu le pot substitui.

Într-o altă împrejurare m-am întâlnit cu fosta soție a șefului. Am aflat cât de greu i-a fost cu creşterea celor doi copii care au rămas numai în grija ei. Era însoţită de un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu ea. Când m-am întors la serviciu şi le-am spus colegilor cu cine m-am întâlnit, atunci am aflat, de la cei care îi cunoşteau mai bine familia fostului șef, că de fapt acel bărbat era „prietenul” “colegul de serviciu” al doamnei înainte de întâmplarea cu accidentul vascular cerebral, iar acea sarcină ar fi fost opera lui şi nu a soţului care urma tratamente medicale. Soţ care ajunsese să fie bun doar pentru că aducea bani frumoşi acasă.

Toată lumea are dreptate. Fiecare are adevărul lui.

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

NOROCUL ÎN DRAGOSTE

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

După prezentarea la locul de muncă, am găsit acolo un meseriaș, un om cu o vorbă blândă, care nu se enerva niciodată, un om de încredere care avea cuvânt. Ce spunea, şi făcea, nu ca alţii care în faţă îţi „zâmbeau” şi pe la spate „te înjurau”.

 Am aflat despre el, din discuţiile adiacente cu alţi colegi de-ai lui, de școală sau de serviciu, că nu prea a avut „noroc” în dragoste.

După şcoală, a fost repartizat la o unitate de aviaţie de lângă Feteşti şi stătea, împreună cu alţi colegi, în căminul garnizoanei. Acolo, ca băieţii tineri, mai dădeau petreceri unde veneau fete de liceu din localitate.

Astfel a cunoscut o fată care „s-a îndrăgostit de el” şi, cu acordul familiei ei, s-au căsătorit, ea renunţând la studiile liceale. El s-a mutat la socri care locuiau la Feteşti. A apărut şi un băieţel.

Totul părea să fie normal, el fiind un om harnic şi pe placul socrilor. Însă tânăra lui soţie se pare că nu era „femeie de casă”, nu prea era mulţumită de relaţia lor.

Unii colegi de serviciu l-au avertizat că ar fi văzut-o în unele situaţii mai puţin normale pentru o soţie cu copil. Dar el nu a aplecat urechea la toate „bârfele”. Totul a culminat cu plecarea ei la altul şi lăsându-l pe fostul ei soţ în casa părinţilor ei. Treburile nu au mai putut fi reparate, cu toate că el ar fi dorit acest lucru pentru binele copilului lor, însă femeia nu a mai vrut să se întoarcă acasă, ajungându-se la divorţ.

Copilul a fost crescut de bunici. Pentru ruşinea care a păţit-o a făcut tot posibilul să se mute cu serviciul de acolo. Fiind un om de treabă, priceput şi cunoscut de șefii lui, a fost mutat la o unitate de la Otopeni, de unde a şi primit locuinţă de serviciu, un apartament în cartierul Militari.

Când l-am cunoscut eu încerca să-şi refacă viaţa de familie. Prin intermediul unor prieteni, a cunoscut o femeie care locuia la casă în cartierul Giuleşti.

Toate bune şi frumoase. Ajung să se căsătorească, apare şi o fetiţă. Omul nostru face investiţii serioase la casa unde locuia. Acoperă casa cu tablă, face sobe de teracotă, face gard nou de împrejmuire, face puţ în curte şi multe alte „mărunţişuri”.

În acest timp, le spune unor colegi că ar dori să predea apartamentul de serviciu, că şi aşa plăteşte mult la chirie şi la întreţinere, cu toate că nu mai stă pe acolo. Un coleg mai pragmatic în gândire şi cu un simţ mai dezvoltat al „afacerilor” îi zice:

-Nu fi prost, de ce să îl dai, închiriază-l şi scoţi un ban, nu vezi cât de greu este să obţii un apartament într-un asemenea cartier.

 Nu ştiu dacă la sfatul colegului sau din alte raţiuni nu a predat apartamentul de serviciu.

Viaţa decurgea normal în normalitatea acelor vremuri.

Era timpul când echipa de fotbal a armatei Steaua făcea „furori” prin Europa şi când s-a permis unora să însoţească echipa favorită la jocurile din afara graniţelor.

Atunci au fost destul de mulţi care au folosit acest prilej pentru a fugi din ţară. Au plecat ca suporteri ai echipei şi nu s-au mai întors. Printre aceştia s-a aflat şi o cumnată a acestui om (sora soţiei lui), care prin căi necunoscute de mine în scurt timp a ajuns în SUA.

Bineînţeles că organele specializate ale statului de atunci, nu au stat degeaba şi măsurile se răsfrângeau urgent asupra familiei şi rudelor rămase în ţară. Nu era vorba de puşcărie, dar, dacă aveai un serviciu mai bun sau o funcţie de conducere, erai dat afară. Pentru rudele care lucrau în armată erau urgent trecute în rezervă.

Or, în momentul când a aflat de cumnata sa, colegul meu se aştepta să fie trecut în rezervă.

 Au fost prieteni şi colegi care l-au îndemnat să divorţeze în acte de soţie, dar ei să continue, în fapt, să trăiască împreună. El nu a acceptat sub nicio formă o astfel de soluţie. Nu găsea justificarea morală faţă de soţie şi familia lor ca să divorţeze.

A fost trecut în rezervă.

Omul fiind priceput şi-a găsit de lucru. Dar cu timpul soţia lui a observat diferenţa de bani pe care acum îi aducea acasă şi au început discuţiile între soţi.

Discuţii care au culminat cu scoaterea lui din casa ei, după cunoscuta vorbă din popor „casa este a mea, poarta este a ta, dar închide-o la plecare”. A fost bun cât aducea acasă bani frumoşi, dar când s-au schimbat condiţiile nu mai era bun. Și a urmat divorţul.

Dacă nu ar fi avut acel apartament rămânea, cum se spune „pe drumuri”.

După Revoluție, nedreptatea făcută la serviciu, acestui om, care nu avea nicio vină, s-a remediat oarecum. A fost din nou reactivat între cadrele militare ale armatei.

Anii au trecut şi a ieşit la pensie în primele valuri de restructurare.

M-am întâlnit întâmplător, după mulți ani, cu el prin parc. Avea grijă de o nepoată. Rămăsese tot acel om calm, blând şi cu vorbe bune.

Nu cred că poartă ranchiună nimănui. M-am bucurat să știu că a găsit pe cineva cu care să-şi petreacă restul vieţii.

Așa-i în viață, sunt unii care nu au noroc în dragoste. De obicei oamenii buni, pentru că fac totul ca celălalt să se simtă bine și nu așteaptă ca să fie răsplătit cu aceeași “monedă.”

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

REGRETE TARIVE

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

 Într-una din zilele toride de vară când mă aflam în parcul din apropierea locuinţei și mă relaxam la umbra unui copac, butonând telefonul, se apropie de banca pe care stăteam un „moşuleţ” care se deplasa destul de greu, avea peste 60 de ani şi probleme destul de mari cu picioarele:

-Pot să stau și eu puțin aici pe bancă. Este tare cald.

-Sigur. Banca este un bun public. Nu este a mea. Mi-ar fi plăcut să am o bancă a mea, dar din acelea cu bani.

 Din vorbă în vorbă, aflu că a fost inginer de calculatoare la un institut de cercetare şi, fără să îi cer, mi-a spus pe scurt povestea şi „marea greşeală” a vieţii lui.

 -După Revoluţie, soţia mea, care lucra cu mine la institut, a fost la un congres științific în Canada și cât a stat acolo a socializat cu omologii noștri, oferindu-i-se o oportunitate de a lucra cu ei. Ideea a încântat-o foarte mult, astfel când a venit acasă mi-a zis să ne mutăm cu totul în Ontario. Oferta era greu de refuzat, având în vedere ce ne puneau la dispoziție cei de acolo.

 -Și nu ați plecat ?

-A plecat doar soția, eu nu am dorit să fac acest pas. Aici am trăit până acum, aici am părinții înmormântați, aici vreau și eu să mor.

-Și căsnicia dumneavoastră ? Aveți copii ?

-Nu nu am copii. Soția după un an de la plecare a cerut divorțul.

-Și ați rămas singur aici ?

-Da, m-am dedicat muncii care a devenit pentru mine o pasiune. Am avut norocul să lucrez în acest domeniu al calculatoarelor. Aici noutățile apar cu o viteză extraordinară și dacă nu ești la curent cu noile tehnologii ești depășit și nu faci față tehnicii de calcul moderne din dotare.

Acum vreo 12 ani, m-a chemat șeful la el în birou și m-a rugat să am grijă, să îndrum în ale meseriei pe o nouă angajată, care deși era absolventă de facultate, era novice în ale calculatoarelor și în ceea ce făceam noi acolo.

-Adică nu avea experiență.

-Da. Această „îndrumare ştiinţifică” a fost atât de profundă încât am ajuns să mă căsătoreasc cu „învăţăcelul”.

-Păi ce vârstă avea ?

-Ea avea 25 de ani, iar eu 53. Toate bune şi frumoase. Simțeam că întineresc. M-a revigorat. Aveam poftă de viață. Și din punct de vedere profesonal mă stimula această situație, eram mai implicat în toate proiectele.

-Vedeți ce face infuzia de tinerețe !

-Da și acasă am făcut foarte multe investiții, am schimbat aproape tot apartamentul.

După câţiva ani, am ieșit la pensie anticipat pentru că am găsit să lucrez la o firmă particulară renumită în domeniu unde câștigam foarte bine.

-Și soția a rămas la institut ?

-Da, a rămas acolo. Am făcut bine că nu am luat-o cu mine la firmă, pentru că a urmat o perioadă când a scăzut foarte mult cifra de afaceri și au disponibilizat personal. A trebuit să plec de acolo.

-Dar aveați deja asigurată pensia.

-Da, dar nu după mult timp am găsit de lucru la o firmă de asigurări, unde la fel câștigam destul de bine.

-Deci nu ați dus lipsă de bani.

-După cum știi, a venit criza financiară şi s-au redus posibilităţile de câştig cinstit al banilor. A trebuit să plec și de la firma de asigurări.

-Și pensia redusă cu 15%.

-Da. Soţia, ca orice femeie tânără cu multe dorinţe, m-a pus să fac multe credite în perioada aceea de avânt al acordării de credite pentru renovarea apartamentului. Atunci câștigam bani mulți, dar acum, abia pot acoperi din pensia mea ratele la credite şi nu-mi mai rămâne aproape nimic.

Te rog să spui tuturor celor pe care îi cunoşti şi sunt într-o situaţie similară cu cea a mea, să nu facă greşeala mea.

-Da, zic eu, într-adevăr este din ce în ce mai greu pentru mulţi oameni care s-au împrumutat şi au rate la bănci.

-Nu, să nu se însoare niciodată cu fete tinere”.

-Am avut și eu un coleg de serviciu care a pățit ceva similar.

De câte ori ne întâlneam ca între colegi, erau unii care îl tachinau:

-Măi Mitică, când ai de gând să te însori ? Acuș ajungi la 40 de ani.

-Sunt în căutări, răspundea el. Nu am găsit ce vreau eu.

-Dar ce vrei tu ?

-Vreau să găsesc una neîncepută.

-Și nu ai găsit până acum ?

-Nu, mai caut.

Pe toate fetele pe care le-a avut până atunci, și nu puține,  doctorițe, asistente medicale, telefoniste, contabile, i le alunga din garsonieră, mama lui care le găsea câte un defect. Numai băiatul mamei era perfect.

Colegii glumeau cu el, spunând:

-Dacă vrei o fată mare, în ziua de astăzi sunt greu de găsit, așa că dute la grădiniță, ia una și o crește tu ca să fii sigur că va fi fată mare.

După un timp i-a găsit mama o absolventă de drept de 24 de ani, cu stare materială bună. A urmat căsătoria și binențeles un copil.

Întrebat de colegi:

-A meritat așteptarea. Măcar era fată mare ?

-Nu, nu era.

-Păi și atunci de ce ai aștepatat atât.

-De prost.

 Nu după mult timp de la încheierea căsătoriei, dorințele soției nu au mai corespuns cu putințele soțului. Așa că tânăra soție a căutat fericirea în brațele unui tânăr șef de ocol silvic, bărbat viguros ca bradul din munte. Și căsnicia s-a destrămat destul de repede.

-Eu sunt încă cu soția mea, zice colocatarul meu de bancă. Sunt conștient de nevoile soției mele, eu am 65 de ani și după cum vezi am și probleme de sănătate. Dacă ea va dori, poate să plece, dar nu cred. Își dorește mult apartamentul pe care l-am aranjat împreună și la care încă mai avem de plătit ratele la credite.

 În gând am zis: „dar oare de ce nu v-ați gândit de la început că se va ajunge aici … ce poate să iasă dintr-o relație în care diferența de vârstă este atât de mare … când pregătirea și modul de percepere a lumii sunt atât de diferite …  fiecare generație are, aș putea spune, un set propriu de valori și concepții.

O aventură pentru o perioadă, ar putea fi acceptată între parteneri cu diferențe de vârste mari, dar nu o relație permanentă. Atunci ies la iveală toate nemulțumirile, toate deosebirile, toate frustrările, toate neputințele”.

Teoretic sunt de condamnat asemenea relații, dar viața ne arată practic, din toate timpurile, că relațiile dintre oameni au la bază doar interese: financiare, materiale, sexuale, de perpetuare a speciei, de putere, de accedere la un anumit statut etc.

Fiecare cu soarta lui...

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

  

STRAIȚA

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Cât de frumoși sunt anii studenției. Atunci vrei să schimbi lumea. Atunci ți se pare că totul este posibil. Atunci se leagă cele mai frumose prietenii. Atunci colcăie hormonii tinereții.

În primii ani de studenție dedicam mai tot timpul studiului pentru a face față solicitărilor momentului. Sâmbăta și duminica mai mergeam pe la cinematografe sau la teatru. Umblam de bezmetic pe la librării să găsesc câte o carte care mă interesa. Nu prea aveam timp să stau în parc.

Am trăit perioada când scrisoarea era încă la putere. Am petrecut destul de mult timp pentru a scrie scrisori. Eram așa departe de casă, aproape 450 de km. Mergeam acasă doar în vacanțe, iar la mine veneau destul de rar fratele sau sora și o singură dată mama.

Totdeauna am admirat colegii care aveau timp și de altceva decât de învățat: cursuri de astronomie; cursuri de arbitri; aeromodelism; planorism; parașutism; rugbi; concursuri etc.

Un astfel de coleg urma duminica un curs de astronomie susținut de Magda Stavinschi și era foarte pătruns de noutățile științifice pe care le afla acolo. Era un băiat deosebit. Cu o educație aleasă din familie. Spiritul ardelenesc îl caracteriza. Meticulozitate, seriozitate, hotărâre, dăruire, altruism.

Primea pachet de acasă în fiecare săptămână. Mami avea grijă să nu îi lipsească nimic.

Și întradevăr nu îi lipsea nimic. Prietena lui care era încă la liceu îl vizita destul de des, chiar și de două ori pe lună. El lua din timp bilete la spectacolele importante de la Operă, Operetă, Teatrul Național, Bulandra, Teatrul Mic, Odeon. Și transformau sfârșiturile de săptămână în adevărate sărbători. Era o prietenie curată. Se iubeau cu adevărat, dăruindu-se unuia altuia. El nu mai avea ochi pentru alte fete. Aveau planuri de viitor și nu se vedeau decât împreună pentru tot restul vieții.

Cum spunea Nichita Stănescu:

“dacă cineva poate să iubească e împărat

            dacă cineva este iubit e infinit”.

În prima vacanță de vară au fugit la mare și au petrecut împreună momente de vis. El era sigur de sentimentele ei și oricine mai îndrăznea să glumească la adresa lor el reacționa cu fermitate că o asemenea relație nu poate fi distrusă de nimeni.

A mai urmat un an în care sentimentele lor s-au consolidat în acelaș mod. Printre multele cadouri pe care el i le făcea la fiecare vizită, la un moment dat el i-a cumpărat prietenei lui o “straiță”. Nu cadoul în sine era problema, ci modul în care el a numit acea traistă, spre amuzamentul colegilor.

Vremea a trecut și prietena lui a terminat liceul și a devenit studentă la Timișoara.

Au mai urmat, o perioadă, vizitele reciproce, după care s-au cam rărit.

Colegul era foarte abătut și nu știam motivul. L-a un moment dat ne-a spus că “iubi” s-a căsătorit. Vestea a venit ca un trăsnet. Nu ne venea să credem. S-a demolat toată construcția unei iubiri perfecte, toate principiile unei iubiri sincere.

-Cum s-a putut întâmpla așa ceva ?

-Nu știu, am simțit eu o răceală în privirea ei, dar nu am îndrăznit să o întreb.

-“Ochii care nu se văd, se uită”, tu la București ea la Timișoara.

-Probabil că ea vroia mai mult decât puteam să îi ofer eu acum.

-Și cum ai aflat că s-a căsătorit ?

-Am vorbit la telefon, ca de obicei, sâmbătă de la Palatul Telefoanelor, cu comandă. Mi-a spus direct: “relația noastră s-a oprit aici, am fost cerută în căsătorie și am acceptat, alte cuvinte sunt de prisos”.

-Nu a mai contat nimic din ceea ce a fost între voi ?

-Probabil că nu. A cunoscut acolo pe un absolvent de la inginerie care a rămas în catedră ca asistent. Și nici după jumătate de an s-au căsătorit.

-Asta este viața. Vei cunoaște și tu pe altcineva.

-Dar nu va mai fi ca înainte când aveam încredere în vorbele iubitei. Deja neîncrederea a încolțit în sufletul meu.

Au urmat și ceilalți ani de studenție. Pe unde mergeam în practică, era imposibil ca, colegul nostru, să nu fie în prima linie a celor care agățau fete frumoase.

După absolvire, colegul a ajuns să lucreze într-o mare uzină din București. S-a căsătorit cu o colegă de serviciu și a apărut și o fetiță.

După Revoluție, spiritul lui de întreprinzător și oportunitățile create de libertatea de a face afaceri l-au determinat să ia viața în propriile mâini. Era construit pentru așa ceva.

L-am revăzut la întâlnirea de 35 de ani de la absolvirea facultății. Și mi-a spus:

-Am avut afaceri în mai multe domenii de activitate, printre care și partener în distribuția la nivel național a unor produse alimentare. Pentru aceasta am organizat mai multe casting-uri în diferite zone ale țării pentru a angaja reprezentanți zonali ai firmei noastre.

-Cred că făci ceea ce îți place. Ești propriul tău șef.

-Să știi că este o junglă în mediul ăsta de afaceri. Dacă nu ești atent te halesc ăștia. Și apoi ai mare răspundere pentru angajații proprii. Trebuie să îi răsplătești corespunzător pe cei care își fac treaba, să îi fidelizezi. Fără oameni buni nu faci nimic, urgent dai faliment.

-Dar cu dragostea cum mai stai, pentru că te știam un neastâmpărat.

-Mă abțin cu greu, dar acum m-am cumințit și sunt la casa mea. Am familie și trei fete.

-Să-ți trăiască. Nu mă așteptam de la tine să devii om de casă.

-Am ajuns la vorba lui taică-miu, Dumnezeu să-l ierte, că a plecat, care mi-a zis “ai grijă cu relațiile tale amoroase că ai să ajungi să-ți spună nevasta “copii tăi și cu copii mei îi bat pe copii noștri””.

-Stai că nu înțeleg, m-ai luat prea repede.

-Îți spuneam că făceam castinguri prin țară și la Timișoara la un interviu de angajare, când stăteam concentrat la ce aveam de întrebat pe candidați, mă bate pe umăr o doamnă care îmi zice “nu mă mai recunoști ?”. Când ridic ochii pe cine crezi că am vîzut ?

-Pe cine ?

-Pe Luiza, prima mea iubire. Poate ți-o aduci aminte din facultate. Cu care petreceam eu wekendurile.

-Nu se poate.

-Ba da se poate. Nu am mai văzut-o de atunci când mi-a dat papucii. Am ieșit cu ea la o cafea și am aflat că i-a murit soțul într-un accident și era doar cu fata studentă la medicină.

-Să nu spui că ați reluat relația.

-Ba da. Eu eram divorțat atunci și sufletul meu mi-a spus să încerc acum și să o cer în căsătorie. Iar ea a acceptat. S-a mutat la mine aici în București și avem împreună o fetiță care este la școală. Și fata mea ca și fata ei au terminat medicina, numai că a mea lucrează în Franța, iar a ei lucrează în Germania.

Și câteodată când ne întâlnim cu toții, ne amuzăm cu zicala “copii tăi și cu copii mei îi bat pe copii noștri”.

-Acum înțeleg. Dar totuși nu prea îmi vine să cred că tu ai devenit om de casă.

-Ba să crezi, sunt un alt om de când sunt cu ea. Ne-am cununat la biserică. Noi mergem în fiecare duminică la biserică, chiar la Patriarhie. Ne-am jurat credință. Eu acum am o firmă care are ca obiect de activitate acoperișuri pentru biserici și am o relație foarte bună la Patriarhie.

-Da, mă bucur că acum ai descoperit credința creștină. Când erai student aveai alte concepții.

-Da, atunci învățam de materialismul dialectic, de formarea omului nou. Îmi plăcea mult astronomia, pe care nu am abandonat-o niciodată. Acum sunt convins că știința și credința merg “mână în mână”.

-Am să-ți spun ce cred eu despre religie, convingeri care au apărut de-a lungul anilor, din copilărie și până acum:

În vremea copilăriei toate răspunsurile la întrebările mele legate de cele sfinte le primeam de la mama mea, care era un om cu frică de Dumnezeu, care nu începea ziua până nu spunea o rugăciune, care ținea marile sărbători creștine de peste an, care mergea la biserică, dar care nu era habotnică.

De multe ori am auzit-o spunând “Dumnezeu îți dă, dar nu îți baga și în traistă”, adică dacă vrei să obții ceva trebuie să și muncești. Dumnezeu îți dă sănătate, putere de muncă, dar fără efort propriu nimic nu cade din cer.

În comunism, religia nu ocupa un loc prioritar. Dar nici nu era persecutată, așa cum mulți susțin astăzi.

Și atunci mergeau la biserică cei care credeau în Dumnezeu, mai ales în mediul rural, dar și în mediul urban.

Și atunci s-au construit și reparat biserici și mănăstiri.

Și atunci oamenii se botezau, cununau sau erau înmormântați în tainele bisericii creștine.

Și atunci era învățământ teologic în facultăți și seminarii.

Și atunci se țineau sărbătorile religioase oficial sau neoficial.

Consider că partea spirituală, credința creștină era legată mai mult de familie, de educația din familie, indiferent de poziția socială ocupată în societate. Dar era mai curată, mai adevărată chiar dacă nu era la vedere. Cine vroia să creadă, credea.

Nimeni nu îl putea împiedica, pe oricine, să creadă în sufletul lui, chiar dacă nu se putea exterioriza.

 Până la urmă credința ține de interiorul individului, restul sunt de fațadă, cât de multe mătănii faci, câte cruci faci și cum le faci, cât de mult te închini pe la icoane sau moaște, cât de mult sau de puțin mergi la biserică, cât ții post și cum îl ții, câte acatiste plătești etc.

Credința, după părerea mea, este busola vieții. Așa cum un vapor pe mare fără busolă este purtat de valuri în orice direcție și este imposibil să ajungă la destinație, așa și omul în viață fără credință este dezorientat.

 De aici apar tot felul de probleme legate de deznădejde, de a nu găsi calea spre rezolvarea problemelor vieții, de a nu găsi echilibrul atât de necesar pentru a trece prin această viață care ne-a fost dată fără voința noastră și ni se va lua tot fără voința noastră.

Vedem în jurul nostru ce pot face oamenii “fără Dumnezeu”, de fapt, nu mai sunt oameni … sunt dezumanizați (crime, sinucideri, pedofilie etc.).

Acum în capitalism, când a venit libertatea în toate domeniile, inclusiv în domeniul religie, credința s-a transformat mai mult în “fariseism”, mai mult de paradă.

Acum cu bani, unii cred că se pot cumpăra și cele sfinte.

Au apărut din nou fenomenele extreme de habotnicie, de fanatism religios.

 Fiecare este liber să creadă ce vrea. Au apărut zeci de secte religioase, a explodat prozelitismul religios, exploatarea naivității și a lipsei de educație a unei mase din ce în ce mai mari de oameni.

În majoritatea centrelor universitare din țară s-au înființat facultăți cu profil teologic. În multe orașe mari sau mănăstiri mari, sunt seminarii teologice, ceea ce a dus la o extindere explozivă a învățământului teologic raportat la populația tării noastre.

Anual ies din aceste instituții de învățământ sute de absolvenți ai învățământului teologic care într-un fel sau altul trebuie să-și găsească un loc de muncă pe care societatea să îl susțină.

Pentru cei care își petrec concediul în țară și merg în lungul și latul acestei minunate țări, este imposibil să nu remarce numărul foarte mare de mănăstiri care au apărut după Revoluția din Decembrie 1989.

Am auzit pe cineva afirmând: “odată cu plecarea multor români la muncă în occident, cei care rămân în țară se pot retrage în mănăstiri, după cât de multe sunt. Și dacă toți doar o să ne rugăm, atunci cine o să mai muncească ?”.

Este adevărat că prin biserică, prin mănăstiri, s-a menținut ființa acestei nații, spiritul românismului.

Exagerările duc la creșterea maselor de oameni care resping fenomenul religios și credința.

Vrem să recunoaștem, sau nu vrem, dar se accentuează fenomenul de respingere a religiei. Fenomen observat tocmai la generațiile de după Revoluția din Decembrie, generații care au avut ca disciplină de studiu “Religia” în școală.

Acum când numărul preoților a crescut exponențial și ar trebui să asistăm la o însănătoșire a societății, se observă contrariul.

Sunt într-o continuă creștere fenomenele legate de abandon școlar, utilizarea drogurilor, prostituției, sinucideri, pedofilie, minimizarea rolului familiei, a tainei căsătoriei, a tainei botezului creștin ….. De ce ?

De ce în occident sunt tot mai multe biserici care își închid porțile ? Chiar unele sunt demolate sau transformate în spații pentru alte activități decât cele pentru întâlnirea cu Dumnezeu.

Îmi este vie în memorie întâmplarea din Biblie, episodul în care Isus Hristos pune mâna pe bici și alungă pe cei care făceau negoț în Templul din Ierusalim, spunând: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!” (Matei 21, 10-13).

Ori trăim vremurile în care pentru foarte mulți - clerici și mireni, credința s-a transformat mai mult în negoț. În sursă de a spori veniturile. În paravan pentru jecmănirea naivității și a lipsei de educație care cuprinde mase din ce în ce mai mari de oameni de pe la noi, dar nu numai.

Orice sărbătoare religioasă la nivel național sau local s-a transformat într-un “talcioc” unde comercianții își expun marfa în fața mulțimilor. Același tablou îl găsești dacă mergi la Sf. Paraschiva de la Iași, la Sf. Dumitru de la București, la Sf. Maria de la Mănăstirea Nicula, la Sf. Ioan cel Nou de la Suceava sau oriunde în țară de la Curtea de Argeș, la Maglavit, la Dervent etc.

Când perelinii merg să se reculeagă la cele sfinte interferează cu insistența comercianților de ași prezenta tot felul de chițibușuri. Trăim vremuri când banul are mai multă valoare decât credința.

Oare asta înseamnă credință ?

Credința reprezintă pe întreg pământul, din Japonia până în Argentina, din Australia până în Canada, din Rusia până în Mozambic, din Israel până în Franța, din India până în SUA, din Tailanda până în Groenlanda, din China până în Afganistan un subiect care a fost permanent dezbătut de la facerea lumii până în prezent și va fi dezbătut până la sfârșitul lumii.

Oamenii caută explicații la tot ce depășește nivelul lor de cunoaștere. Unii au folosit credința în scopuri pământene, războaie, cuceriri, alții în elucidarea unor fenomene naturale, alții în cercetarea științifică.

Cel mai recent am găsit o informație legată de corelația incredibilă între credință și longevitate.

Astfel psihologii cercetători de la Universitatea de Stat din Ohio- SUA spun că oamenii credincioși trăiesc, în medie, cu 4 ani mai mult decât ateii pentru că sunt mai sociabili, mai darnici și mai voluntari.

 „Studiul aduce probe convingătoare că există o relație între participarea la acte religioase și cât de mult trăiește o persoană”, „Ai multe de câștigat de pe urma afinității religioase”.

Așa o fi ? ….Dumnezeu știe …..

Noi românii am fost un popor creștin ortodox, iar urmașii urmașilor noștri, trebuie să afle că neamul românesc a fost, este și va fi … creștin ortodox.

Ortodoxia este unul din elementele cu care se identifică poporul român. Pentru apărarea ei au luptat Ștefan Cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și toți eroii și martirii neamului care au adus jertfa supremă pe câmpurile de luptă, în lagăre sau în închisori.

Și când te gândești că nimic nu este imposibil în viață când este iubire.

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

                                            COPIA LA INDIGO

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

După primul an de facultate abia așteptam să merg în vacanță acasă la Udești. Nu mai fusesem de la 1 Mai. Îmi era dor de mama, de familiile fratelui și a surorilor mele, de oamenii pe care îi cunoșteam, de aerul de acolo, de cântatul cocoșilor dimineața, de lătratul câinilor, de zumzetul satului care se trezea la viață dimineața. Îmi era dor să merg prin pădure. Îmi era atât de dor de lunca râului Suceava. Îmi era dor de Oadeci.

Era o vară frumoasă, cu mult soare și mult așteptată de colegii mei și de mine. Cu toții speram la o vacanță de vis.

Pe atunci vacanța de vară, pentru noi studenții militari, era și așa destul de mică, cu toate că purta numele de “vacanța mare”. Doar de o lună. Începea în jurul datei de 20 august și se încheia în jurul datei de 25 septembrie.

În fiecare an, după o sesiune de examene din vară extenuantă, urmau perioadele de convocări de pregătire militară și perioadele de practică în întreprinderile de profil din toată țara.

Pentru cei care mai aveau restanțe, “vacanța mare” se reducea la doar câteva zile. La începutul lui septembrie se susținea sesiunea de restanțe.

Prima “vacanță mare” a fost “bomboana de pe tort” pentru mulți dintre colegii mei care au reușit să se acomodeze cu stilul universitar, destul de stresant.

La vârsta aceea, în jur de 20 de ani, era normal ca orice băiat sănătos, să viseze la vacanțe frumoase, la întâlniri cu fete, la drumeții, la excursii.

Care mai de care își spuneau planurile pentru acea vacanță. Am avut colegi care plecau direct la mare, unde petreceau mai toată vacanța.

Ca orice vacanță a trecut repede și a venit toamna.

După deschiderea anului universitar, în primele zile, care mai de care dintre colegi, povesteau ce au făcut în vacanță, cum s-au distrat, cum s-au relaxat. 

Parcă îl aud și acum pe Gigel, un oltean din Caracal, plin de el, orgolios, comod, dar cu o minte sclipitoare și un corp de atlet, înalt,  brunețel, manierat. Cum se spune ”era un bărbat bine” care atrăgea privirile fetelor.

Colegul a captat urgent atenția întregii grupe cu aventurile lui de la mare, cu modul hazliu și triumfal de a le povesti.

-Am fost la Costinești cu o gașcă de băieți și fete foarte de treabă. Veseli, puși pe șotii, nu te plictiseai nici o clipă. Cu mâncarea ne descurcam la împinge tava. Seara eram prezenți la Discoteca Vox Maris. Nu plecam de acolo decât spre dimineață. Dormeam mai mult pe plajă.

-Și nu ai agățat nimic, ai stat pe uscat acolo în marea aceea de fete frumoase ?

-Ei, am dat de o blondă mișto de tot. Un corp de nimfă, cu grație, care te fermeca chiar dacă erai de piatră.

-Păi nu ai făcut vreo poză să ne-o arăți și nouă ?

-Numai de poze nu îmi ardea mie. Eu nu știam ce să fac să mă culc cu ea.

-Dar ce se umpluseră rezervoarele ?

-Și încă cum. Erau tari ca pietrele. Dar ea nu ceda. Am cheltuit toți banii cu ea.

-Era studentă ? Era începătoare ? Ce era cu ea?

-A nu, era asistentă medicală la Cluj.

-Atunci cunoștea procesul tehnologic.

-L-o fi cunoscând, dar cu mine nu vroia să se culce. Eram toată ziua împreună, ne distram de minune, făceam plajă și baie în mare împreună, mâncam împreună, dar când să finalizăm nu vroia cu nici un chip, indiferent ce îi spuneam eu.

-Și cum motiva refuzul ?

-Zicea că vrea să se căsătorească ? Și eu i-am spus de la început că nu am astfel de gânduri, acum la vârsta asta.

-Înseamnă că tu nu te-ai distrat, ci mai mult te-ai chinuit.

-Dar insistențele mele au dat roade abia în ultima noapte de stat la mare. Când mi-a cedat. A fost o noapte de vis. Am făcut dragoste în toate pozițiile posibile. Îmi doream să mai stau cel puțin o săptămână la mare cu ea, acum când i-am prins gustul.

-Și era bună la pat ?

-Wauu, era ca o zvârlugă. Îi plăcea și ei. Nu am înțeles de ce nu a vrut de la început.

-Asta e, ce e bun, ține puțin.

-Dar ne-am dat datele de contact și mi-a zis că poate mai trece prin București.

Bineînțeles că în lumea tinerilor necăsătoriți, asemenea “trofee”, era indexate ca victorii masculine.

Anul universitar a început să curgă în sălile de clasă, în amfiteatre, în laboratoare.

Pe la mijlocul toamnei, îl zărim pe colegul nostru cu blonda în părculețul de lângă cămin, stând de vorbă pe o bancă.

Ne închesuim care mai de care pe la geamurile căminului să-i vedem blonda mult lăudată. S-a ținut de cuvânt și l-a vizitat pe colegul nostru. Întradevăr era o fată frumoasă. Avea tot ce-i trebuie. Natura nu a fost zgârcită cu ea.

Numai că discuția dintre cei doi nu prea părea a fi între doi îndrăgostiți. Era prea serioasă, după fețele celor doi.

Însă îi admiram că erau o pereche foarte potrivită.

A doua zi la cursuri ne așteptam ca vorbărețul, lăudărosul oltean să ne povestească despre blondă lui.

Surpriză. Nu ne spune nimic, chiar era foarte tăcut și abătut.

Un coleg, mai apropiat ca temperament de el, îl întreabă:

-Ce e cu tine astăzi Gigele ?

-Nimic, ce să fie.

-Dar ar trebui să fii vesel după vizita de ieri a blondei.

-Cum să fiu vesel când m-a anunțat că a rămas însărcinată, după noaptea aceea de pomină de la mare.

-Tot vă potriviți voi, așa că te căsătorești cu ea și ai rezolvat problema.

-Nu am eu asemenea ganduri.

-Păi și ce vei face ?

-I-am spus că îi dau bani să întrerupă sarcina.

-Și ea ce a spus ?

-Sub nici o formă nu dorește șă întrerupă sarcina. Ea lucrează ca asistentă medicală la pediatrie și acolo îngrijește copiii din plăcere. Și nu va putea îngriji copilul ei ?

După ce a discutat și cu părinții lui, care nu au acceptat sub nici o formă ca fiul lor care este student, să aibă un copil cu o necunoscută. Mai mult o învinuiau pe fată că a făcut-o intenționat pentru a pune mâna pe un băiat așa de frumos și a se căsători cu el, fiind “o partidă bună.”

S-a dus el la Cluj să încerce să o lămurească pe fată să renunțe la sarcină. Cu toate că fata l-a invitat la ea acasă, el a sta la hotel și s-au întâlnit doar în oraș.

În urma discuțiilor el i-a spus ferm poziția lui. Nu dorește acel copil. Suportă toate cheltuielile pentru întreruperea sarcinii. În caz contrar, nu va recunoaște copilul.

 Fata a fost foarte șocată de atitudinea lui, dar i-a spus că nu va renunțat la sarcină sub nici o formă. Ea poate să-l crească singură, casă are, serviciu are, nu îi mai trebuie nimic de la el.

S-au despărțit definitiv, fiecare cu modul propriu de a vedea viața.

S-a întors de la Cluj colegul nostru mai abătut de cum plecase. A rupt orice legătură cu acea fată.

Trecuseră aproape doi ani de la aceste discuții.

Colegul nostru se aștepta să fie chemat în instanță pentru stabilirea paternității. După opiniile unor avocați, dacă în termen de un an de la nașterea copilului, mama nu deschide proces pentru stabilirea paternității, nu o mai poate face mai târziu.

După calculele lui ar fi trecut acest termen și acum era bucuros că nu a primit citație.

Ce era previzibil s-a produs. Citația a ajuns după o lună după ce blonda a deschis proces de stabilirea paternității, fiind în termenul legal.

Și a început bâlciul. Părinții lui l-au susținut la toate ședințele de judecată care s-au desfășurat la Cluj. El a negat în permanență că este copilul lui.  Au fost tot felul de amânări pentru probe, martori, inclusiv probe de sânge de la băiat, ca să îl compare cu al colegului nostru.

Au apărut fotografii cu ei la mare, în care el stătea alături de ea și de care el nu știa. Au apărut marori care au fost cu ei la mare și care au confirmat că cei doi au fost mereu împreună în perioada cât au stat la mare.

După mai multe înfățișări în fața completului de judecată de la Cluj, care s-au întins pe durata unui an de zile, părinții lui au invocat lipsa de imparțialitate a completului de judecată. Pe căi “mai puțin ortodoxe” și folosindu-se de anumite prevederi ale legii și de avocați buni, au strămutat procesul la Slatina.

Eram deja în anul IV de studii. Procesul a continuat cu solicitare lui de a face copilului testul ADN. Bineînțeles că testul a ieșit pozitiv. Copilul avea acelaș ADN cu colegul nostru.

Din ce ne-a spus Gigel, era foarte clar că era copilul lui, dar părinții lui nu acceptau acest fapt. La una din ultimele ședințe de judecată a fost adus și copilul care semăna “ca două picături de apă” cu tatăl lui. Era copia la indigo. Cineva, văzând fotografia cu băiețelul, glumea spunând “este făcut cu materialul clientului”.

O dată cu terminarea studiilor universitare a venit și sențința definitivă privind paternitatea copilului.  Aceasta îl obliga pe colegul nostru la plata pensiei alimentare și a cheltuielilor de judecată.

Părinții lui  Gigel au preluat toate obligațiile financiare ale fiului lor din această aventură, astfel încât acesta să pășească în viată “curat”.

Și când te gândești că nu a fost decât o noapte de dragoste și un destin de copil care îl va judeca pe tatăl lui toată viața.

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

TĂRÂMUL FĂGĂDUINȚEI

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Întâlnirile cu foștii colegi de școală de la Udești, de liceu de la Suceava, de facultate de la București, au fost pentru mine, permanent, prilejuri de bucurie și de aducere aminte a unor momente plăcute sau mai puțin plăcute din anii tinereții. Momente care mi-au marcat existența mea pe acest pământ.

În era informațională în care trăim cu toții, aceste întâlniri au devenit mult mai facile în mediul virtual.

Totuși, întâlnirile cu foștii colegi “face to face” au farmecul lor.

Recent am participat la întâlnirea  de 35 de ani de la absolvire a promoției noastre de ingineri. Nu au putut participa toți foștii colegi. Unii era plecați din țară. Alții din varii motive familiare.

Printre cei plecați din țară era și Bebe. El nu a participat nici la întâlnirea de 10 ani a promoției noastre. Imediat după Revoluție a plecat cu totul în SUA, la o mătușă. Avea și el o mătușă, dar nu Tamara.

Bebe era un om deosebit de inteligent, dar foarte comod. Nu făcea nimic dacă nu avea un interes, un stimul. În rest nu deranja pe nimeni. Era foarte tăcut, se interioriza și cu greu scoteai de la el o vorbă. În rest, fire romantică, visătoare.

Avea o priză extraordinară la femei. În preocupau mai ales femeile măritate sau cele trecute de 25 de ani. Nu dorea să se încurce cu fete tinere care visau la căsătorie. Mai ales cu cele care erau începătoare.

Niciodată nu și-a pus problema de a renunța la libertatea de a zbura din floare în floare. Și a tot zburat cât a fost student.

La examene sau pe la seminarii adopta poziția naivului sau cum ziceau unii colegi “parcă ar fi mironosiță” și nu prea se implica. Când era vorba de ceva muncă fizică “voluntară” se fofilea cât putea de mult. În schimb făcea mult sport pentru menținerea condiției fizice.

Pe oriunde mergeam în țară în diferite stagii de practică era imposibil ca Bebe să nu agațe vreo femeie tânără. Avea un lipici extraordinar. Le vrăjea cu vorbele. Le promitea “marea cu sarea” până ce își atingea scopul propus.

Era galant, cu o constituție sportivă adecvată. De multe ori mima o figură de intelectual cu preocupări serioase.

Pentru deliciul lui și al nostru când dorea să ne arate, ținea un jurnal al tuturor escapadelor lui. Și nu erau puține. Jurnalul era început de pe timpul liceului. Absolvise un liceu de renume din orașul lalelelor. Le descria pe fiecare în câteva cuvinte: nume, vârstă, aspect și dacă cunosc meserie. Acolo era consemnat și un record: 25 de minute din momentul în care a cunoscut-o și până au ajuns în pat.

Întrucât această pasiune a lui era obstrucționată oarecum, stând în cămin, după anul III de studii și-a căutat o gazdă în oraș. Gazdă care dacă a văzut că schimbă așa des partenerele l-au dat afară după un timp.

A trebuit să caute altă gazdă până la terminarea studiilor.

În uzina unde a fost repartizat după absolvire, împreună cu alți colegi, a continuat să completeze jurnalul. A provocat și unele scandaluri, cu toate că era foarte precaut și evita complicațiile.

Știind că era mai apropiat de colegul nostru Nelu, care era confidentul lui, la întâlnirea promoției, îl întreb:

-Mai ții legătura cu Bebe, după ce a plecat în SUA ?

-Da, de sărbători, pe e-mail.

-Și ce lucrează pe acolo ?

-A avut mai multe job-uri.

- În domeniul nostru ?

-Nu, nu mi-a spus. Zice că se descurcă. S-a integrat în societatea americană. Când nu îți convine ceva la un job, pleci. Dacă ești deștept, găsești altul. Acolo sunt multe oportunități.

-Dar cu pasiunea lui pentru femei ?

-Mi-a zis că acolo este raiul pentru el. Găsești de toate naționalitățile. Afro-americane, asiatice, indiene, europene. A avut doar probleme cu cetățenia.

-Și cum a rezolvat-o ?

-Păi și acolo dacă ai bani rezolvi aproape orice ?

-Cum așa ?

-A găsit pe cineva cu care să se căsătorească doar pentru cetățenie, în schimbul unei sume de bani. Au făcut o înțelegere pentru 10 ani, cât ești obligat acolo să fii căsătorit, ca să îți menții cetățenia după divorț. În această perioadă ești în evidența unor organisme de verificare a autenticității căsătoriei.

-Și cum au reușit să îi fenteze pe cei care făceau verificările ?

-Înainte de a veni la domiciliul declarat, cei care făceau verificările îl sunau pe el sau pe ea să vadă dacă sunt acasă. Ei se anunțau unul pe altul, astfel încât verificatorul să îi găsească împreună. 

-Cum o fi găsit o asemenea femeie ?

-Pentru bani ce nu face omul. Este o vorbă “pentru bani și ursul joacă”. El a cotizat la acea femeie în tot acest timp conform înțelegerii.

Mi-a povestit că la cununia lor civilă a fost o fază hilară. Femeia a venit cu mai multe prietene și după eveniment le-a invitat la o masă în oraș, rezervată de ea.

Numai că el după semnarea actelor a plecat pentru că avea întâlnire cu o altă “cucerire” recentă și nu a onorat masa dată de “soția lui”. Și când l-am întrebat:

-Cum ai putut să faci așa ceva ? Răspunsul lui:

-Masa nu era prevăzută în agreement. A vrut ea să-mi facă o surpriză. Numai că i-am făcut eu surpriza și am plecat.

 Nu puteam să las să-mi scape o “bunăciune”.

Eu aveam o planificare foarte strictă a timpului și orice ingerință aleatoare îmi perturba programul. Și în America programul este program, mai ales pentru un inginer.

-Nu l-ai întrebat de jurnal ? Îl mai ține ?

-Cred că acum are volume întregi. Dar să știi că și-a găsit nașul.

-Cum așa ? Acum la vârsta a treia când deții experiența de o viață ?

-Da. După ce a divorțat de acea doamnă și a rămas cu cetățenia, a apărut în viața lui o blondă ucraineancă trăsnet, care i-a pus capac. I-a făcut un copil.

-Bravo ei, fată deșteaptă.

-Și uite așa Bebe la 60 de ani are copil de 2 ani.

-O fi a lui ?

-El zice că seamănă cu el, i-a făcut și testul ADN. L-a recunoscut oficial.

-Și uite așa că tot nașul își are nașul. De ce s-a ferit o viață nu a scăpat. A reușit ucraineanca să îi pună lesa.

Pe tărâmul făgăduinței este posibil orice. Este leagănul democrației autentice. Important este să respecți legea sau să fii destul de deștept ca să o fentezi legal.

Totdeauna am admirat oamenii care au știut să se descurce.

  “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

                                             MICUL NAPOLEON

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

De multe ori am auzit spunându-se că ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”. Viața este așa cum este, unele lucruri pot fi schimbate, iar altele nu.

Am cunoscut un om căruia viața i-a oferit oportunități de a prelua roluri majore în societate. Cum este firesc și-a dorit din ce în ce mai mult, dar în mod cert, prietenii, colegii etc., i-au influențat negativ viața, chiar dacă la un moment dat, el era conștient de acest fapt.

La acest om se observa amprenta dată de absolvirea liceului militar. De la înființarea lor, liceele militare au format caractere puternice, cultivând ambiția, perseverența, curajul, onoarea, spiritul camaraderesc, inițiativa.

Aceste calități au fost dezvoltate în școala de ofițeri,  adăugându-se și pe cele necesare actului de comandă: competența, integritatea, echitatea, atitudinea binevoitoare, gândirea progresistă. A fost unul dintre cei mai buni absolvenți ai școlii de ofițeri, drept pentru care a primit repartiție într-o unitate din garnizoana București.

Ambițios și plin de inițiativă a fost repede remarcat de șefii lui ca un ofițer bun, care promite. S-a căsătorit cu o frumoasă fată pe care o cunoștea din copilărie, amândoi fiind argeșeni, din Bogați.

Pentru al fideliza și al stabiliza în acea unitate, șefii lui l-au sprijinit, angajând tânăra soție, ca bibliotecară.

Numai că ambițiile lui depășeau nivelul acelei unități, unde dacă nu erai atent te plafonai. A făcut tot ce este posibil, ca după 3 ani să obțină aprobarea să participle la concursul de admitere la Academia Militară, Facultatea de comandă.

Cu multe sacrificii legate de serviciu și familie, s-a pregătit și a intrat l-a facultate.

Timp de 2 ani și-a demonstrat calitățile lui intelectuale ca ofțer–student al Facultății de comandă.

Această facultate forma profilul viitorilor comandanți, caracterizat prin: echilibru emoțional, capacitate de relaționare interpersonală, sociabilitate, siguranța de sine, lipsa inhibițiilor, responsabilitate, încredere în forțele proprii, motivație pentru activități intelectuale, dominanță, capacitate de statut, independență, empatie, prezența socială, orientare spre rezolvarea sarcinii.

 Fiind remarcat de profesorii din facultate și de conducerea ministerului pentru calitățile lui, la absolvire a fost repartizat ca aghiotant al ministrului apărării.

Din această postură importantă, fiind o fire sociabilă și având contacte cu toate structurile ministerului, a reușit să-și facă o rețea de prieteni, cunoștințe și relații.

Fiind mic de statură, dar robust, prietenii îl alintau “Micul Napoleon”. Și lui îi plăcea, afirmând public de nenumărate ori, că dorește să ajungă general. Drept pentru care aloca toate eforturile lui în acest sens, neglijând în oarecare măsură familia care acum se mărise prin venirea pe lume a unui băiat.

Odată cu încheierea mandatului ministrului și trecerea lui în conducerea centrală a statului, s-a încheiat și mandatul aghiotantului.

Ministrul cunoscându-i capacitatea de muncă, competența și calitățile, dorea să lucreze în continuare cu el. L-a rugat să treacă în rezervă, atunci având gradul de căpitan, și să îl însoțească în conducerea centrală a statului pe o funcție corespunzătoare.  Și acolo se putea face o carieră strălucită.

El i-a mărturisit ministrului că este onorat de propunere, dar visul lui, de când era copil, era să ajungă general în armată. De aceea a făcut liceul militar, școala de ofițeri și Academia Militară.

Ministrul i-a spus că îi respectă alegerea, dar ca să ajungă general, trebuie să aibă cel puțin un stagiu la conducerea unei unități operative. Drept pentru care l-a numit comandant al unității unde el lucrase la începutul carierei de ofițer și unde lucra în continuare soția lui.

Atunci ofițerii care nu aveau Academia Militară ocupau funcții mici, și nu puteau fi avansați la grade mai mari. Rămâneau maiori sau locotenenți-colonei, până la ieșirea la pensie.

În momentul venirii noului comandant, care era căpitan, acesta a adunat toți ofițerii și a făcut “curățenie”. Cei care i-au făcut “șicane” când a lucrat el în acea unitate, indiferent de grad, au avut de ales: trecerea în rezervă sau mutarea în altă unitate. Și nu au fost puțini cei care au plecat.

A instaurat de la început o “dictatură”. Cine nu era cu el, însemna că era împotriva lui și trebuia să plece. El era legea în acea unitate. El era cel mai deștept și cine îndrăznea să îl contrazică trebuia să plece în altă unitate. 

Din acest moment l-am cunoscut personal. Acum avea gradul de maior. Unitatea unde lucram era în incinta unității lui, dar nu eram subordonați lui. Unele servicii logistice erau comune: personal, financiar, echipament, hrănire, transportul personalului la și de la serviciu.

Atunci stăteam pe Batiștei și ieșeam la traseul autobuzului unității la Doamna Ghica. Erau două trasee care asigurau transportul personalului celor două unități. Eu m-am nimerit să fac această navetă chiar cu autobuzul în  care era și “Micul Napoleon”. Cu toate că scaunele în autobuz erau de două persoane, el stătea singur fiind amenajat special.

Soția lui stătea pe scaunul următor cu locțiitorul lui.  Locțiitorul, cu o statură atletică de invidiat, era și vecin și o ajuta foarte mult în activitate, iar ea aprecia acest ajutor, recompensându-l cu zâmbete suave.

Când “Micul Napoleon” era bine dispus, tot autobuzul era numai o veselie. Când era nervos, se auzea și musca dacă zbura.

 Nici nu avem o lună de când lucram acolo și am luat cunoștință direct cu felul lui de a fi. Aflasem între timp că este o persoană dificilă, că face ce vrea în unitatea lui.

Mă urc în autobuz și salut cu “Să trăiți”. El era prins într-o discuție cu locțiitorul lui și era întors spre scaunul următor. După ce salut mă îndrept spre spatele autobuzului unde puteau sta gradele mici.

La un moment dat, zice:

            -Tovarășul locotenent, nu știți să salutați ?

            -Dar am salutat.

            -Șofer, trage pe dreapta să se dea jos locotenentul.

            Mă uit în jur la cei care erau pe scaunele apropiate și care m-au auzit când am salutat, dar nici unul nu a avut curajul să spună că de fapt eu am salutat. Autobuzul a oprit și eu am coborât. Cu mijloacele de transport în comun  și pe jos, am făcut 2 ore până la seviciu.

Aveau un obicei a lui. Dimineața trasa sarcinile subordonaților și apoi se retrăgea în birou unde servea cafeaua cu mult coniac, de se făcea pulbere. La ușa biroului avea un sistem de atenționare. Dacă era lumina roșie aprinsă, nu avea voie nimeni să intre, nici chiar soția lui. Dacă era lumina verde nu puteau să intre decât locțiitorii sau pe cine chema el.

După ce obosea de la ridicatul paharelor de coniac, din birou, trecea în camera de odihnă alăturată, unde trăgea un pui de somn. După 2-3 ore, făcea un duș în baia amenajată special pentru el și era freș.

De multe ori, cele două autobuze care trăgeau la poarta unității  la 15.30 se umpleau cu personalul care pleca spre casă, dar așteptau venirea șefului. Așteptare care putea fi și de o oră.

Din fiecare autobuz, dădea jos 5-8 persoane, bărbați și femei, militari sau civili, care spunea el că nu și-au terminat treaba și trebuie să rămână peste program.

 Nu comenta nimeni. Dar majoritatea după ce plecau autobuzele, plecau și ei. Singurul dezavantaj era distanța mare până la un mijloc de transport în comun. Era greu de ajuns în oraș.

Au fost și curajoși care l-au reclamat la eșalonul superior. Dar au fost nevoiți să își caute urgent în altă parte de muncă. “Micul Napoleon” îi avea la mână pe toți șefii. Le rezolva unele probleme direct sus la conducerea ministerului. Iar cu gospodăria agricolă ajutătoare bine pusă la punct, îi alimenta cu produse naturale.

Personalul unității era resemnat din acest punct de vedere. A îndrăznit un ofițer să îi facă reclamație direct la ministru, știind că cei de la eșalonul superior nu rezolvă nimic.

Când hârtia a ajuns la cabinetul noului ministru, l-a sunat o cunoștință de a lui care lucre acolo și i-a zis:

-Măi comandante, ai aici o reclamație de la cineva.

-De la cine ?

-Nu pot să îți spun, doar că este în mapa pregătită pentru ministru.

-Te rog, încă nu o băga la ministru, că vreau și eu să o văd. Mă urc în mașină și vin imediat până acolo.

Zis și făcut. S-a dus la cabinetul ministrului a citit reclamația și i-a lămurit pe cei de acolo, nu știu cum, să nu mai de-a curs acelei reclamații deoarece faptele sunt neadevărate și va rezolva el problema cu reclamantul.

Întradevăr după ce a venit în unitate, a dat ordin ca respectivul ofițer care a făcut reclamația, să nu mai aibă dreptul de a intra în unitate. Toate formele pentru mutarea lui să se facă la poartă.

Astel i-a liniștit pe toți cei care ar mai fi îndrăznit să ridice capul.

În următorii doi ani de zile s-a convins că relațiile dintre mine și el pot să fie colegiale și nu de subordonare. Avea nevoie de atelierele unde lucram, pentru fel de fel de “chițibușuri” sau ”obligații” și trebuia să apeleze la mine. De câteva ori mi-a zis: “Ai grijă. În viață o mână spală pe alta și amândouă pe față”.

Începusem să îl cunosc mai bine. Nu era un om rău la suflet. Sunt convins că suferea din cauza relației de cuplu. Acum avea al doilea băiat.

Într-o dimineață când cobor din autobuz, îmi zice:

-Astăzi la 11.00 facem împreună un control la popota cadre, tu la ai tăi și eu la ai mei, că am auzit că șeful de popotă șterpelește din bani.

-Facem. La 10.50 sunt la dumneavostră la birou.

După ce a plecat, m-am gândit că spunând asta de față cu ceilalți oameni din autobuz, va afla și șeful de popotă. Și atunci ce control este acesta ?

 Întradevăr până la 11.00 îl vedeam pe șeful de popotă alergând prin curte să îi anunțe pe unii să nu vină în ziua aceea la masă. Nu îi avea înregistrați.

Bineînțeles că la control a ieșit perfect. Toți cei care mâncau erau înregistrați.

În acea unitate se cam aplica principiul “dacă ia șeful luăm și noi”. Domeniul alimentar era cel mai vulnerabil, ținând seama și de penuria de alimente din acele timpuri.

Cu relațiile lui, a reușit să deschidă un chioșc în cadrul unității, unde nu veneau controale din afară, și unde mai găseai marfă pentru care în oraș stăteai la o coadă bună.

Într-o zi mă sună să îmi spună că a adus portocale la chioșc și să anunț și personalul nostru. În ultima parte a anilor 80 portocalele deveniseră o raritate.

Am anunțat prin ateliere și oamenii s-au dus. Dar nu după mult timp au venit la mine dezamăgiți și întrebându-mă dacă a fost o glumă. Le-am spus de unde am informația.

La plecare “Micul Napoleon”, bine dispus că i-a ieșit farsa, mă întreabă “câte kilograme de portocale ai luat”. Am zâmbit și nu i-am răspuns.

În altă zi mă întâlnesc cu un meseriaș de la noi din atelier prin curte și îl întreb:

-Ce cauți pe aici ?

-M-a chemat ”Micul Napoleon”

-Ce treabă ai tu cu el ? Ești angajatul lui ?

-Nu, dar m-am gândit că a vorbit cu dumneavoastră.

-Te rog să mergi în atelier.

Văzând că nu ajunge meseriașul la el, a trimis mesageri să îl aducă, iar când aceștia s-au lămuri că nu îl las eu, s-au dus și i-au spus.

S-a făcut “foc și pară”. Cum îndrăznește un locotenent să treacă peste ordinul lui.

Mi-a transmis printr-un ofițer ca să mă prezint la el. Eu i-am transmis că nu mă subordonez dânsului și nu mă prezint.

Fierbea la faze din astea. Mai trimite pe altcineva să îmi spună să mă prezint la el. Și tot insista. Un coleg mai în vârstă îmi zice: “du-te că altfel ăsta explodeză”.

După vreo jumătate de oră mă duc. Când intru în biroul lui, îl văd roșu la față, ca macul, cu o privire întunecată de vultur gata să te încolțească, și începe foarte nervos:

-Îți fac raport că nu execuți ordinele. Tu știi că eu sunt comandantul microgarnizoanei celor 3 unități din această incintă?

-Știu, dar nu puteți da ordine direc subordonaților mei.

-Ba pot.

-Dumneavoastră nu răspundeți de ei dacă se accidentează pe undeva. Dacă aveați ceva de făcut, îmi spuneați mie, nu lucrați direct cu meseriașii mei. Și în al doilea rând, m-am gândit că iarăși vreți să îmi faceți o farsă ca cea cu portocalele.

-Chiar așa ? izbucnind în râs și schimbând tonul vocii.

-Da, chiar așa.

-Bine, măi locotenente, ia loc să bem un pahar. Nu știam că ești așa sensibil. Hai să ne împăcăm.

Și scoate două pahare care le umple cu un coniac fin.

Visul lui de a ajunge general se năruia încet, încet datorită microbului care pusese stăpânire pe el. Era microbul lui Bachus.

Într-o zi de iarnă cu viscol și frig de nu îți venea să dai un câine afară, el ordonase o adunare solemnă a întregului personal din acea microgarnizoană, la ora 17.00.

La ora stabilită toți eram pregătiți afară ca activitatea să meargă repede să nu stăm în acel frig. Dar nu venea “Micul Napoleon”. Trece un sfert de oră și tot nu venea. Dar nimeni, nici un locțiitor, nu îndrăznea să se ducă să bată la ușa biroului să-l anunțe că suntem adunați.

Trece o jumătate de oră și într-un sfârșit își face apariția în tocul ușii “Micul Napoleon” și când vede ce urgie era afară, face un semn cu mâna să plecăm și se întoarce în biroul lui. Se vedea că era mahmur rău și nu îl interesa nimic.

Plecarea spre casă a personalului a fost o adevărată aventură. Autobuzele care făceau cele două traseele, după ce au parcurs 500 m au rămas suspendate în troienele de zăpadă. Fiecare s-a descurcat cum a putut. Pentru doamne au adus după un timp, un camion 4x4 care le-a dus, cu chiu cu vai, până la prima stație de metrou.

 Știind că până acasă la mine erau 25 de km și trebuia să traversez orașul bulversat de viscol și multă zăpadă, m-am întors la birou unde aveam sobă cu lemne. Am făcut un foc zdravăn și am dormit acolo, gândindu-mă că a doua zi dacă mergeam acasă la ora 05.00 trebuia să fiu în picioare pentru a prinde autobuzul unității. Un efort inutil.

“Micul Napoleon” s-a culcat și nu l-a interesat cum ajung oamenii acasă. Nici măcar de soția lui. De ea avea grijă locțiitorul.

Ajunsese dependent de alcool. Se îmbăta și de două ori pe zi. La un control inopinat, când el era deja mangă, a regizat cu locțiitorul să spună că este plecat din unitate. S-a încuiat în camera de odihnă și după două ore de somn, un duș fierbinte și o cafea, s-a prezentat freș în fața comisie de control.

Șefii lui vroiau să scape de el, dar nu găseau ocazia. Începuse să se afișeze în public sub influența licorilor bachice și să deranjeze anumite persoane sus puse, cu stilul lui de “Micul Napoleon” care nu respectă regulile valabile pentru ceilalti.

Știindu-i visul, acela de a ajunge general, șefii lui i-au propus o funcție de general la nivelul ministerului, numai să îl vadă scos din acea unitate.

 Acum după ce avea stagiul la comanda unei unități operative, următoarea condiție era ocuparea unei funcții de general pentru a putea fi avansat la gradul de general.

Și-a înghițit gălușca. Atribuțiile noii funcții impuneau multă muncă de teren pentru a controla unități de pe întregul areal al țării.

Și cum atunci, ca și acum când vine cineva în control, te porți cu mănuși albe cu el și descoperindu-i viciu îl alimentau cu licorile lui Bachus mai mult decât putea duce.

Dușmanii lui îl așteptau la cotitură. Și previzibilul s-a întâmplat după aproape un an de când a fost numit pe noua funcție.

După un control efectuat la o unitate din  Mangalia, s-a lăsat cu o masă care a fost stropită din plin cu vin. La plecare “Micul Napoleon” a fost urcat de “prieteni” în tren.  Cum a ajuns în compartiment a adormit. Ca să nu îl deranjeze controlorul, gazdele i-au pus biletul în șapcă și șapca lângă el.

Bineînțeles, că fiind îmbrăcat militar a atras atenția mai multor călători. Unii compătimindu-l, alții făcând glume la adresa lui. Printre călători s-a găsit și un binevoitor care a sesizat Comenduirea Gării de Nord care l-a legitimat și bineînțeles situația a ajuns la minister.

Cum deja avea mulți “prieteni”, l-au trântit pe cea mai mică funcție posibilă pentru gradul lui.

Pentru el a fost o lovitură psihică devastatoare. Cele două rele, stresul și alcoolul, s-au unit și au declanșat o ciroză fără sorți de vindecare. A fost pensionat pe motiv medical.

L-am întâlnit întâmplător pe stradă, în această perioadă. Arăta ca un leu îmbătrânit, slăbit și fără vlagă. Galben la față și abia mergea.

-Ce faci pe aici ? mă întreabă.

-Am fost la croitorie asta de aici, pentru o măsură la costum.

-Pentru ținuta asta nouă ?

-Da, dar dumneavoastră ce mai faceți ?

-Eu nu mai fac nimic. Mă apropii de final. Medicii mi-au spus că ciroza este ireversibilă. Acum am ieșit puțin din casă.

-Ei, cum așa. Trebuie să existe un tratament.

-Nu mai există. Asta e. Nu îmi pare rău de nimic, decât de ăla mic care este încă la școală.

-Eu vă doresc sănătate și să vă faceți bine.

Și am plecat îngândurat, știind ce om a fost și cum a ajuns.

Peste câteva luni s-a stins datorită acestui viciu care i-a adus sfârșitul carierei, a sănătății și a vieții la numai 48 de ani.

Nu știu cum a trecut de acest moment băiatul lui cel mai mic. Îl idolatriza pe tatăl lui. Probabil că rana din sufletul lui nu va dispărea niciodată.

Soția s-a recăsătorit destul de repede și am văzut-o, întâmplător, cum radia de fericire lângă noul partener.

Ceea ce putem face în viață este să tragem învățămintele ce se cuvin a fi trase și să mergem mai departe.

Totdeauna am admirat oamenii care au avut un destin măreț, care au trăit intens viața.

“Un om nu trebuie să încerce, decât ceea ce poate”

                                                    Ion Luca Caragiale

“Țineți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape”

                                                                        Sun Tzu

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

                                                   NANOGENARUL

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Era un frumos început de vară. Curtea instituției era un adevărat parc public. Era o împărăție a verdelui crud. Liniștea care domnea în acest spațiu al slujitorilor cuvântului, era tulburată doar de ciripitul păsărelelor. Rar vedeai câte o persoană care se deplasa ușor, parcă să nu deranjeze liniștea, cu gândul la rezolvarea unor probleme de serviciu sau personale.

Totul prindea viață când studenții ieșeau la pauze. Era un zumzet al tinereții care se potolea în 10-15 minute, după care liniștea își intra din nou în drepturi. Era o atmosferă prielnică de studiu, de efervescență creatoare.

Îi spun unui coleg de birou, mai în vârstă ca mine:

-Uite-l pe domnul profesor Grozavu. Ce frumos îi stă cu nepoata de mână. A adus-o să îi arate pe unde a lucrat dumnealui și cât de frumos este vara aici la noi.

-Care nepoată ? Este fiica lui.

-Cum fiica lui ? Păi fetița nu are mai mult de 10-12 ani. Și dânsul a ieșit la pensie de anul trecut. A beneficiat chiar și de prelungire de activitate. Cred că are aproape 67 de ani.

-Tu nu știi povestea lui ? Fetița este din a doua căsătorie.

-Eu l-am avut profesor la Tehnologia materialelor, dar nu știam situația lui familială.

-Și eu l-am avut profesor. Cred că toți studenții de la facultățile cu profil mecanic au avut ore cu domnul profesor Grozavu.

Eu am lucrat o perioadă în aceeași catedră cu dumnealui.  Prima soție a domnului profesor a murit de cancer, după o lungă perioadă de suferință. A suferit mult și el. A fost afectat de această pierdere. El avea atunci 52 de ani. Nu a avut copii din prima căsătorie.

Fiind o personalitate în domeniul său de activitate, era cunoscut la nivel național în marile centre universitare din țară și în marile întreprinderi industriale. A apelat la toți cunoscuții pentru a-l ajuta în tratarea soției sale. A încercat pe la doctori renumiți din centrele medicale București, Iași, Cluj, Timișoara. Dar evoluția bolii nu a putut fi stopată.

Viața și-a continuat cursul. Dânsul a găsit refugiul în activitatea de cercetare științifică aplecându-se asupra unor mari proiecte la nivel național. Expertiza sa a determinat unele soluții originale de rezolvare a unor probleme tehnologice.

A continuat și activitatea la clasă cu studenții, atât la noi, dar și la Politehnica din București. A îndrumat mulți studenți din anii terminali la întocmirea unor lucrări de diplomă recunoscute de mediul universitar ca fiind originale și de valoare științifică ridicată.

Întâmplarea, hazardul, destinul  sau toate împreună au făcut ca la Politehnică, să dea de o studentă în anul IV, care a ales să facă proiectul de diplomă cu o temă propusă de la domnul profesor Grozavu.

După primele discuții, dintre studentă și profesor, pentru motivarea alegerii temei, profesorul a constatat că aceasta este isteață și stăpânește bine noțiunile de specialitate. Astfel a acceptat să o coordoneze la elaborarea proiectului de diplomă.

Colaborarea științifică pe parcursul anului V de studii dintre profesor și studentă pentru elaborarea proiectului de diplomă, a dus la stabilirea unor relații mai profunde de prietenie decât cele dintre “învățat și învățăcel”.

 După terminarea studiilor colaboarea dintre cei doi a continuat. S-a înfiripat o idilă. Iubirea nu are vârstă. El era un bărbat prezentabil, cu aspect plăcut, un intelectual adevărat. Ea o tânără absolventă cu dorință de afirmare în lumea științifică.

După încă un an, timp în care au fost testate adevăratele sentimente, s-au căsătorit. El avea 55 de ani, iar ea 25.

Erau mulți care spuneau că este un norocos, că are o soție așa tânără. Alții o acuzau pe ea că a profitat și dorește să se afirme în lumea științifică pe spatele lui.

„Prietenii” îi prevesteau profesorului că această căsătorie nu va rezista prea mult datorită diferenței mari de vârstă dintre ei. La care el răspundea cu calmu-i specific și vorba blândă: “chiar dacă mai rezistă o săptămână, o lună, un an, eu am să mă bucur de fiecare zi trăită împreună”.

Și uite au trecut deja 12 ani și sunt tot împreună. Și se înțeleg foarte bine. Ea este o femeie de casă, care și-a asumat conștient rolul în această relație, participând cu multă afecțiune în educarea fiicei lor.

-Povestea asta este similară cu cea a profesorului Bărăscu.

-Cine este Bărăscu ?

-Cum nu îl știi ? A fost o personalitate în domeniul motoarelor cu ardere internă. A fost profesor la Politehnica din București.

Și el s-a căsătorit cu o fostă studentă a Politehnicii. El avea 46 de ani și era rector și membru corespondent al Academiei Române, iar ea 25 de ani. S-au dedicat amândoi științei, devenind personalități recunoscute în domeniu, la nivel mondial.

Prin 1978 profesorul a „fugit” din țară, adică a plecat la un congres științific și nu s-a mai întors. A ajuns în Statele Unite ale Americii unde a fost primit ca profesor la Illinois Institute of Technology – Chicago și University of Illinois – Chicago. Apoi a chemat-o și ea în SUA, pentru reîntregirea familiei.

 A revenit în țară după  Revoluția din Decembrie 1989, în vizită.  La Politehnica București a ținut o conferință. Am participat și eu.

 După aproape doi ani de la acea conferință a trecut la cele veșnice în SUA, lăsând în urmă o văduvă de 61 de ani, un cont gras în bancă și afaceri în derulare.

Profesorul Bărăscu a fost printre fondatorii învățământului din domeniul autovehiculelor din instituția noastră. Drept pentru care un laborator de specialitate îi poartă numele.

Soția profesorului, ea însăși devenind un specialist de renume,  recunoscută în domeniu, la inaugurarea laboratorului, ne-a povestit ce viață minunată a dus alături de soțul ei. A afirmat că nu regretă deloc alegerea făcută.

Dacă ar fi să aleagă din nou, ar alege accelași drum, al consacrării științifice. Ea a avut șansa să aibă alături o asemenea personalitate remarcabilă care a ajutat-o foarte mult în devenirea ei ca specialist recunoscut.

A fost singura femeie care a ocupat postul de preşedinte al SAE International. 

 Nu au avut copii, dar  visul ei de a vizita întreg mapamondul, s-a împlinit. De la Machu Picchu, la Taj Mahal, la Marele Zid Chinezesc, la Piramidele din Egipt, la Piramida Soarelui din Mexic. Au fost împreună în toată Europa, în Asia, în Africa, în Australia în America de Sud, unde și-au dorit.

-Interesante povești. Au fost și sunt femei care știu să își vadă interesul. Folosesc feminitatea pentru a-și atinge scopul. Iubirea îmbracă de fapt interesul.

După această discuție avută cu colegul meu, au trecut mai mulți ani.

Profesorul Grozavu nu a abandonat nici o clipă activitatea științifică participând în multe proiecte de cercetare științifică câștigate prin competiție la nivel național. Mai mult s-a pus la punct și cu noua tehnologie informatică pentru a se adapta cerințelor actuale.

Fata dânsului a absolvit studiile superioare și lucrează într-o multinațională. S-a căsătorit și are și un copil.

Când scriu aceste rânduri profesorul Grozavu se apropie de venerabila vârsta de 93 de ani și este încă “verde”. Se bucură de nepot alături de soție. Soția este abia la începutul vârstei a treia. A lucrat toată viața la un Institut de cercetare.

Și te întrebi:

În viață ce este mai important: interesul sau iubirea ?. Nimeni nu poate ști ce este în sufletul oamenilor.

“Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

NEPOTUL LUI PEȘTE

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Eram în primii ani de activitate ca inginer într-o unitate de producție. Fiind locțiitorul șefului, răspundeam de întreaga activitate din unitate, de la plan-producție, aprovizionare, până la  activități specifice unei unități militare.

Erau timpurile când au început să apară în armată cadrele militare femei.

La unitatea nostră a fost repartizată o tânără absolventă a școlii de subofițeri. O ardeleancă get-beget.

O colegă de promoție cu ea, a fost repartizată la o unitate apropiată, la un Regiment de Tancuri.

Comandantul acelui regiment era un maior. Ne-am intersectat de câteva ori în poligonul de trageri cu armamentul individual. Era un om plin de energie și hotărât în tot cee ce făcea.

Se lăuda cum se descurcă în hățișul acelor vremuri pentru ca unitatea să funționeze. Deschidea multe uși, zicând: “sunt nepotul Anei Mureșan” . Era vorba de Ana Mureșan ministru al comerțului interior și membră a CC al PCR.

Regimentul de Tancuri era o unitate grea și la propriu și la figurat. Erau sute de mașini de luptă de diferite tipuri. Acolo lucrau adevărații bărbați. Instrucția  la o unitate de tancuri este puțin mai dură. Trebuia să ai o anumită construcție fizică. Cei mai firavi nu făceau față solicitărilor fizice și mediului ostil în care își desfășurau activitatea echipajele de tanc.

Nu mai spun de întreținerea și exploatarea unei asemenea mașini de luptă complexe, cum este tancul.

În una din zile, mă cheamă șeful meu și îmi zice:

-Te rog, ia mașina de serviciu și mergi până la comandantul Regimentului de Tancuri. Are să-mi dea ceva. Îmi este dator. Nu pot să trimit pe altcineva. Este ceva personal. Sper că nu te superi ?

-Se poate ? De ce să mă supăr ? Ați lucrat împreună ?

-Am colaborat foarte bine cât am fost eu la Poligonul de încercări de la Mihai Bravu. El era printre cei care beneficiau de tancurile produse la FMGS (Fabrica de Mașini Grele Speciale din București) și pe care noi le încercam în poligon.

Cum în exploatare mai apăreau probleme, permanent apela la mine pentru a le rezolva. Am rămas prieteni.

-Adică vă ajutați reciproc.

-De voie, de nevoie. Cei din fabrică aveau nevoie de producție livrată la beneficiar, pentru a continua procesul de producție. Beneficiarul dorea un produs bun, fiabil, care să nu necesite permanent în exploatare intervenții pentru reaparații.

Cum procesul tehnologic de fabricație era la început, fabrica era relativ nouă, mai erau unele probleme de pus la punct pentru realizarea acestei mașini atât de complexe: de proiectare, de natura materialelor folosite, de natura soluțiilor adoptate.

Cel mai adesea ceda agregatul energetic (motorul) care era suprasolicitat și nu făcea față celor aproape 50 de tone cât avea tancul. La acest tanc schimbarea motorului dura 20 minute, ceea ce era o premieră față de tancurile existente în dotare până atunci.

La realizarea tancului erau angrenate zeci de întreprinderi și mii de specialiști din toată țara.

România era capabilă din punct de vedere economic și industrial să producă o astfel de mașină de luptă atât de complexă.

-Ați vorbit cu el, să nu mă țină pe la poartă.

-Da, am vorbit și te așteaptă. Mergi direct la el în birou.

Am plecat cu mașina de serviciu, care nu a făcut mai mult de 15 minute. La poartă când le-am spus că mă așteaptă comandantul, imediat m-au însoțit la biroul acestuia.

Acolo așteptau la ușă 3 ofițeri superiori, pregătiți să intre la comandant. Când i-am văzut am rămas puțin surprins și mă gândeam că trebui să stau la rând și zic:

-Dumneavoastră așteptați să intrați la comandant.

-Da, așteptăm să ne cheme.

-Eu sunt așteptat.

-Dacă sunteți așteptat, îndrăzniți și intrați.

Bat la ușă. Mi se răspunde. Intru. O încăpere imensă, frumos aranjată, cu pereți tapetați. La un birou mare sta comandantul. Mă prezint. Se ridică. Dă mâna cu mine și mă invită să iau loc la o masă de consiliu care era în fața biroului lui.

-Ce face Lică ?

-Cu problemele noastre de producție.

-Tot așa activ este ? La Mihai Bravu era spirt. Vrei o cafea?

-Vă mulțumesc, dar am servit dimineață la birou.

-Da, dar nu ai servit cu mine. Așa că fă-mi plăcerea să servești o cafea.

Și în timp ce vorbeam, din spatele biroului se deschide o ușă, foarte bine camuflată de tapet, și apare o domnișoară frumoasă.

Comandantul îi zice:

-Te rog fă două cafele și dacă vrei fă-ți și ție una și vino să stai cu noi. Dânsul este inginerul șef de la Baza de Reparații.

Domnișoara se uită la mine și zice:

-La dumneavoastră lucrează Alina ?

-Da.

-Am fost colege de clasă. Suntem prietene.

-Mă bucur.

Am băut cafeaua într-o companie plăcută, cu discuții diverse. Am luat pachetul pentru șeful meu și am plecat. Cei trei ofițeri încă așteptau la ușă.

După ce ajung la noi în unitate, îi duc pachetul comandantului care probabil știa ce este în el înainte de a mă trimite pe mine. Nu mă lasă să plec până nu îl desface. Erau două sticle cu palincă.

-Să le degustăm. Sunt din prună curată. Marfă garantată.

-Dar știți că palinca te amețește repede. Nu este frumos să ne vadă careva chercheliți.

-Doar o gustăm puțin. Și apoi mergem la masă.

În aceeași zi mă întâlnesc cu Alina și îi spun că m-am întâlnit cu fosta ei colegă.

-Cu Mariana ?

-Nu am reținut cum o cheamă. Dar era în biroul comandantului de regiment. Ce funcție are acolo ?

-Nu ați aflat ce a pățit ?

-Nu.

-A fost repatizată pe funcția de șef popotă. După o lună de zile, comandantul regimentului a ordonat un control de rutină la popotă. O popotă pentru sute de militari în termen, plus cadrele unității

Control care s-a încheiat cu întocmirea unui act de constatare a unei pagube de 16 000 lei. Paguba consta din lipsa veselei de inox. De puțin timp se înlocuise vesela de aluminiu cu una din inox. Militarii în termen își completau inventarul personal.

 În acele vremuri la o asemenea pagubă ți se întocmea dosar penal. Salariul mediu era pe la 2000-3000 lei.

Când a auzit fata că este vorba de pușcărie, a făcut o depresie. A început să plângă și s-a dus în audiență la comandant.

Comandantul a înțeles-o și a găsit soluția de rezolvare a problemei. A ordonat un control amănunțit în spațiile de cazare ale militarilor în termen și prin birouri. Paguba s-a recuperat în proporție de 90%.

Fata i-a fost profund recunoscătoare comandantului. Având în vedere că nu avea experiență în munca de la popotă, dar avea experiență în alte activități, a fost mutată să îl ajute pe comandant în munca de la birou și mai ales în camera de odihnă.

Astfel, toți ceilalți “rechini” din unitate, care ar fi dorit să o înhațe, să o devoreze, au făcut pasul înapoi.

Fata, având merite deosebite, a primit mai apoi, din fondul locativ repartizat unității, o garsonieră, cu toate că lista de așteptare era destul de mare. Dar cine se putea pune cu dorința comandantul de a rezolva o problemă socială a unei domnișoare.

A venit Revoluția din Decembrie 1989.

Din momentul alarmării tuturor unităților și această unitate de tancuri era pregătită pentru intervenție, să apere cuceririle revoluționare ale poporului român din anii socialismului.

Ca un commandant destoinic ce era, plin de zel și bine pregătit pentru ași îndeplini misiunile stabilite încă de pe timp de pace, a fost permanent în centrul atenției conducerii ministerului și a Marelui Stat Major.

Mulți susțin că tehnica militară – tancuri, TAB-uri prezentă în Piața Comitetului Central din seara zilei de 21 decembrie 1989, a fost a regimentului de elită condus de inimosul commandant.

Cert este că după data de 22 decembrie 1989 tancurile care s-au plimbat prin București în acea perioadă tulbure apărându-ne de teroriști au aparținut acestui faimos regiment. Regiment care s-a pus la dispoziția forțelor revoluționare pentru a apăra noua orânduire care s-a instalat în țara noastră.

S-a schimbat macazul ca la calea ferată.

Imediat după executarea cuplului prezidențial, au venit și ordinele de avansare ale unor ofițeri care erau așteptate încă din luna august a acelui an.

Comandantul regimentului este înaintat la gradul de locotenent-colonel. După câteva luni este numit locțiitor la Diviziei de Tancuri și avansat colonel. În septembrie 1990 este avansat general maior (cu o stea) și numit comandatul Diviziei de Tancuri.

Dacă până la Revoluție stilul dictatorial de conducere a unităților era puțin stopat de frica unor reclamații și controale de la forurile superioare, a fost o perioadă după Revolutie când comandanții unor unitati se credeau stapâni pe moșie.

Așa era și acest viteaz comandat. Tot personalul din divizie era la dispoziția lui. Pentru camarila lui era un comandant foarte bun, pentru că le rezolva problemele personale. Pentru ceilalți era un zbir. Și nu și-a schimbat stilul. ”Lupul își schimbă părul, dar năravul ba”.

Acum prin cercurile de prieteni se lăuda că este rudă cu Ion Rațiu, un nepot mai îndepărtat al acestuia și poate deschide uși unde dorește el.

Când a început să bată la ochi cu stilul lui despotic, a fost numit șef al Direcție Cultură a Armatei. Unii spuneau că a fost trecut pe linie moartă. Dar el a sărit din lac în puț.

Era perioada când erau bani la buget pentru cultură. S-a plimbat cu Ansamblul Artistic Doina al Armatei din China până în Argentina. Pentru întărirea relațiilor culturale.

  Schimbând-se puterea politică a fost numit locțiitor la o categorie de forte armate si apoi comandant de armată. Este avansat la gradul de general de divizie (cu două stele) și după un an la gradul de general de corp de armată (cu trei stele).

Puterea politică a avut nevoie de el ca secretar de stat la Ministerul de Interne. Și aici a mai primit o stea devenind general de armată (cu patru stele).

A ajuns pentru o scurtă perioadă locțiitor a celei mai mari funcții militare din armată.

După care a devenit comandantul celei mai prestigioase instituții militare de învățământ superior Universitatea Națională de Apărare. Înainte i se spunea “cimitirul de elefanți”. Acolo erau trași pe linie moartă marii comandanți de oști, cu multe grade pe umăr, pentru a împărtăși din lecțiile de viată noilor generații de comandanți.

Aici ajunge repede la gradul didactic de profesor universitar și conducător de doctorat, prin aceleași metode pe care le-a folosit toată viața. “O mână spală pe alta și amândouă obrazul”.

A fost public scandalul cu plagierea tezelor de doctorat în acea perioadă. Dar politicul rezolvă tot. “Nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.

Am admirat modul cum poate un om să rămână în picioare și în primele rânduri, indiferent de culoarea politică aflată la putere.

 Oricine ar spune: „competența și abilitățile personale au contat”.

Dar oare “frăția”  sau “mafia”a avut vreo influență?

În plan personal i-am admirat familia. La televizor am văzut cum împreună cu soția și cele două fiice au participat la primele alegeri democratice din țra noastră.

Cât era de pătruns de noul drum pe care a pășit poporul român. Camelionismul este o calitate a tuturor celor care vor cu orice preț să fie sus. Sunt cei pentru care nu există principii de etică și morală.

Numai că o dată cu democrația a venit și dorința de schimbare. Astfel a găsit liniștea sufletească, înțelegerea și dragostea în brațele unei femei mai tinere. Femeie care și-a schimbat decisiv cariera după ce și-a cunoscut viitorul soț. A cunoscut repede consacrarea didactică la nivel universitar. A ocupat funcții importante. Urmează doar gradul de general.

Stau și mă întreb:

Ăștia sunt oamenii de care are nevoie societatea noastră  ?

Oare toate valorile autentice ale nației noastre au folosit asemenea metode ?

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

  

CRUCEA DE PIATRĂ

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Am cunoscut mulți tineri care au avut, de la început, drumul vieții netezit de asperități. Sunt norocoșii soartei. Este mai ușor să răzbați prin viață, dacă știi că sunt alții care îți asigură un parcurs mai facil, mai comod și cu mai puțin efort. Nu trebuie să renunți la unele plăceri ale vieții pentru ați realiza visul, când știi că ai suportul asigurat de alții. Acest fapt îți dă mai multă încredere. Orice s-ar întâmpla, este cineva care are grijă să rezolve impedimentele.

Eram în primii ani după Revoluție.

Un coleg de serviciu se tot interesa cum să procedeze ca să-l mediteze, cu cineva avizat, pe fiul lui care urma liceul militar. Acesta dorea să susțină concursul de admitere la noi.

Șeful meu, om cu multă experiență, îi spune:

-Acum, cu trei luni înainte de concurs nu se bagă nimeni să facă meditație. Este prea în scurt și nu au timp să treacă prin toată materia.

-Măcar să găsesc pe cineva să îl testeze puțin. Vreau să știu și eu nivelul lui de pregătire. Să văd dacă are vreo șansă să intre aici.

A găsit. A rezolvat cu testarea.

Băiatul a susținut concursul de admitere, dar nu a reușit.

Tatăl s-a agitat, a luat dosarul de candidat de la noi și l-a înscris la o altă instituție militară de învățământ superior.

După ce a dat un alt concurs de admitere a fost admis. Însă băiatului nu îi plăcea ce făcea acolo.

Tatăl a intrat în vrie. Era foarte stresat că trebuie să rezolve cumva problema băiatului și a venit din nou la șeful meu:

-Am venit să mă ajutați și să-mi spuneți ce trebuie să fac să-mi transfer băiatul de Constanța aici la noi.

-În momentul de față, prin ordin al ministrului, sunt interzise transferurile între instituțiile militare de învățământ superior.

-Nu este nici o posibilitate de rezolvare ?

-Un ordin poate fi revocat doar de cel care l-a emis, adică de ministru.

-Adică vreți să spuneți că doar ministrul poate aproba un transfer ?

-Da.

-Și ce ar trebui să fac ? Vreau să încerc.

-Trebuie să vă înscrieți în audiență. Să vă expuneți problema cu argumentele de rigoare.

-Mă ajutați cu formularea argumentelor? V-aș fi recunoscător toată viața. Ne îmbătăm dacă o rezolv.

Împreună cu șeful meu au făcut o argumentare adecvată. A urmat o perioadă când și-a pus în funcțiune toate relațiile, astfel încât la prezentarea în audiență la ministru, să aibă sorți de izbândă rezolvarea problemei.

După un timp am aflat că ministrul a aprobat transferul solicitat, începând cu anul II de studii.

 Băiatul a început studiile la noi. A susținut examenele de diferență pentru noul program de studii, sub directa supraveghere a tatălui său care i-a asigurat succesul.

S-a integrat în marea masă a studenților și a absolvit  studiile universitare.

A fost repartizat într-o unitate operativă din teritoriu. Acolo a dat de greu. Responsabilități multe și activități destul de dificil de realizat din lipsă de personal de specialitate și din lipsă de materiale.

Nu era obișnuit băiatul cu atmosfera “cazonă” și cu duritatea șefilor din unitate. Credea că și acolo va găsi atmosfera universitară, aproape de tăticu, cu care se obișnuise pe timpul facultății.

Tăticul s-a făcut luntre și punte și după un an, a reușit să îi găsească băiatului un loc de muncă la noi în instituție.

Băiatul locuia cu mama în apartamentul rămas după divorțul de tatăl lui.

Tatăl se îndrăgostise de o femeie mai tânără. Lucrau împreună în același compartiment . Din această relație a rezultat o fetiță. S-a recăsătorit. A făcut rost de un alt apartament din fondul locativ repartizat instituției.

Băiatul a cunoscut de când era student o frumoasă fată de care s-a îndrăgostit lulea. Erau vecini de cartier. Ea era asistentă medicală. Părinții ei dețineau resurse materiale și financiare apreciabile. Aveau și un magazin de defacerea cărnii în cartierul Giulești.

După un timp s-au căsătorit. Au făcut o nuntă ca în povești cu lăutari și lume multă. Formau o pereche potrivită.

Imediat a apărut un copil – o fetiță. Era de vârstă foarte apropiată de mătușa ei, adică de sora vitregă a tatălui ei.

Tânăra familie locuia împreună cu mama lui care avea grijă de nepoată. Astfel tinerii duceau o viață liniștită și fără griji. Beneficiau din plin de tot ce le oferea tinerețea: încredere în viitor, dornici de călătorii în țară și peste hotare, critici la adresa guvernanților, interes doar pentru activitățile care îi afectau.

În această perioadă l-am cunoscut personal pe acest tânăr. Lucram într-un birou în care erau cinci persoane. Numai bărbați.

Tânărul era pasionat de calculatoare, ca majoritatea din generațiile de după Revoluție.

La un moment dat a apărut și la televizor cu un program creat de el pe calculator pentru alegerea numerelor care să le joci la LOTO, astfel încât să crească șansa de a fi câștigătoare.

 Lucrând în același birou cu el, i-am zis:

-Am înțeles de la prezentarea ta făcută la televizor, că programul creat are la bază o analiză statistică a numerelor ieșite câștigătoare din ultimii ani.

-Da, așa este.

-Dar nu înțeleg. Dacă tot îți dă programul tău numerele cu șansele cele mai mari de a fi câștigătoare, de ce nu le joci tu ?

-Pentru că vreau să câștig bani din vânzarea programului.

-Eu cred că tu vrei să fraierești pe alții.

-Încerc și eu să văd dacă merge.

Programul nu l-a vândut și nici bani nu a câștigat la LOTO. Important era că avea inițiativă.

În birou mai erau discuții ca între bărbați. Glume la adresa fetelor de prin instituție. La care el nu percuta de loc, niciodată. Era băgat în calculator cu totul. Era concentrat la ceea ce vroia el să facă.Și el nu făcea decât ceea ce îi convenea sau îl interesa.

Unul dintre colegi care intră în birou, zice:

-Ați văzut-o pe noua bibliotecară ? Ce bine arată.

Colegii încep să facă diverse comentarii glumețe la adresa noii bibliotecare. La care tânărul coleg zice:

-Pe mine nu mă interesează. Eu sunt familist. Îmi iubesc soția și fetița și nu am ochi pentru alte femei. 

-Dar pentru ce ai tu ochi ?

-Eu vreau să dau lovitura cu o afacere, să fac bani. Aștept sclipirea aceea a vieții în care să-mi surâdă norocul.

-Îți dorim succes. Dar până atunci implică-te activ în rezolvarea lucrărilor biroului. Deocamdată de aici îți ei banii.

Colegul ducea o viață boemă, fără griji prea mari. Mama lui se ocupa de creșterea și educarea nepoatei. Socrii îl alimentau cu tot ce trebuie. Era în top cu ce era mai nou pe piață.

La un moment dat, după vreo câțiva ani, observăm o schimbare în comportamentul colegului. Nu știam ce s-a întâmplat. Un alt coleg, vâzându-l așa de abătut, îl întreabă:

-Ce e cu tine ? Ești bolnav ? Suferi de ceva ?

-Nu, nu sunt bolnav. Am divorțat.

-Ce ești nebun ? Ce te-a apucat ?

-Am pățit-o și eu.

-Ce ai pățit ? Spune-ne și nouă, să nu o pățim și noi.

-Soția trăia cu altcineva.

-Cum așa ?

-Ea era asistentă la Elias și după program mai făcea bani în particular din tratamentele pe care le făcea la diferiți clienți, mai ales la domiciliul persoanelor în vârstă. Și astfel a dat de un mascul care i-a căzut cu tronc.

Au început să se întâlnească la o cafea în oraș și apoi acasă la el. Eu am intrat la bănuieli, observând că lipsește tot mai mult de acasă și nici nu răspunde la telefon în anumite intervale de timp.

-Și ea cum motiva  ?

-Că aleargă să facă cât mai mulți bani, iar când este la câte un client nu poate întrerupe tratamentul să răspundă la telefon.

-Și ?

-Am urmărit-o ?

-Serios ?

-Da. I-am zis că merg la serviciu. Eu aveam liber în acea zi și am așteptat-o în mașină, până a ieșit de la Elias. Apoi am mers puțin în urma tramvaiului și trăgeam pe dreapta, băgând avariile, când tramvaiul se apropia de stație.

A coborât în stația Turda. Acolo o aștepta masculul. S-au sărutat și au plecat împreună. I-am urmărit pe jos. Au intrat în scara unui bloc. Nu știu la ce apartament au intrat că aș fi sunat la ușă. Am început să o sun pe telefon. Nu mi-a răspuns. Am așteptat afară în stradă aproape o oră. Atunci mi s-a părut o zi.

Când a ieșit din bloc, era însoțită de acelaș individ. Când a dat cu ochii de mine a înlemnit, s-a schimbat la față.

-Și ce ți-a zis ?

-Că urma să mă sune, că fusese la un pacient. Am întrebat-o:

-Dânsul este pacientul ?

-Dânsul este fiul doamnei pe care o tratez.

            Discuția a continuat până acasă. Și apoi a recunoscut că are o relație cu acel om. Mi-a zis că nu mai dorește să trăiască cu mine și vrea să divorțăm.

I-am spus că putem divorța, dar fetița rămâne la mine. Mama mea se atașase foarte mult de fetiță. A crescut-o de când era mică, mică. Și fetița este tare atașată de bunică.

A trecut aproape un an de la această discuție.

Colegul își revenise. Era din nou plin de viață, optimist. Ne povestise că fusese la mare cu fetița lui și o luase și pe sora lui. Oamenii îl întrebau dacă sunt gemene.

La o altă discuție în birou:

-Bine, bine, noi înțelegem că îți este bine, dar nu ai de gând să te mai însori ? Ești tânăr. Poți să îți refaci viața.

-Nu am asemenea gânduri. M-am lecuit cu însurătaoarea.

-Păi și atunci cum îți rezolvi și tu dorințele bărbătești. Că nu îi fi de piatră să nu mai simți nevoia. S-au poate ai de gând să te călugărești ? Și faci antrenament la abstinență ?

-A nu. Cu atâtea oferte pe calculator, nu ai cum să nu rezolvi problema. Bani să ai, că în rest se găsești ce îți dorește inima. Numai trufandale.

-Cum așa ?

-Da, sunt site-uri specializate. Eu am intrat pe unul. Îți arată acolo fotografii cu numere de telefon. Și care mi-a plăcut, am sunat. Am întrebat tariful și mi-a dat adresa.

-Și ai avut curajul să mergi la ea acasă ?

-Mi-a spus că este singură în apartament. Am luat mașina și am plecat la Unirii. Blocul era undeva după Magazinul Unirea înspre Piața Alba Iulia.

-Pe acolo a fost vestita locație Crucea de Piatră. Am avut ocazia să trec prin zonă, înainte de demolarea vechiului cartier Dudești și un bucureștian mai în vârstă mi-a arătat acele foste renumite case de toleranță ale Bucureștiului de altă dată.

-Ai mers ziua sau noaptea ?

-Noaptea pe la 22.00. Am parcat mașina și am sunat la Interfon. Mi-a răspuns aceeași voce și am urcat cu liftul până la etajul IX. Când a deschis ușa m-a întâmpinat o domnișoară trăznet la vreo 24 de ani. Era toată doar un zâmbet.

Mi-a cerut banii de la început. Apoi mi-a zis să facem un duș împreună. Era un apartament modern, totul strălucea de curățenie.

După care la treabă. Fără nici un fel de inhibiții. Era meseriașă.

 -Și nu ți-a fost frică că apare peștele?

-Prima dată m-am tot gândit. Dacă îmi fură mașina, unii care sunt în legătură cu ea. Apoi mă tot uitam lung prin apartament să nu fie careva pe acolo să mă ia la bătaie. Ea s-a prins  și mi-a arătat fiecare încăpere și mi-a zis că suntem numai noi doi.

-Și nu puteai să stai toată noaptea acolo ?

-Ba da, dar la alt preț. Pentru o oră un milion și jumătate, Pentru o noapte, cinci sute de euro.

-Păi și cum a procedat după ce a trecut ora ?

-Mi-a zis, simplu și foarte degajată, că dacă mai doresc să rămân, trebuie să mai scot un milion și jumătate. Mie mi-ar fi plăcut să mai rămân, dar nu mai aveam bani. Nu am luat la mine tocmai din teama de a nu fi jecmănit de cei care sunt în spatele fetei.

La plecare fata mi-a zis că o pot suna oricând pentru a ne planifica o nouă întâlnire.

Mi-a plăcut că era o fată citită, dezinvoltă.

După un timp colegul nostru a plecat la un loc de muncă mai bun. Anii au trecut.

M-am întâlnit cu el. Soarta i-a surâs. A găsit o fată cu care se înțelegea foarte bine. Ea lucra prin secretariatul Parlamentului. O fată descurcăreață. S-au căsătorit și au și un copil. Omul a devenit din nou familist.

Și când te gândești că a avut aceeași soarta ca și a tatălui său. Să-și găsească liniștea și împlinirea familială din a doua încercare.

  “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”

  

EROUL NECUNOSCUT

“A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

Unora, câteodată, viața le oferă mai mult decât pot ei duce. Sunt cei care cred că sunt mai buni decât în realitate.

Se bazează pe noroc. Și de multe ori norocul le surâde.  Dar sunt și situații când norocul se lasă așteptat.

Cred că așa a fost dintotdeauna. Cei care nu au noroc, i-au invidiat pe cei care au noroc.

Am cunoscut la tinerețe un om de vârstă apropiată cu a mea. Un om liniștit, la locul lui.

Fusese parașutist. În acele vremuri, ca și acum, ca să devii parașutist trebuia să ai niște calități fizice și psihice deosebite. Pentru selecția în vederea accederii la profesia de parașutist, trebuie să treci un examen complex: medical, fizic și psihic.

De aceea selecția se făcea din toate armele după absolvirea studiilor militare. Urmează un curs de pregătire pentru obținerea atestatului de parașutist și apoi încadrarea pe o funcție corespunzătoare în unitățile de parașutiști.

Unitățile de parașutiști sunt unități de elită care îndeplinesc misiuni deosebite. Pentru aceasta se antrenează foarte mult și efectuează salturi cu parașuta în diverse condiții meteorologice sau de teren.

Nu toți care își aleg această armă reușesc să facă față solicitărilor diverse. Apar fel de fel de accidente sau boli profesionale specifice.

O astfel de boală a contact și omul pe care l-am cunoscut înainte de Revoluție. Datorită acestei boli îi erau afectați în special ochii. Drept pentru care nu a mai putut lucra într-o unitate de parașutiști.

Acum avea o funcție de birou cum sar spune. Fără prea mare răspundere. Întocmea documente de planificare. Periodic mergea la tratament pentru ochi. Medicii au spus că exista pericolul să orbească.

Când îl supăra “cineva” în unitate, imediat își lua concediu medical. Nimeni nu putea să spună nimic.

A venit și luna decembrie 1989, cu acea alarmă de luptă. Tot personalul, militar și civil,  a fost chemat în unitate.

Omul nostru văzând că treburile nu sunt prea bune la serviciu și fiind “sâcâit” cu diverse misiuni, ca orice ofițer din unitate, s-a internat în Spitalul Militar Central unde a stat până în luna ianuarie 1990.

Oricine ar spune că era un fapt firesc având în vedere afecțiunea lui.

 După data de 25 decembrie 1989 îl vedem pe omul nostru la televizor. Era un reportaj din saloanele cu răniți ale spitatlui. El s-a prezentat drept un rănit în timpul misiunii primite de unitatea lui.

Doar cei care îl cunoșteam și știam situația lui, ne-am dat seama de falsitatea știrii. Pentru toți care nu îl cunoșteau, era un erou care a luptat cu teroriștii și și-a pus viața în pericol pentru victoria poporului împotriva vechii orânduiri. 

În acea peroadă erau multe știri neadevărate. Nu le mai verifica nimeni veridicitatea. Peste tot era psihoza teroriștilor. Psihoză dirijată prin toate mijloacele mass-media. Acești teroriști care ne-au bântuit până au dispărut de la sine. Toată lumea vorbea de efectul acțiunilor teroriștilor, dar nimeni nu i-a văzut. Nimeni nu i-a capturat.

Acum , după atâția ani, eu cred că a fost vorba doar de un instrument al emanaților noii puteri de a-și justifica hotărârile și de a acapara puterea.

În haosul care domnea la începutul anului 1990, când s-au deschis toate posibilitățile, încătușate până atunci, omul nostru solicită, la recomandarea unor medici, de a se opera în străinătate. Acolo erau șanse de însănătoșire și de refacere permanentă a afecțiunii.

Astfel, primește 11000 de dolari, bani în mână, pentru a se opera în Elveția.

 Bucuros, nevoie mare, că va pleca pentru prima dată din țară, se lăuda colegilor și vecinilor de victoria lui. Unii îl lăudau că a procedat bine, altii îl invidiau că a făcut rost de atâta bănet, alții erau sceptici în rezolvarea afecțiunii lui.

Omul pleacă în Elveția. Acasă lăsa o soție tânăra și frumoasă cu trei copii: doi băieți și o fetiță. Cel mai mare avea 7 ani. Soția nu avea serviciu.

A stat în Elveția mai mult de o lună. Timp în care a trimis în țară un pachet pentru familie.

Pachetul a fost adus de o cunoștință, cam de aceeași vârstă cu el, care neavând unde locui în București, la recomandarea lui, a rămas o săptămână în apartamentul familiei. Serviciu contra serviciu.

Locuind pe acceași scară, inevitabil aflam cum soția lui se plângea pe la vecine, cât îi este de greu cu copiii. A lăsat-o fără bani, iar el i-a trimis în pachet câteva dulciuri și o mulțime de reviste pentru adulți.

Era perioada când noi cei trăiți în vechiul regim descopeream „beneficiile” lumii libere. Era o descătușare a societății din toate punctele de vedere, inclusiv al inhibițiilor.

Omul nostru s-a întors în țară ca și fiul risipitor. Când s-au terminat banii.

La serviciu, când l-au întrebat de operație, a justificat că era prea riscantă. Medicii i-au spus că există riscul de a orbi definitiv dacă nu reușește operația. El a optat pentru un tratament acolo.

Gurile rele spun că el nici nu ar fi mers la spital în Elveția, ci s-ar fi relaxat într-o stațiune de acolo. Aceste presupuneri au apărut în momentul în care el nu a prezentat nici un document de justificare din Elveția a sumei de bani cheltuite.

Când cei care i-au aprobat și dat banii au devenit insistenți pentru a prezenta documente justificative, omul nostru a găsit rezolvarea. Și-a dat demisia din armată. Și demisia era un drept câștigat al Revoluției.

Și cum după Revoluție au apărut foarte mulți “afaceriști”, omul nostru spunea tuturor ca a găsit un partener cu care vor să deschidă o afacere profitabilă.

Foarte frumos. Spiritul antreprenorial a mocnit latent atâția ani, iar acum a găsit momentul afirmării plenare.

L-am întrebat:

-Cât câștigi lunar ? Mai mult decât salariul pe care îl luai ?

-De cel puțin 3 ori. În afară de asta am programul meu. Eu singur m-il fac. Nu mai trebuie să mă trezesc la oră fixă, să fiu 8 ore la program obligatoriu.

-Și care este obiectul afacerii ?

-Comerțul cu amănuntul.

-Foarte bine. Îți doresc succes!

Îmi imaginam că au luat un magazin pe o arteră principală.

Dar spre dezmăgirea mea, întâmplător l-am întâlnit lângă o tarabă improvizată, așa cum erau multe prin 1990, când tot romândul a descoperit spiritul de comerciant.

Vindea de toate de la pixuri, brichete, jucării etc.

-Merge afacerea ?

-Merge, dar nu prea sunt cumpărători.

Și am stat și am cugetat cum poate el să câștige după cum spunea sau erau doar povești. O fi jucat la CARITAS că tot se înființase atunci pe naivitatea unor oameni. Cine știe ?

Sigur este că cei care i-au dat banii cei mulți să meargă în Elveția pentru operație, văzând că nu aduce acte justificative l-au dat în judecată. Și au început să curgă citațiile la cutia poștală din scara blocului.

Când a văzut omul nostru că gluma se îngroașă, a “vândut” apartamentul unei rude, unui unchi. Acesta avea o afacere în derulare în București și a amanetat apartamentul la o bancă pentru a lua un împrumut.

Omul nostru și-a luat familia și mobila din apartament și s-a mutat la mama lui la Târgșor.

Între timp noul proprietar a închiriat apartamentul unor studenți. Aceștia după vreo lună de locuit acolo au dat o petrecere gălăgioasă specifică vârstei. Cu muzică de tremurau pereții, cu băutură, cu fete frumoase.

Locatarii blocului au comentat, dar nu au avut încotro și au acceptat situația. Era libertate după Revoluție, iar cei mai în vârstă nu îi înțelegeau pe cei mai tineri.

Numai că petrecerea s-a repetat, dar la un alt nivel. Tinerii au reușit să spargă un calorifer și au umplut de apă acea încăpere. Noroc că încăpere era la etajul 1, chiar deasupra holului de intrare. Curgea apa din tavan ca la o peșteră când intrai în bloc.

Tinerii s-au făcut nevăzuți și i-au lăsat proprietarului să remedieze defecțiunea și să acopere paguba.

Acum chiar dacă nu mai locuia nimeni în acest apartament, se adunau unele cheltuieli comune pe care nu le plătea nimeni.

După o perioadă proprietarul cu afacerea a decedat. Apartamentul i-a rămas fiicei sale care a preluat și afacerea. Prin niște intermediari apartamentul a fost închiriat unor “oameni de afaceri”.

Cei care locuiam pe aceeași scară ne gândeam că acum se va rezolva problema cheltuielilor la acest apartament.

Au venit în acest apartament 6 persoane: o familie cu 2 copii și bunicii.

Imediat am aflat și ce oameni de afacere erau. Aveau o tarabă în Piața Rahova. Bătrânii vindeau la tarabă legume, iar tinerii îi aprovizionau de la angro.

La 6 persoane cheltuielile de întreținere la bloc erau destul de mari, astfel încât după câteva luni în care nu au achitat nimic s-a ajuns la o situație foarte complicată.

Administratorul nu putea să facă nimic. Atunci ne-am dus toți ceilalți locatari la ușa lui. A ieșit cu toporul în mână. A făcut un scandal monstru. De vocabular nici nu mai zic. Dacă până atunci era o scară liniștită, cu oamei cu o anumită pregătire, acum ne-am găsit beleaua.

Când am chemat proprietara să rezolve problema cu noul locatar, să îl scoată de acolo, a zis că nu are ce să-i facă. Nici ei nu îi plătește chiria.

Scăparea a venit când l-au debranșat de la curentul electric, datorită neplății. Chiriașul a găsit un prieten care la branșat din nou. Cei de la distribuție l-au debranșat din nou și i-au spus că dacă se branșează iar ajunge la pușcărie.

Într-un final, după multe peripeții au plecat din bloc. Ceilalți locatari ai blocului au suportat toate restanțele de la întreținere pentru a ajunge la zi cu plata facturilor.

Proprietara apartamentului a dat faliment cu afacerea. Apartamentul cu care girase împrumutul, a revenit băncii.

Omul nostru aflând de falimentul rudei sale, a revenit și s-a mutat în apartament, spunând că este a lui. El nu a făcut act de vânzare cumpărare cu ruda lui. I-a dat doar actele de proprietate care au fost depuse ca garanție la bancă.

A mai locuit în apartament aproape un an. Era doar el și copii. Se deplasa din ce în ce mai greu. Folosea bastonul alb pentru nevăzători. Boala evoluase , vedea din ce în ce mai puțin. Primea indemnizație de nevăzător. Soția plecase cu altul care avea bani mai mulți, dar ținea legătura cu copiii.

Banca nu face opere de binefacere. Pentru recuperarea prejudiciului a scos apartamentul la licitație. După a doua licitație a vândut apartamentul unor afaceriști de imobiliare.

Când să ia în primire apartamentul aceștia au constatat că este ocupat.

Au apelat la un executor judecătoresc, care l-a somat să părăsească apartamentul, altfel se văd nevoiți să îl evacueze forțat chiar dacă el are certificat de handicap.

Noii proprietari ai apartamentului văzând toată tevatura cu acest apartamaent au vrut să scape urgent de el. L-au dat sub prețul pieții unui turc care avea afaceri în domeniul panificației.

Cred că a fost “blestemat” acest apartament. Turcul care avea o familie numeroasă era foarte corect cu administrația blocului. Intrasem în normalitate.

Numai că afacerile turcului nu mergeau prea bine, o șaormerie și un cuptor de păine. A trebuit să vândă apartamentul pentru a-și acoperi unele împrumuturi scadente. S-a mutat la o casă la țară, aproape de București.

Omul nostru s-a mutat într-un alt cartier.  A închiriat o garsonieră. Copii au ajuns fiecare cu serviciul lui.

După o vreme o vecină l-a întâlnit pe stradă. Era însoțit de fosta lui soție. Era orb complet acum când a ajuns la vârsta a treia.

Soția lua acum indemnizație de însoțitor. După ce i-a trecut și ei vremea, s-a ofilit și nu mai era întrebată, a revenit la el, probabil și la insistențele copiilor.

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu procesul de recuperare a valutei cheltuite în Elveția. Au trecut atâția ani.

Oare poate fi apreciat că a tras statul în piept, ori trebuie compătimit de ceea ce soarta i-a hărăzit.

Se spune că este tare dureros pentru un orb din naștere să nu vadă niciodată lumina soarelui, dar mai dureros este pentru cineva care a văzut această lumină și nu o mai vede.

 “Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”