MASTER & SLAVE

De când eram mai mic am constatat că românul are o genă care îl determină “să se descurce”. Altfel spus să-și completeze cele necesare traiului, dacă s-ar putea fără să muncească sau fără să plătească. Unora le merge, altora nu. Nu totdeauna banii alocați pentru a realiza ceva, ajungeau să fie folosiți în totalitate acelui scop. Erau destule nișe prin care fiecare de pe poziția lui ciupea câte ceva. Nu contează cât, dar ciupeau. Pe atunci se spunea: “Dacă nu curge, picură și tot e bine”.

La țară, pe timpul colectivizării, mai toți ciupeau câte ceva. Unii mai mult, alții mai puțin. Unii cu traista sau cu sacul, alții cu căruța sau cu tractorul.

Era vorba “nu luăm de oameni, faptă condamnată și în biblie, luăm de la stat”. Ne furam singuri căciula. Cei care erau plătiți să păzească acest avut, erau primii care beneficiau de foloase fără muncă. Erau pe poziția “lupului pus paznic la oi”.

În industrie, în construcții, în comert, în spitale, în cantine, peste tot se practica acest “mic ciupit”.

Dacă lucrai la ferma legumicolă, era imposibil să nu iei legume pentru acasă. Dacă lucrai pe o combină era imposibil să nu iei și pentru tine grâu sau alte ceriale. Dacă erai șofer pe salvare era imposibil să nu vinzi benzină. Dacă lucrai pe șantier era imposibil să nu duci acasă materiale de construcții de care aveai nevoie. Dacă lucrai la cantină era imposibil să nu ei ceva produse alimentare, de fapt din rația celor care serveau acolo masa.

Și toate acestea în detrimentul altora și cu știința șefilor. Șefii erau primii ce se înfruptau din cele necuvenite.

Am cunoscut pe cineva care lucra la vinalcool și făcea troc cu unii care lucrau la un abator. El dădea coniac și primea mușchi file. Și îi mergea foarte bine lui și la tot neamul.

Am cunoscut pe cineva care și-a refăcut casa și care nu a cumpărat un cui. Lucrase ca dulgher pe șantier și s-a asigurat, în ani, de acolo cu tot ce îi trebuia.

Am cunoscut un tractorist care se descurca. Începând cu aratul grădinii sale, pe motorina statului, apoi cu asigurarea semințelor din semnănătoarea cu care lucra. Pentru el lăsa intenționat la recoltare grâu în cuva combinei pe care lucra. Câțiva baloți de paie pe care îi uita în remorcă etc.

Au fost unii care în loc să care recolta de pe câmp la sediul cooperativei, o duceau direct acasă la ei, cartofi, porumb fân. Unii au mai fost prinși, alții ba. S-au descurcat.

Unii care lucrau la ferma zootehnică țineau acasă porci cu laptele luat de la fermă. Șefii lor și milițenii primeau doar porcul gata de tăiat.

Nu mai vorbesc de pădurari, cât de bine le mergea în administrarea pădurilor statului. Nimeni nu putea număra copacii din pădure.

 Am cunoscut pe cineva care lucra la o fabrică de tricotaje. La fiecare schimb scotea câte ceva din fabrică, mână în mână cu cei de la poartă. Fiecare își avea partea. A dat la tot neamul prosoape. Și nu era singura care proceda așa.

Până și la mină se ciupea frumos. Prin instituirea acordul global, minierul era plătit la cantitatea de minereu brut pe care o exploata. Dacă realiza, spre exemplu, o cantitate de 1000 kg, șeful de tură, cu acordul minierului, îi ponta 1500 kg. Din cele 500 kg pontate în plus, 250 erau ale minierului și 250 erau ale șefului de tură. La sfârșitul lunii se aduna o cantitate apreciabilă, în plus față de cea muncită, pentru care lua banii. Din aceștia, proporțional, trebuia să cotizeze la șeful de tură. Și el la rândul lui cotiza cu o parte la șefii lui. Și tot așa până la vârful conducerii. Totul decurgea ca la carte. Era găsită și o justificare prin băile de flotație unde se separa utilul de steril. Minereul brut exploatat era de slabă calitate. Cantitatea de steril era mare în comparație cu minereul pur. “Așa l-a făcut Dumnezeu.”

Nu mai vorbesc de frizerii, aprozariștii și șoferii, care lucrau la stat. Trăgeau statul în piept la maximum. Și le-a mers în acea societate în care se spunea că totul era sub control. Numai că și cei care controlau erau oameni.

Am cunoscut un taximetrist, într-un oraș de provincie, care în fiecare lună își cumpăra un nou costum de haine, iar pe cel vechi îl arunca. Omul se respecta. Și i-a mers bine.

Probabil că indirect societatea creează asemenea mecanisme prin care unii sunt mai buni decât alții, unii mai stăpâni și alții mai sclavi.

Eram la serviciu, înainte de 1989. Aveam perioade când trebuia să stau peste noapte acolo. În una din seri mă trezesc în birou cu un tânăr care lucra la popotă și care îmi zice:

-Domn inginer, nu doriți să cumpărați niște conserve de carne ?

-Dar de unde ai tu conserve de carne, le-ai șterpelit de la cantină ?

- Mă descurc.

-Tu te descurci și vrei să mă bagi pe mine la belea.

-Stați liniștit. Dacă ați știi câte am mai vândut și la alții.

-Păi și nu observă șefii tăi ?

-Cum să mă observe ? Poate eu să-i observ cum iau ei.

-Cum așa ?

-Vă spun imediat. Spre exemplu, astăzi am fost cu șeful de depozit alimente, cu mașina, să aducem de la depozitul central din oraș, alimentele repartizate nouă. Printre altele, aveam de ridicat 550 de conserve de carne. Șeful de depozit de la centru ne-a spus că a avut și el obligații la șefii lui și nu ne poate da decât 500, dar am semnat pentru 550.

-Și dacă nu acceptați treaba asta ?

-Simplu, nu ne mai dădea deloc. Spunea că nu are.

-Păi și voi trebuie să le scădeți și pe cele 50.

-Da, dar asta nu-i nimic. Cum am ajuns în unitate, am și primit, prin curier, plasa de la secretarul comitetului de partid, pe care a trebuit să o umplem. Și imediat au venit curierii și pentru ceilalți mahări.

-Și cine semnează pentru ridicarea alimentelor din deposit spre a fi duse la bucătărie ?

-Șeful de cantină.

-Și a acceptat așa ceva ?

-Dacă vociferează, imediat îl turnăm mai sus.

-Și șeful de cantină câte a ridicat efectiv din depozit ?

-Vreo 200, că și șeful de depozit și-a oprit pentru el câteva.

-Deci în loc de 550 ați băgat la cazan 200 ?

-Da, de unde. Șeful de cantină când a văzut pentru câte a semnat și câte a primit, și-a oprit și el câteva.

-Și a mai ajuns vreouna în cazan ?

-Eu eram cel care trebuia să le bag în cazan, și mi-am mai oprit și eu câteva.

-Bine, dar cei care mănâncă nu sesizeaza lipsa cărnii din mâncare ? Nu vă este frică că vă pot spune șefilor ?

-Care șefi ? Că toți sunt mânjiți. Apoi nu sunt prost. Am avut în meniu tocăniță de cartofi cu carne. Am prăjit niște jumări din slănina care este din abundență de la gospodăria noastră și am aruncat-o în cazan alături de câteva conserve. Prin fierbere carnea s-a împrăștiat printre cartofi. Nimeni nu poate să-mi spună câte conserve am pus în cazan.

Și când te gândești că statul a alocat bani pentru o masă acceptabilă, cu un anumit număr de calorii, pentru acei tineri care trebuiau să se instruiască.

În mod indirect, prin acele nișe create de oameni, o parte din bani s-au scurs în altă parte.

Așa era în toată societatea. Și culmea e că tot cei care mai ciupeau, erau cei mai critici și mai nemulțumiți, că nu se alocă suficient pentru a realiza ceva.

Nu s-a schimbat nimic nici în ziua de astăzi, numai că lucrăm în alte coordonate.

Astăzi când primim fonduri europene este la fel ca înainte. Care mai de care doresc să primească din aceste fonduri, dar dacă se poate să nu facă nimic sau doar să mimeze că fac ceva.

Toți care sunt pe lanțul de întocmire și aprobare a documentelor pentru obținerea acestor fonduri europene, prin diverse programe operaționale, axe prioritare și proiecte, până nu ciupesc ceva pentru ei, nu ajută și chiar obstrucționează obținere fondurilor.

Este concludent exemplul unui afacerist italian care a investit în câteva zeci de hectare cu viței de vie în zona Banatului. A accesat un proiect cu fonduri europene și după ce a încasat dublu cât a investit, având concursul funcționarilor responsabili din domeniu, a renunțat la afacere și a plecat din țară. Iar statul român trebuie să recupereze acele fonduri gestionate de UE.

Un altul, a arendat o suprafață mare de teren, cu ajutorul unor primării din inima Olteniei, pentru a cultiva tomate și astfel să poată accesa fonduri europene, garantate de stat, pentru subvenționarea acestei culturi. A încasat o sumă imensă și a dispărut din țară, fără ca cineva să vadă măcar un răsad de tomate. Cum a fost posibil să încaseze acei bani și nimeni să nu verifice pe teren. Dar în ziua de astăzi poți verifica și din birou orice suprafață de teren de oriunde din țară, prin programele geosatelitare.

În schimb orice mic fermier român care luptă pentru supravețuire și accesează un proiect european, este sufocat de documentele pe care trebuie să le prezinte și de controalele care se fac pentru dovedirea viabilității afacerii. Întregul mecanism trebuie uns pentru a funcționa. De la omul din primăria unei mici comune, până la funcționarii din agențiile statului.

Întotdeauna pentru cei mari există un standard, iar pentru cei mici alt standard. În funcție de posibilitățile de a te descurca.

Așa este și la nivel de țări. Unele sunt mai egale decât altele în UE. Unele au atitudine și mentalitate de “master”. Altele au atitudine de “slave”.

Această mentalitate de stăpâni care știu mai bine ce le trebuie altora, a existat dintotdeauna pe pământ.

Așa au văzut mai bine și romanii ce le trebuie dacilor și au venit să-i civilizeze. De fapt lor le trebuiau mai multe bogății. Nu le mai ajungeau teritoriile cucerite cu toate resursele existente atunci.

Așa au făcut de-a lungul veacurilor, toate imperiile. Imperiul lui Napoleon, imperiul lui Hitler și acum imperiul UE.

Niciodată în România nu se va trăi ca în Germania, Franța sau Italia. Mă refer la marea majoritate a populației și nu la cazuri izolate, care reprezintă procente nesemnificative.

România a ajuns ca “săracul” care se satură din firimiturile care cad de la masa “bogatului”.

Mentalitatea aceasta de “slave” și de “master” este impusă de alții. În țara asta nimic nu se mai poate face fără aprobarea stăpânilor.

Mai nou, am văzut că febra alegerilor de la noi din 2019 a declanșat o isterie de lecții de democrație pe care românii noștri plecați peste hotare ni le țin nouă celor rămași în țară.

Noi am fi incapabili să înțelegem jocurile politice care se fac și drumul pe care ar trebui să meargă țărișoara noastră. Țară pe care, spun ei, o iubesc mai mult decât noi cei rămași acasă.

Locuind peste hotare în Australia, Noua Zeelandă, Canada Franța, Germania, Italia, Spania, Anglia au deprins nu numai obiceiurile de acolo, dar și mentalitatea de stăpâni peste alte nații. Cu toate că marea majoritate a românilor de pe acolo sunt pe poziția de “slave”.

Mă tot întreb, de ce știu ei mai bine “ce ne trebuie nouă aici în țară”, când ei nu trăiesc aici zi de zi, nu se confruntă cu problemele noastre.

Îmi mențin părerea că românul se descurcă în orice situație. Așa a făcut-o de veacuri și așa va face și în continuare. De aceea am rămas o insulă de latinitate într-o mare de slavi.

Nu au reușit să ne înghită nimeni. Nici un imperiu.

”Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiți”

                                                Nicolae STEINHARDT

PAȘAPORT SPRE RAI

Era în Postul Mare. O vreme de primăvară, mult așteptată de toată lumea. După o iarnă cum numai pe la Suceava întâlnești, cu ger și mult omăt, care vine de prin noiembrie și nu se lăsa dus nici în martie, a început și soarele timid să-și facă prezența. O adevărată descătușare pentru toți, cu mic, cu mare.

Eu pe atunci stam în noul cartier George Enescu, la fratele meu. Cum mai toată iarna m-am dus la liceu cu autobuzele acelea aglomerate și care mergeau destul de greu, acum când a început primăvara, mă bucuram de mersul pe jos.

Din George Enescu urcam pe lângă Centrul de Calcul, prin cartierul Mărășești și apoi coboram pe strada Mărăști, pe lângă Baia Comunală, pe lângă Hotel Arcașul, Biserica Sf. Nicolae, Cinematograful Modern, Poșta centrală, Piață, Scări, Calea Unirii și ajungeam la liceu.

Aer curat, soare, oameni. Îți era mai mare dragul să mergi pe jos. Mă încărcam cu energie pozitivă din natură.

În una din zile, pe la amiază, eram pe trotuarul de lângă Biserica Sf. Nicolae. În dreptul rondului din fața Cinematografului Modern văd pe cineva căzut peste gardul viu, pe spațiul verde, unde mai erau câteva pâlcuri de omăt.

Câțiva trecători, din sens opus mersului meu, s-au uitat fugitiv la el și au mers mai departe.

Pe atunci erau destul de mulți care nu țineau seama de numărul paharelor date peste cap și majoritatea oamenilor îi compătimeau când îi vedeau căzuți pe undeva. Și doar atât. Nu ai cum să intervii la toții bețivii dintr-un oraș.

Când ajung în dreptul omului căzut am observat că dorea să se ridice și nu putea. Am înțeles din gestul pe care l-a făcut cu mâna că ar avea nevoie de puțin ajutor.

Când mă apropii, văd un om îmbrăcat în palton negru și imediat îi văd și sutana. Era un preot.

Încerc cu greu să îl ajut să se ridice. Eu la vreo 60 de kg și el mai mult decât dublu față de mine. Era un om înalt și bine făcut. Era cât un urs.

Avea nevoie de acel punct de sprijin a lui Arhimede “Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”.

După câteva momente de chin pentru mine, deoarece depășea cu mult posibilitățile mele fizice, reușește să se ridice ținându-se de mine.

Problema era cum să îi iau căciula de jos, pentru că trebuia să-l țin. Se clătina rău și pământul era plin de apă de la topirea omătului. Îmi era frică să nu alunece, să nu cadă din nou. Preocuparea lui era însă o geantă mare de piele neagră, ca de perceptor, pe care o ținea strâns într-o mână.

Căciula neagră de astrahan era căzută cam la un metru de noi. Cu greu reușesc să îi dau și căciula.

După ce s-a stabilizat puțin în poziție verticală, îmi zice:

-Ajută-mă să mearg până acasă.

-Pe unde stați ?

-Aici prin spate la Modern.

-Bine, haideți să mergem ușor.

Îl prind de un brat. Eu eram până la umărul lui. În celălalt braț avea geanta. Își ținea foarte greu echilibrul. Era un munte de om.

Traversăm cu greu și cu atenție strada Eminescu și o luăm ușor prin spatele clădirii cinematografului Modern. Cu multe pauze, pentru că avea tendința de a se prăvăli. Am crezut atunci că din cauza genții care îl trăgea într-o parte.

Ca să-l ajut să meargă mai ușor, îi zic:

-Dați-mi să duc eu geanta, că vă incomodează.

-Nu, nu.

-Dar nu am de gând să fug cu ea. Vedeți că mergem destul de greu și credeam că vă ușurez deplasarea.

-Mergem încet. În geantă am cele sfinte.

Probabil că avea cărți sfinte, patrafirul, crucea.

O luam ușor, cu multe poticneli pe strada Dragoș Vodă, în sus. Eram leoarcă pe spate de transpirație datorită efortului pe care îl făceam să îl mențin la verticală. Era pentru mine ca un bloc de piatră care se clătina și eu trebuie să-l mențin drept.

La un moment dat pe acea stradă cobora fosta mea profesoară de istorie din generală. De ea se leagă amintirea primei note primite în clasa a V-a:

Profesoara, care era foarte tânără şi foarte frumoasă, după ce ne-a explicat ce este cu „era noastră - e.n.“ şi cu „înaintea erei noastre - î.e.n.“, vrând să vadă dacă am înţeles, a zis: „Pun un 10 în catalog dacă îmi spune careva, câţi ani a condus imperiul împăratul roman Augustus, din anul 27 î.e.n. până în anul 14 e.n.“ S-au ridicat „o pădure“ de mâini. Bineînţeles că i-a pus să răspundă pe cei din primele bănci. Unul a zis 27. Altul a zis 14. Apoi marea majoritate a mâinilor ridicate au fost retrase. Mai pune pe cineva care spune 13. În sfârşit, ajunge şi la mine, care stăteam în banca a treia, pe rândul de la geam, şi am zis: 43 de ani. Profesoara, ca să vadă dacă nu am spus la întâmplare, a mai zis: „Foarte bine, cum ai făcut?“, „Am adunat cei 27 de ani până la anul 1 din î.e.n cu cei 14 ani din e.n.“. Mi-a zis: „Da, dar anul 1 trebuie luat o singură dată, deci erau 42 de ani şi aşa cum am promis îţi pun un 10, cum te cheamă?“.

Profesoara de istorie a stat câțiva ani la noi în sat. Soțul dânsei, care era profesor de limba română la școala noastră, și-a ales apoi munca pe linie de partid și a ajuns repede activist la județ. Și bineînțeles a adus-o cu serviciul în oraș și pe soție.

Profesoara Amăriucăi, că despre dumneaei este vorba, probabil atunci, locuia în zonă. O zonă frumoasă, liniștită, aproape fără circulație de mașini, cu case dichisite, cu grădini cu flori și pomi fructiferi, cu confortul asigurat de oraș, apă canalizare, gaze și foarte aproape de centru.

Profesoara mă recunoaște, se oprește puțin, văzând cât mă chinuiam să-l țin să nu cadă pe preot, și zice:

-Ce faci Puiu ?

-Îl ajut pe părintele să ajungă acasă.

-Cum te-a găsit tocmai pe tine ?

-Întâmplător mergeam la liceu.

-Pentru fapta ta, sigur ai să ajungi în rai.

Și zâmbind, profesoara și-a continuat drumul spre centrul orașului.

Noi am continuat să urcăm ușor pe stradă. La un moment dat zăresc în susul străzii doi bărbați care discutau. Erau vecini, unul de o parte de stradă și altul de cealaltă parte de stradă. Meștereau ceva prin grădinile din fața caselor lor.

Unul dintre ei văzând că este ceva în neregulă cu deplasarea noastră, care nu era tocmai rectilinie, iese din grădină și zice:

-Uite-l pe părintele Ariton.

-Care cel de la Sf. Ioan ? zice celălalt.

-Da, da. El este.

Și amândoi vin în întâmpinarea noastră. Atunci am observant că unul dintre cei care au venit înaintea noastră era părintele Coclici de la Biserica Sf. Gheorghe Mirăuți. Era îmbrăcat pentru lucru în grădină. Era fără sutană.

Ne cunoșteam din vedere. De aproape un an frecventam această biserică. Ajunsesem ca părintele să mă pună să citesc la strană și de asemenea să bat toaca și să trag clopotele la liturghie.

Îmi plăcea acea biserică încărcată de istorie datorită poziționării ei și liniștii zonei de sub Cetatea de Scaun a Sucevei.

            Începând din anul 1402, acest lăcaș de cult a îndeplinit rolul de sediu al Mitropoliei Moldovei. După unele surse, numele de Mirăuți provine de la faptul că aici erau miruiți domnii Moldovei înainte de a fi înscăunați. Aici a fost uns ca domn al Moldovei și voievodul Ștefan cel Mare. Tot legenda spune că ar fi existat o punte suspendată între Cetatea de Scaun și Biserica Mirăuți. Biserica se afla în apropierea Curții Domnești din Suceava ale cărei ruine se pot vedea și astăzi în centrul orașului.

            Părintele Coclici, luându-l de brat, se adresează părintelui Ariton, zâmbind:

            -Ce s-a întâmplat părinte, tocmai acum în post ?

            -Ce să se întâmple. Am fost chemat la o sfeștanie. După care am stat la masă și au insistat să servesc un pahar. Probabil au pus ceva în băutură, că îmi este foarte rău. Nu mă pot ține pe picioare.

            Între timp au mai ieșit în stradă și alți vecini care l-au preluat pe părintele Ariton. Unii zâmbeau de situație, alții condamnau faptele săvârșite de un preot în postul mare.

            -Și unde îl ducem ?

            -Păi o fi acasă Frusina de la nr. 56 ? Că părintele este de-al casei.

            -Am văzut-o astăzi prin curte.

            -Atunci duceți-l acolo, să se odihnească.

            Părintele Coclici discutând cu cei care au mai rămas în stradă, spunea că sigur l-au mai văzut și alții în situația data pe părintele Ariton. Este foarte probabil că va fi pus în discuția consistoriului bisericesc pentru fapta sa.

            Nu este admisibil ca un preot care trebuie să dea dovadă de smerenie și bună purtare pentru enoriași, el să fie un exemplu negativ. Și mai ales în Postul Paștelui, când tot creștinul trebuie să se abțină de la cele lumești și să se gândească mai mult la cele sufletești.

Postul este o faptă de virtute, un exercițiu de înfrânare a poftelor trupului și de întărire a voinței, o formă de pocăință, deci mijloc de mântuire.

Dar este în același timp și o faptă de cinstire a lui Dumnzeu, adică o renunțare de bună voie la ceva care ne este îngăduit, izvorâtă de iubirea și respectul pe care îl avem față de Dumnezeu.

Văzând că discuțiile continua în stradă, am încercat să mă retrag îndreptându-mă spre centrul orașului.

Părintele Coclici a observat plecarea mea și zâmbind mi-a mulțumit pentru că l-am salvat de la rușine pe părintele Ariton.

Anii au trecut în zbor.

Acum când am ajuns la o anumită vârstă mă gândesc, amuzându-mă, la spusele profesoarei de istorie că am să ajung în rai.

Dar faptele mele ulterioare nu îmi dau viza pe un pașaport pentru rai.

Mi-a plăcut să gust din toate ale vieții.

Sunt un om curios din fire și mi-a plăcut să nu trec prin viața “ca gâsca prin apă”.

Câteodată am câștigat, câteodată am pierdut. Unora le-am adus bucurie în viață, altora supărări. Unora le-am fost drag, altora le-am fost urât.

Nu întotdeauna cei pe care i-am iubit, m-au iubit și ei. Cum tot atât de adevărat este că au fost unii care m-au iubit, însă eu nu i-am putut iubi.

Pe unii am putut să-i ajut și pentru ei am fost bun, cum pe alții nu am putut să-i ajut și pentru ei am fost rău.

Nu poți să le ai pe toate în viață asta.

 “Nici un paradis nu e frumos ca acela pe care şi-l zugrăveşte omul în sufletul său. Raiul unuia poate fi iadul altuia”.

Liviu Rebreanu

“Păstrează credința și sinceritatea ca principii primordiale”

                                                            Confucius

IMPRESII ADOLESCENTINE

Fiecare generație definește un timp al ei. Fiecare generație este marcată de contextul social, politic, economic al vremii. Amprenta mediului exterior este definitorie în formarea unei generații, chiar dacă omul este o ființă adaptabilă care se pliază pe noile cerințe ale societății.

Perioada liceului este hotărâtoare în definirea personalității unui tânăr. Atunci dorințele de schimbare sunt mult mai mari. Posibilitățile efective de punere în practică a năzuințelor, a dorințelor, depind de fiecare individ în parte, de capacitățile fizice și intelectuale, native sau dobândite.

Generațiile de liceeni care nu au beneficiat de avantajele erei informatice au fost marcate de comunicarea dintre semeni prin cuvântul scris.

Era binecunoscut proverbul latin “Verba volant, scripta manent”. Tradus el înseamnă „vorbele zboară, scrisul rămâne”. Această frază pare să provină dintr-un discurs rostit de Caius Titus în Senatul Roman, prin care a sugerat că vorbele rostite ar putea fi ușor de uitat, dar documentele scrise sunt păstrate și pot fi întotdeauna concludente în treburile publice.

A fost o perioadă “la modă” printre liceeni completarea unor oracole cu impresii, amintiri ale colegilor din perioada petrecută împreună.

Nu am scăpat prilejul nici eu de a avea consemnate câteva momente din ultimul an de liceu. De fapt a fost ideea unei fete din liceu, pe care o îndrăgeam, și care soarta a făcut să găsim același drum în viață.

Acum mă bucur când recitesc și îmi aduc aminte de acele vremuri și de acei colegi cu care am traversat anii adolescenței.

Am să redau doar câteva impresii consemnate, cu sinceritate și fără inhibiții, în oracolul pe care l-am regăsit după atâția ani.

Oracol avea ca motto:

          “Fugară-i fericirea

Fugari și noi

Și numai amintirea

Ne-ntoarce înapoi”

Axinia Evidenia-Coca:

Pentru început țin să-ți multumesc pentru faptul că mi-ai încredințat și mie acest oracol, acest caiet al amintirilor, că ai fost întotdeauna înțelegător cu mine.

Septembrie își luase sub stăpânire domeniul, școlile își chemau clienții, când te-am cunoscut.

Nu știu ce credeai tu despre mine, nu știu ce credeți voi despre mine, dar eu, sunt așa cum sunt. Câteodată veselă, îmi place să râd, să glumesc. Câteodată nu știu cum să fac să-mi ascund durerea sufletului. Da, ce să fac, așa sunt eu.

Poate cândva, când părul îți va fi albit, vei găsi acest caiet pe undeva și-ți vei aduce aminte de anii de liceu. Eu îți doresc multă sănătate, pașii tăi să te îndrepte pe un drum bun, plin de bucurii, mult success la examenul de bacalaureat și la cel de admitere în învățământul superior. Doresc să aud că ești student și știu că esti capabil să fii un bun inginer. Cu stimă și colegialitate Coca.

Târzii ca frunzele de toamnă

Pe căi pierdute și răzlețe

Se duc și nu se-ntorc

Frumoșii ani ai tinereții.

Amorul este un cântec

Ce toți îl cântă des

Dar nu la toți el are

Același interes.

De urât te poți ascunde

Dar de dragoste n-ai unde

Căci oriunde te-ai ascunde

Tot la inimă pătrunde.

Doresc ca viața ta să fie

Țesută-n flori de trandafiri

A lor petale să-ți deschidă

Un val de vis și amintiri

Mireasma lor să te îmbete

În nesfârșite bucurii

Iar viața lor să ți-o coloreze

În mii de culori trandafirii.

Astăzi suntem împreună

Mâine ne vom despărți

Cine știe barca vieții

Pe ce mal ne-o azvârli.

Decât o viață tristă

Și un trai în chin

Mai bine-o gâscă friptă

Și-un  kg de vin.

Viața este trecătoare

Banii sunt amăgitori

Mintea e folositoare

Dar nu-i dată tuturor.

Inima este o carte

Singura pe care-o ai

Altuia ca să citească

Niciodată să n-o dai.

Nu uita anii drăguți

Într-o școală petrecuți

Și mai ales nu uita

Căci am fost colega ta.

Nimic nu-i mai frumos pe lume

În viața pământească

Decât o amintire

Din viața școlărească.

Multe uită omu-n lume

Multe am uitat și eu

Dar ca să uiți colegii

E un lucru foarte greu.

Dumnezeu când a făcut lumea

S-a gândit la viitor

Și-a mai făcut o floare

Punându-i numele “amor”.

Câte sunt pe lume

Toate s-au scumpit

Numai dulcea sărutare

La fete s-a ieftinit.

Vor trece anii-ncet, încet

Tăcerea lin se va așterne

Dar va rămâne acest caiet

Ce amintirile-ți va cerne.

Prima iubire e ca o floare culeasă de pe mormântul cu iluzii pierdute, vei găsi poate alta, dar ea nu va mai avea parfumul celei dintîi.

Grigorean Doina:

Îți mulțumesc pentru amabilitatea pe care ai avut-o de a-mi acorda și mie acest oracol al tău pentru a lăsa câteva amintiri.

Poate mai târziu când vei scoate acest caiet de undeva de pe un raft prăfuit și-l vei citi, îți vei aduce aminte de mine și vei rosti: “A fost odată …”

Când vei fi departe

Poate printre flori vei sta

Să-ți aduci aminte

De colega ta.

Pe-a vântului aripă

Și pe-al uitării geam

Am scris cândva doar 3 cuvinte

De-ți plac ținele minte

“NU MĂ UITA”

Sfaturi:

-Iubește pe cel ce te iubește pentru a-i arăta iubirea.

-Iubirea e taina cea mai adâncă și cea mai sublimă “copilărie”.

Ce este dragostea ?

-Din punct de vedere chimic este un element cu gust dulce, arzător, preferat de tineri.

-Este foarte răspândită în natură, dar obținerea pe cale artificială este imposibilă.

-„Uneori prin ceartă dragostea se întărește”.

Dacă inima te doare

Ia rețeta următoare

50 grame sărutări

50 grame îmbrățișări

Dacă boala se-agravează

Și rețeta se dublează.

De te doare inima

Sau ți-e dor de cineva

Du-te repede și ia

Vitamina “DRAGOSTEA”

Nu iubi o frumusețe

Ce te poate înșela

Ci iubește un suflet dulce

Ce te poate mângâia.

La noi în România

Predomină nebunia

Nu e fată sau băiat

Să nu fie amorezat.

Glume:

-Bună ziua, prietene!

-Bună să-ți fie inima.

-Dar de ce ești supărat prietene ?

-Păi, cum să nu fiu supărat ? Dacă nevastă-mea a înghițit două mere întregi. Am găsit frunzele pe masă.

-O, asta nu-i nimica. Să vezi ce-am pățit eu cu nevastă-mea. Astă noapte a înghițit un tractor cu tot cu roțile cele mari.

-Dar pe ce ai cunoscut-o ?

-Păi, am găsit tractoristul sub pat. Ha ! Ha!

Dacă răscolești trecutul

Cu mintea și cu firea

Vei vedea că nu-i numic

Mai scump decât iubirea.

Viața este o țigară

Ce arde pic cu pic

Și la un moment dat

Se transformă în nimic.

Sus pe muntele de piatră

Un băiat judec-o fată

Judecata e făcută

O ia-n brațe și-o sărută

Iubirea este o vorbă

Ce toți o spunem des

Dar nu la toți ea are

Același înțeles.

Iubirea este un vierme

Ce roade ne-ncetat

O inimă de fată

Și-un suflet de băiat.

Iubește pe cea ce te iubește

Și n-o disprețui

Căci va veni și vremea

Când și tu o vei iubi.

Eu îți zic la revedere

Cu două sticle de bere

Și un kg de vin

Să le bem când ne-ntâlnim.

Sufletu Iulia:

Vor trece anii ca orele, orele ca clipele și vor dispare frumoșii ani ai tinereții în bezna trecutului, iar peste amintirea lor se va așterne covorul greu al uitării.

Acest caiet îți va oferi peste câțiva ani, dacă va supravețui, câteva clipe de regăsire a vechilor colegi, prieteni și alte categorii de oameni care au intrat cu sau fără voie în viața ta.

Târziu de tot, când anii vor începe

Ca fiecare basm cu “a fost odat”

Privind aceste rânduri vei pricepe,

Că tot ce “a fost”, “a fost” cu-adevărat.

Un trandafir cât de frumos

El tot își schimbă fața,

Dar un prieten credincios

Rămâne toată viața.

Cugetări:

-Nu răscoli cenușa trecutului, că vei găsi cărbunii încă aprinși care te vor arde.

-Niciodată în viață nu-i bine să-ți alegi tovarăș de acțiuni un rival care încearcă să-ți intre în voie.

-Nenorocirea frânge mâinile, disperarea frânge sufletul.

-E periculos să te plimbi cu nasul în vânt pe puntea propriului merit.

-Succesul nu poate fi apropiat; el stă să-ți croiești drum până la el.

Glume:

-Doamnă, a dvs.este javra asta ?

-Da, dar ce ?

-Vă rog să o țineți din scurt, adineauri m-a prins de piciorul stâng.

-Imposibil !! Cățelușul meu nu-i stângaci.

-Ah ! Ce aer curat.

-Da cum să nu, vine direct din Carpați ... (cu filtru) !

Gardianul:

-Deținut, a venit soția să te vadă !

Deținutul:

-E și asta o pedeapsă ! ...

-Ce faci soro, te-ai certat cu soțul ? De ce nu-i la masă ?

-E sub masă !

Gigel:

-Tăticule, astăzi este ședință restrânsă cu părinții !

Tatăl nedumerit:

-Cum adică restrânsă ?!

Gigel:

-Adică numai d-ta și tov. dirigintă!

La aprozar:

Nu vă supărați, găinile astea vii sunt proaspete ?

Să-ți fie viața numai cântec

Și mult noroc să ai în ea

Pe diadema fericirii

Să-ți înflorească “dragostea”.

Corduneanu Aurica:

Chiar de la început țin să-ți mulțumesc pentru amabilitatea care mi-ai acordat-o de a completa în frumosul tău ORACOL.

Deoarece te cunosc prea puțin și fiind o simplă cunoștință de a ta, nu pot să-ți scriu prea mult. De aceea mă opresc aici, dar nu înainte de a-ți ura mult succes în viață, mult succes în dragoste, îndeplinirea tuturor viselor tale și tot ceea ce înțelegi prin cuvântul “FERICIRE”.

Moroșan Constantin:

Țin din toată inima să-ți mulțumesc pentru amabilitatea ta și pentru încrederea pe care mi-ai acordat-o de a completa și eu în acest micuț album, care peste ani de zile îți va aduce aminte că am fost colegi și că ce frumoși erau anii de școală la “Lic. Ind. Nr. 2”.

Te rog scuză-mă că am fost indiscret în unele situații, dar așa este caracterul meu. Ca un coleg “bun” țin să-ți urez succes în viață, să-ți găsești idealul și să ai parte numai de bucurie și fericire.

Cum dorește porumbelul

O frumoasă porumbiță.

Tot așa-ți doresc și ție

O frumoasă copiliță.

Un mic sfat:

Iubește una

Nu iubi două

Căci din gelozie

Te lasă amândouă.

Iurescu Aurel:

Încă de la început țin să-ți multumesc din toată inima pentru tot respectul și toată amabilitatea pe care mi-ai încredințat-o de a completa și eu în acest caiet sau mai bine spus album.

Acest caiet îți va oferi peste câțiva ani, dacă va supravețui, câteva clipe de regăsire a vechilor colegi și alte categorii de oameni care au intrat cu sau fără voie în viața ta.

“E mic cuvântul “AMINTIRE”

Dar prețuiește foarte mult

Căci prin el ți-aduci aminte

De ce-a fost și ce-a trecut”

Nu dispera când greul te apasă

Și nici nu plânge al tău destin

Căci după lacrimi viața-i mai frumoasă

Cum după ploaie ceru-i mai senin.

Un mic sfat de la mine:

“În dragoste să nu te-ncrezi prea tare

Căci orice lucru are socoteală

Să nu te-ncrezi în ochii cei senini

Căci cei mai mândri trandafiri au spini.

Nu iubi o frumusețe

Ce te poate înșela

Ci iubește un suflet nobil

Ce te poate ajuta”.

Ca frunzele târzii

Pe căi fugare și răzlețe

Se duc și nu se mai întorc

Frumoșii ani ai tinereții.

“Trec anii și în calea ta

Voi fi ca oricine

Dar nu vei uita c-am fost cândva

Amic cu tine”

Dacă cumva vreodată

Ai să-ți amintești de cineva

Amintește-ți și de mine

Și te rog “nu mă uita”

Curiozități:

Voiați să știți cât de fațarnici sunt oamenii de azi?

Dacă a-ți izbuti a pune în talerul unei balanțe toate jurămintele lor, iar în celălalt o minciună pe loc ați vedea că balanța intră în echilibru.

Limba celui viclean e mai fină ca pânza păianjenului și adesea oamenii sunt mai proști ca muștele.

Unii susțin că întâia oară este adevărată iubirea, alții cred că a doua oară.

Încet … încet

Zilele trec

Și anii trec întruna

Dar în curând ne-om despărți

Chiar pentru întotdeauna

Dar sper că nu mă vei uita

Și-ți vei aduce aminte

Că într-un mic caiet

Ți-am scris niște cuvinte

Le-am scris încet cu mâna mea

Și acum te rog pe tine

Dacă vrei o clipă să-ți aduci

Aminte de mine “NU MĂ UITA”.

Țăpuleasa Aurica:

Încep prin a-ți mulțuni pentru acceptarea ta – dându-mi și mie acest caiet pentru a-ți lăsa și eu câteva gânduri, urările de rigoare și amintire poate.

Zic poate, deoarece nu-ți va trezi nimica în suflet și în gând de câte ori vei găsi pagina aceasta pentru că ne-am cunoscut întâmplător și numai puțin am stat la discuții.

Uneori se uită colegii, prietenii, altcineva nu mai vorbim.

Eu îți doresc ca din drumurile multiple ale vieții să-l alegi pe cel mai bun. Mult success în toate, baftă la examene și să-ți găsești aleasa sufletului tău cu care îți vei alina dorul inimii tot timpul.

Târziu ca frunzele de toamnă

Pe căi pierdute și răzlețe

Se duc și nu se-ntorc

Frumoșii ani ai TINEREȚII.

Cozmiuc Romeo:

Țin foarte mult să-ți multumesc pentru amabilitatea ta  de a-mi acorda acest caiet de completat, care poate peste ani de zile îți va aduce aminte că am fost colegi de clasă.

Te rog frumos să mă ierți pentru unele momente de slăbiciune care poate te-au supărat.

Din tot sufletul îți doresc multă sănătate, fericire și tot ce îți dorești pentru mai târziu.

Pșebilschi Leonard:

În primul rând vreau să-ți multumesc pentru cinstea de a-mi acorda acest caiet modest pentru a-l completa și eu.

Aș vrea să mă ierți dacă ți-am greșit cu ceva. Eu cred că te cunosc destul de bine și de aceea sper că poate peste ani când vei răsfoi acest caiet îți vei aduce aminte de mine care a încercat să fie un coleg bun.

Îți urez din toată inima să-ți se îndeplinească toate dorințele.

Huza Geo:

Mai întâi îți mulțumesc pentru amabilitatea ce-ai avut-o de a-mi încredința și mie pentru completare acest “chestionar”- aș putea spune.

Cât despre impresii – îți pot spune că-mi place “stilul” tău, ospitalitatea pe care o “afișezi” în fața unui coleg și …….

Dar am uitat să-ți spun, îmi place să-ți admir “pectoralii” tăi de “gagiu barosan”.

Făcând abstracție de …. de “pectorali”, eu îți doresc pe viitor îndeplinirea tuturor dorințelor și a idealului suprem spre care tinde orice om.

P.S. Poate-ți vei aminti de mine.

*

*    *

Totdeauna când citesc sau aud câte o știre legată de zona mirifică a Sucevei, din mass media actuală, atât de bogată, sufletul meu vibrează și se conectează la locurile și oamenii care și-au lăsat amprenta asupra anilor tinereții mele.

Trecerea mea prin Liceul industrial nr. 2 din Suceava, m-a marcat pentru restul vieții, atât prin modelele de profesori și pedagogi, cât și prin atmosfera din cămin și cantina, din sălile de clasă, precum și din practicile școlare și agricole.

Colegii de liceu ocupă un loc privilegiat în arsenalul cu amintiri al sufletului meu. Toți au lăsat amintiri de neuitat.

Au trecut mulți ani, dar de fiecare data când am revenit în Suceava și am avut ocazia să trec pe lângă liceul pe care l-am urmat, am simțit o emoție data de legătură sufletească ce s-a creat cu acele locuri, clădiri și oameni.

“Sufletul nu gândește niciodată fără o imagine “ - Aristotel

Actorul Dorel Vișan spunea: “Acolo unde am copilărit eu, Dumnezeu făcea parte din familie”.

Eu pot spune că am fost binecuvântat de Dumnezeu în această viață. Spun asta pentru că sunt puțini cei care au avut trăirile mele.

Dacă m-aș fi născut la oraș, nu aș fi cunoscut sufletul țăranului udeștean, român, legat de pământ și de obiceiurile strămoșești, a “robului pământului”.

Sunt mulți orășeni și mai ales bucureșteni, care văd metaforic viața de la țară. Din emisiuni de radio și televiziune, din mass media, dar fără să-i simtă mirosurile, condiționările legate de vreme, privațiunile, lipsurile, și confortul cultural și educativ restrâns .

Tot atât de bine pot spune că trăind la oraș, o perioadă la Suceava și apoi la București, mi-a fost îndeplinită dorința din sufletul de copil de la țară, de a duce un trai mai bun, pe care l-am visat toată copilăria. Acela de a putea dispune de ce a avut mai bun societatea în care am trăit, chiar dacă de cele mai multe ori, ca un simplu spectator.

Dacă m-aș fi născut într-o familie înstărită, ca să nu spun bogată, nu aș fi cunoscut necazurile, zbaterile, dorințele, nevoile membrilor unei familii modeste din punct de vedere material, dar bogată sufletește.

Tot atât de adevărat este că dacă aș fi rămas în sat, nu aș fi cunoscut și nu aș fi beneficiat de facilitățile oferite de viața de la oraș, de oportunitățile pe care le deschide orașul.

Odată un om mai în vârstă, mi-a spus:

“Nu uita. Niciodată cel bogat nu îl va înțelege pe cel sărac. Niciodată cel sătul nu îl va înțelege pe cel flămând. Niciodată cel sănătos nu îl va înțelege pe cel bolnav.”

Eu aș extrapola și aș spune: “Niciodată cel de la oraș, nu îl va înțelege pe cel de la țară. Niciodată cel educat nu îl va înțelege pe cel needucat”.

Dacă nu aș fi făcut atâta școală, poate aș fi cunoscut mai bine frunzele copacilor, florile câmpului, păsările codrului, norii cerului, cântecul păsărilor și al vântului, negurile vremurilor. Dar nu mi-aș fi dat seama cât de puțin știu despre sistemele automate de stabilizare a armamentului de pe tehnica blindată.

Cu cât ai mai multă carte cu atât îți dai seama că știi mai puțin.

De aceea pe oriunde am fost, permanent m-am raportat, la viața dusă la Udești, la școala generală, la liceul  din Suceava, la facultatea din București, pe care le-am urmat, la oamenii pe care i-am cunoscut și de la care am avut numai de învățat.

Colegii, că au fost de la generală, de la liceu sau de la facultate, îi port în suflet. De la fiecare am avut câte ceva de adăugat în construcția personalității mele.

Tuturor le port respect. Sunt foarte bucuros că mai pot ține legătura, cu unii dintre ei, prin intermediul spațiului virtual.