MASTER & SLAVE

De când eram mai mic am constatat că românul are o genă care îl determină “să se descurce”. Altfel spus să-și completeze cele necesare traiului, dacă s-ar putea fără să muncească sau fără să plătească. Unora le merge, altora nu. Nu totdeauna banii alocați pentru a realiza ceva, ajungeau să fie folosiți în totalitate acelui scop. Erau destule nișe prin care fiecare de pe poziția lui ciupea câte ceva. Nu contează cât, dar ciupeau. Pe atunci se spunea: “Dacă nu curge, picură și tot e bine”.

La țară, pe timpul colectivizării, mai toți ciupeau câte ceva. Unii mai mult, alții mai puțin. Unii cu traista sau cu sacul, alții cu căruța sau cu tractorul.

Era vorba “nu luăm de oameni, faptă condamnată și în biblie, luăm de la stat”. Ne furam singuri căciula. Cei care erau plătiți să păzească acest avut, erau primii care beneficiau de foloase fără muncă. Erau pe poziția “lupului pus paznic la oi”.

În industrie, în construcții, în comert, în spitale, în cantine, peste tot se practica acest “mic ciupit”.

Dacă lucrai la ferma legumicolă, era imposibil să nu iei legume pentru acasă. Dacă lucrai pe o combină era imposibil să nu iei și pentru tine grâu sau alte ceriale. Dacă erai șofer pe salvare era imposibil să nu vinzi benzină. Dacă lucrai pe șantier era imposibil să nu duci acasă materiale de construcții de care aveai nevoie. Dacă lucrai la cantină era imposibil să nu ei ceva produse alimentare, de fapt din rația celor care serveau acolo masa.

Și toate acestea în detrimentul altora și cu știința șefilor. Șefii erau primii ce se înfruptau din cele necuvenite.

Am cunoscut pe cineva care lucra la vinalcool și făcea troc cu unii care lucrau la un abator. El dădea coniac și primea mușchi file. Și îi mergea foarte bine lui și la tot neamul.

Am cunoscut pe cineva care și-a refăcut casa și care nu a cumpărat un cui. Lucrase ca dulgher pe șantier și s-a asigurat, în ani, de acolo cu tot ce îi trebuia.

Am cunoscut un tractorist care se descurca. Începând cu aratul grădinii sale, pe motorina statului, apoi cu asigurarea semințelor din semnănătoarea cu care lucra. Pentru el lăsa intenționat la recoltare grâu în cuva combinei pe care lucra. Câțiva baloți de paie pe care îi uita în remorcă etc.

Au fost unii care în loc să care recolta de pe câmp la sediul cooperativei, o duceau direct acasă la ei, cartofi, porumb fân. Unii au mai fost prinși, alții ba. S-au descurcat.

Unii care lucrau la ferma zootehnică țineau acasă porci cu laptele luat de la fermă. Șefii lor și milițenii primeau doar porcul gata de tăiat.

Nu mai vorbesc de pădurari, cât de bine le mergea în administrarea pădurilor statului. Nimeni nu putea număra copacii din pădure.

 Am cunoscut pe cineva care lucra la o fabrică de tricotaje. La fiecare schimb scotea câte ceva din fabrică, mână în mână cu cei de la poartă. Fiecare își avea partea. A dat la tot neamul prosoape. Și nu era singura care proceda așa.

Până și la mină se ciupea frumos. Prin instituirea acordul global, minierul era plătit la cantitatea de minereu brut pe care o exploata. Dacă realiza, spre exemplu, o cantitate de 1000 kg, șeful de tură, cu acordul minierului, îi ponta 1500 kg. Din cele 500 kg pontate în plus, 250 erau ale minierului și 250 erau ale șefului de tură. La sfârșitul lunii se aduna o cantitate apreciabilă, în plus față de cea muncită, pentru care lua banii. Din aceștia, proporțional, trebuia să cotizeze la șeful de tură. Și el la rândul lui cotiza cu o parte la șefii lui. Și tot așa până la vârful conducerii. Totul decurgea ca la carte. Era găsită și o justificare prin băile de flotație unde se separa utilul de steril. Minereul brut exploatat era de slabă calitate. Cantitatea de steril era mare în comparație cu minereul pur. “Așa l-a făcut Dumnezeu.”

Nu mai vorbesc de frizerii, aprozariștii și șoferii, care lucrau la stat. Trăgeau statul în piept la maximum. Și le-a mers în acea societate în care se spunea că totul era sub control. Numai că și cei care controlau erau oameni.

Am cunoscut un taximetrist, într-un oraș de provincie, care în fiecare lună își cumpăra un nou costum de haine, iar pe cel vechi îl arunca. Omul se respecta. Și i-a mers bine.

Probabil că indirect societatea creează asemenea mecanisme prin care unii sunt mai buni decât alții, unii mai stăpâni și alții mai sclavi.

Eram la serviciu, înainte de 1989. Aveam perioade când trebuia să stau peste noapte acolo. În una din seri mă trezesc în birou cu un tânăr care lucra la popotă și care îmi zice:

-Domn inginer, nu doriți să cumpărați niște conserve de carne ?

-Dar de unde ai tu conserve de carne, le-ai șterpelit de la cantină ?

- Mă descurc.

-Tu te descurci și vrei să mă bagi pe mine la belea.

-Stați liniștit. Dacă ați știi câte am mai vândut și la alții.

-Păi și nu observă șefii tăi ?

-Cum să mă observe ? Poate eu să-i observ cum iau ei.

-Cum așa ?

-Vă spun imediat. Spre exemplu, astăzi am fost cu șeful de depozit alimente, cu mașina, să aducem de la depozitul central din oraș, alimentele repartizate nouă. Printre altele, aveam de ridicat 550 de conserve de carne. Șeful de depozit de la centru ne-a spus că a avut și el obligații la șefii lui și nu ne poate da decât 500, dar am semnat pentru 550.

-Și dacă nu acceptați treaba asta ?

-Simplu, nu ne mai dădea deloc. Spunea că nu are.

-Păi și voi trebuie să le scădeți și pe cele 50.

-Da, dar asta nu-i nimic. Cum am ajuns în unitate, am și primit, prin curier, plasa de la secretarul comitetului de partid, pe care a trebuit să o umplem. Și imediat au venit curierii și pentru ceilalți mahări.

-Și cine semnează pentru ridicarea alimentelor din deposit spre a fi duse la bucătărie ?

-Șeful de cantină.

-Și a acceptat așa ceva ?

-Dacă vociferează, imediat îl turnăm mai sus.

-Și șeful de cantină câte a ridicat efectiv din depozit ?

-Vreo 200, că și șeful de depozit și-a oprit pentru el câteva.

-Deci în loc de 550 ați băgat la cazan 200 ?

-Da, de unde. Șeful de cantină când a văzut pentru câte a semnat și câte a primit, și-a oprit și el câteva.

-Și a mai ajuns vreouna în cazan ?

-Eu eram cel care trebuia să le bag în cazan, și mi-am mai oprit și eu câteva.

-Bine, dar cei care mănâncă nu sesizeaza lipsa cărnii din mâncare ? Nu vă este frică că vă pot spune șefilor ?

-Care șefi ? Că toți sunt mânjiți. Apoi nu sunt prost. Am avut în meniu tocăniță de cartofi cu carne. Am prăjit niște jumări din slănina care este din abundență de la gospodăria noastră și am aruncat-o în cazan alături de câteva conserve. Prin fierbere carnea s-a împrăștiat printre cartofi. Nimeni nu poate să-mi spună câte conserve am pus în cazan.

Și când te gândești că statul a alocat bani pentru o masă acceptabilă, cu un anumit număr de calorii, pentru acei tineri care trebuiau să se instruiască.

În mod indirect, prin acele nișe create de oameni, o parte din bani s-au scurs în altă parte.

Așa era în toată societatea. Și culmea e că tot cei care mai ciupeau, erau cei mai critici și mai nemulțumiți, că nu se alocă suficient pentru a realiza ceva.

Nu s-a schimbat nimic nici în ziua de astăzi, numai că lucrăm în alte coordonate.

Astăzi când primim fonduri europene este la fel ca înainte. Care mai de care doresc să primească din aceste fonduri, dar dacă se poate să nu facă nimic sau doar să mimeze că fac ceva.

Toți care sunt pe lanțul de întocmire și aprobare a documentelor pentru obținerea acestor fonduri europene, prin diverse programe operaționale, axe prioritare și proiecte, până nu ciupesc ceva pentru ei, nu ajută și chiar obstrucționează obținere fondurilor.

Este concludent exemplul unui afacerist italian care a investit în câteva zeci de hectare cu viței de vie în zona Banatului. A accesat un proiect cu fonduri europene și după ce a încasat dublu cât a investit, având concursul funcționarilor responsabili din domeniu, a renunțat la afacere și a plecat din țară. Iar statul român trebuie să recupereze acele fonduri gestionate de UE.

Un altul, a arendat o suprafață mare de teren, cu ajutorul unor primării din inima Olteniei, pentru a cultiva tomate și astfel să poată accesa fonduri europene, garantate de stat, pentru subvenționarea acestei culturi. A încasat o sumă imensă și a dispărut din țară, fără ca cineva să vadă măcar un răsad de tomate. Cum a fost posibil să încaseze acei bani și nimeni să nu verifice pe teren. Dar în ziua de astăzi poți verifica și din birou orice suprafață de teren de oriunde din țară, prin programele geosatelitare.

În schimb orice mic fermier român care luptă pentru supravețuire și accesează un proiect european, este sufocat de documentele pe care trebuie să le prezinte și de controalele care se fac pentru dovedirea viabilității afacerii. Întregul mecanism trebuie uns pentru a funcționa. De la omul din primăria unei mici comune, până la funcționarii din agențiile statului.

Întotdeauna pentru cei mari există un standard, iar pentru cei mici alt standard. În funcție de posibilitățile de a te descurca.

Așa este și la nivel de țări. Unele sunt mai egale decât altele în UE. Unele au atitudine și mentalitate de “master”. Altele au atitudine de “slave”.

Această mentalitate de stăpâni care știu mai bine ce le trebuie altora, a existat dintotdeauna pe pământ.

Așa au văzut mai bine și romanii ce le trebuie dacilor și au venit să-i civilizeze. De fapt lor le trebuiau mai multe bogății. Nu le mai ajungeau teritoriile cucerite cu toate resursele existente atunci.

Așa au făcut de-a lungul veacurilor, toate imperiile. Imperiul lui Napoleon, imperiul lui Hitler și acum imperiul UE.

Niciodată în România nu se va trăi ca în Germania, Franța sau Italia. Mă refer la marea majoritate a populației și nu la cazuri izolate, care reprezintă procente nesemnificative.

România a ajuns ca “săracul” care se satură din firimiturile care cad de la masa “bogatului”.

Mentalitatea aceasta de “slave” și de “master” este impusă de alții. În țara asta nimic nu se mai poate face fără aprobarea stăpânilor.

Mai nou, am văzut că febra alegerilor de la noi din 2019 a declanșat o isterie de lecții de democrație pe care românii noștri plecați peste hotare ni le țin nouă celor rămași în țară.

Noi am fi incapabili să înțelegem jocurile politice care se fac și drumul pe care ar trebui să meargă țărișoara noastră. Țară pe care, spun ei, o iubesc mai mult decât noi cei rămași acasă.

Locuind peste hotare în Australia, Noua Zeelandă, Canada Franța, Germania, Italia, Spania, Anglia au deprins nu numai obiceiurile de acolo, dar și mentalitatea de stăpâni peste alte nații. Cu toate că marea majoritate a românilor de pe acolo sunt pe poziția de “slave”.

Mă tot întreb, de ce știu ei mai bine “ce ne trebuie nouă aici în țară”, când ei nu trăiesc aici zi de zi, nu se confruntă cu problemele noastre.

Îmi mențin părerea că românul se descurcă în orice situație. Așa a făcut-o de veacuri și așa va face și în continuare. De aceea am rămas o insulă de latinitate într-o mare de slavi.

Nu au reușit să ne înghită nimeni. Nici un imperiu.

”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”

                                                Nicolae STEINHARDT