PAȘAPORT SPRE RAI

Era în Postul Mare. O vreme de primăvară, mult așteptată de toată lumea. După o iarnă cum numai pe la Suceava întâlnești, cu ger și mult omăt, care vine de prin noiembrie și nu se lăsa dus nici în martie, a început și soarele timid să-și facă prezența. O adevărată descătușare pentru toți, cu mic, cu mare.

Eu pe atunci stam în noul cartier George Enescu, la fratele meu. Cum mai toată iarna m-am dus la liceu cu autobuzele acelea aglomerate și care mergeau destul de greu, acum când a început primăvara, mă bucuram de mersul pe jos.

Din George Enescu urcam pe lângă Centrul de Calcul, prin cartierul Mărășești și apoi coboram pe strada Mărăști, pe lângă Baia Comunală, pe lângă Hotel Arcașul, Biserica Sf. Nicolae, Cinematograful Modern, Poșta centrală, Piață, Scări, Calea Unirii și ajungeam la liceu.

Aer curat, soare, oameni. Îți era mai mare dragul să mergi pe jos. Mă încărcam cu energie pozitivă din natură.

În una din zile, pe la amiază, eram pe trotuarul de lângă Biserica Sf. Nicolae. În dreptul rondului din fața Cinematografului Modern văd pe cineva căzut peste gardul viu, pe spațiul verde, unde mai erau câteva pâlcuri de omăt.

Câțiva trecători, din sens opus mersului meu, s-au uitat fugitiv la el și au mers mai departe.

Pe atunci erau destul de mulți care nu țineau seama de numărul paharelor date peste cap și majoritatea oamenilor îi compătimeau când îi vedeau căzuți pe undeva. Și doar atât. Nu ai cum să intervii la toții bețivii dintr-un oraș.

Când ajung în dreptul omului căzut am observat că dorea să se ridice și nu putea. Am înțeles din gestul pe care l-a făcut cu mâna că ar avea nevoie de puțin ajutor.

Când mă apropii, văd un om îmbrăcat în palton negru și imediat îi văd și sutana. Era un preot.

Încerc cu greu să îl ajut să se ridice. Eu la vreo 60 de kg și el mai mult decât dublu față de mine. Era un om înalt și bine făcut. Era cât un urs.

Avea nevoie de acel punct de sprijin a lui Arhimede “Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”.

După câteva momente de chin pentru mine, deoarece depășea cu mult posibilitățile mele fizice, reușește să se ridice ținându-se de mine.

Problema era cum să îi iau căciula de jos, pentru că trebuia să-l țin. Se clătina rău și pământul era plin de apă de la topirea omătului. Îmi era frică să nu alunece, să nu cadă din nou. Preocuparea lui era însă o geantă mare de piele neagră, ca de perceptor, pe care o ținea strâns într-o mână.

Căciula neagră de astrahan era căzută cam la un metru de noi. Cu greu reușesc să îi dau și căciula.

După ce s-a stabilizat puțin în poziție verticală, îmi zice:

-Ajută-mă să mearg până acasă.

-Pe unde stați ?

-Aici prin spate la Modern.

-Bine, haideți să mergem ușor.

Îl prind de un brat. Eu eram până la umărul lui. În celălalt braț avea geanta. Își ținea foarte greu echilibrul. Era un munte de om.

Traversăm cu greu și cu atenție strada Eminescu și o luăm ușor prin spatele clădirii cinematografului Modern. Cu multe pauze, pentru că avea tendința de a se prăvăli. Am crezut atunci că din cauza genții care îl trăgea într-o parte.

Ca să-l ajut să meargă mai ușor, îi zic:

-Dați-mi să duc eu geanta, că vă incomodează.

-Nu, nu.

-Dar nu am de gând să fug cu ea. Vedeți că mergem destul de greu și credeam că vă ușurez deplasarea.

-Mergem încet. În geantă am cele sfinte.

Probabil că avea cărți sfinte, patrafirul, crucea.

O luam ușor, cu multe poticneli pe strada Dragoș Vodă, în sus. Eram leoarcă pe spate de transpirație datorită efortului pe care îl făceam să îl mențin la verticală. Era pentru mine ca un bloc de piatră care se clătina și eu trebuie să-l mențin drept.

La un moment dat pe acea stradă cobora fosta mea profesoară de istorie din generală. De ea se leagă amintirea primei note primite în clasa a V-a:

Profesoara, care era foarte tânără şi foarte frumoasă, după ce ne-a explicat ce este cu „era noastră - e.n.“ şi cu „înaintea erei noastre - î.e.n.“, vrând să vadă dacă am înţeles, a zis: „Pun un 10 în catalog dacă îmi spune careva, câţi ani a condus imperiul împăratul roman Augustus, din anul 27 î.e.n. până în anul 14 e.n.“ S-au ridicat „o pădure“ de mâini. Bineînţeles că i-a pus să răspundă pe cei din primele bănci. Unul a zis 27. Altul a zis 14. Apoi marea majoritate a mâinilor ridicate au fost retrase. Mai pune pe cineva care spune 13. În sfârşit, ajunge şi la mine, care stăteam în banca a treia, pe rândul de la geam, şi am zis: 43 de ani. Profesoara, ca să vadă dacă nu am spus la întâmplare, a mai zis: „Foarte bine, cum ai făcut?“, „Am adunat cei 27 de ani până la anul 1 din î.e.n cu cei 14 ani din e.n.“. Mi-a zis: „Da, dar anul 1 trebuie luat o singură dată, deci erau 42 de ani şi aşa cum am promis îţi pun un 10, cum te cheamă?“.

Profesoara de istorie a stat câțiva ani la noi în sat. Soțul dânsei, care era profesor de limba română la școala noastră, și-a ales apoi munca pe linie de partid și a ajuns repede activist la județ. Și bineînțeles a adus-o cu serviciul în oraș și pe soție.

Profesoara Amăriucăi, că despre dumneaei este vorba, probabil atunci, locuia în zonă. O zonă frumoasă, liniștită, aproape fără circulație de mașini, cu case dichisite, cu grădini cu flori și pomi fructiferi, cu confortul asigurat de oraș, apă canalizare, gaze și foarte aproape de centru.

Profesoara mă recunoaște, se oprește puțin, văzând cât mă chinuiam să-l țin să nu cadă pe preot, și zice:

-Ce faci Puiu ?

-Îl ajut pe părintele să ajungă acasă.

-Cum te-a găsit tocmai pe tine ?

-Întâmplător mergeam la liceu.

-Pentru fapta ta, sigur ai să ajungi în rai.

Și zâmbind, profesoara și-a continuat drumul spre centrul orașului.

Noi am continuat să urcăm ușor pe stradă. La un moment dat zăresc în susul străzii doi bărbați care discutau. Erau vecini, unul de o parte de stradă și altul de cealaltă parte de stradă. Meștereau ceva prin grădinile din fața caselor lor.

Unul dintre ei văzând că este ceva în neregulă cu deplasarea noastră, care nu era tocmai rectilinie, iese din grădină și zice:

-Uite-l pe părintele Ariton.

-Care cel de la Sf. Ioan ? zice celălalt.

-Da, da. El este.

Și amândoi vin în întâmpinarea noastră. Atunci am observant că unul dintre cei care au venit înaintea noastră era părintele Coclici de la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuți. Era îmbrăcat pentru lucru în grădină. Era fără sutană.

Ne cunoșteam din vedere. De aproape un an frecventam această biserică. Ajunsesem ca părintele să mă pună să citesc la strană și de asemenea să bat toaca și să trag clopotele la liturghie.

Îmi plăcea acea biserică încărcată de istorie datorită poziționării ei și liniștii zonei de sub Cetatea de Scaun a Sucevei.

            Începând din anul 1402, acest lăcaș de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei. După unele surse, numele de Mirăuți provine de la faptul că aici erau miruiți domnii Moldovei înainte de a fi înscăunați. Aici a fost uns ca domn al Moldovei și voievodul Ștefan cel Mare. Tot legenda spune că ar fi existat o punte suspendată între Cetatea de Scaun și Biserica Mirăuți. Biserica se afla în apropierea Curții Domnești din Suceava ale cărei ruine se pot vedea și astăzi în centrul orașului.

            Părintele Coclici, luându-l de brat, se adresează părintelui Ariton, zâmbind:

            -Ce s-a întâmplat părinte, tocmai acum în post ?

            -Ce să se întâmple. Am fost chemat la o sfeștanie. După care am stat la masă și au insistat să servesc un pahar. Probabil au pus ceva în băutură, că îmi este foarte rău. Nu mă pot ține pe picioare.

            Între timp au mai ieșit în stradă și alți vecini care l-au preluat pe părintele Ariton. Unii zâmbeau de situație, alții condamnau faptele săvârșite de un preot în postul mare.

            -Și unde îl ducem ?

            -Păi o fi acasă Frusina de la nr. 56 ? Că părintele este de-al casei.

            -Am văzut-o astăzi prin curte.

            -Atunci duceți-l acolo, să se odihnească.

            Părintele Coclici discutând cu cei care au mai rămas în stradă, spunea că sigur l-au mai văzut și alții în situația data pe părintele Ariton. Este foarte probabil că va fi pus în discuția consistoriului bisericesc pentru fapta sa.

            Nu este admisibil ca un preot care trebuie să dea dovadă de smerenie și bună purtare pentru enoriași, el să fie un exemplu negativ. Și mai ales în Postul Paștelui, când tot creștinul trebuie să se abțină de la cele lumești și să se gândească mai mult la cele sufletești.

Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire.

Dar este în același timp și o faptă de cinstire a lui Dumnzeu, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă de iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu.

Văzând că discuțiile continua în stradă, am încercat să mă retrag îndreptându-mă spre centrul orașului.

Părintele Coclici a observat plecarea mea și zâmbind mi-a mulțumit pentru că l-am salvat de la rușine pe părintele Ariton.

Anii au trecut în zbor.

Acum când am ajuns la o anumită vârstă mă gândesc, amuzându-mă, la spusele profesoarei de istorie că am să ajung în rai.

Dar faptele mele ulterioare nu îmi dau viza pe un pașaport pentru rai.

Mi-a plăcut să gust din toate ale vieții.

Sunt un om curios din fire și mi-a plăcut să nu trec prin viața “ca gâsca prin apă”.

Câteodată am câștigat, câteodată am pierdut. Unora le-am adus bucurie în viață, altora supărări. Unora le-am fost drag, altora le-am fost urât.

Nu întotdeauna cei pe care i-am iubit, m-au iubit și ei. Cum tot atât de adevărat este că au fost unii care m-au iubit, însă eu nu i-am putut iubi.

Pe unii am putut să-i ajut și pentru ei am fost bun, cum pe alții nu am putut să-i ajut și pentru ei am fost rău.

Nu poți să le ai pe toate în viață asta.

 “Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate fi iadul altuia”.

Liviu Rebreanu

“Păstrează credința și sinceritatea ca principii primordiale”

                                                            Confucius