UN OM NOROCOS

Mai mereu aud vorbindu-se printre noi "muritorii de rând", cât de "norocoşi" sunt unii oameni în această viaţă trecătoare. Mass-media actuală, care ne invadează prin toate mijloacele de comunicare, abundă de subiecte, de evenimente de acest gen, probabil din lipsă de profesionalism a jurnaliştilor cu "diplomă" obţinută în universităţi mai mult sau mai puţin recunoscute, care sunt obligaţi să caute ştiri senzaţionale cu impact asupra marii majorităţi a populaţiei. "Ai văzut" sau "Ai auzit": ce afacere de succes are cutărescu, ce avere imensă are xulescu, ce maşină are pipiţa care nu ştie să "vorbească", ce vilă sau palat are politicianul y, câţi bani are cămătaru z, ce bărbat tânăr şi-a luat doamna VIP, care ar putea să îi fie mamă sau bunică sau cu ce fată tânără s-a căsătorit domnul VIP, care ar putea să îi fie tată sau bunic.

Cred că aşa a fost dintotdeauna, ca cei care nu au, să îi invidieze pe cei care au, sau la unii să le surâdă "norocul", iar la alţii să stea ascuns. Aşa a făcut Dumnezeu lumea aceasta, cu toate că se spune că "în faţa lui Dumnezeu suntem egali". Probabil că egalitatea dintre oameni se referă la modalitatea de a intra în această lume, adică de naştere, şi la modalitatea de a părăsi această lume, adică "cu o moarte toţi suntem datori", cum spune poetul. Probabil că aş putea fi "taxat" ca "nostalgic", că "tânjesc" după utopica egalitate a vchiului regim. Nu, nu sunt. După mine, ca şi după mulţi alţii, bogăţia nu este un păcat, dar făcută în mod cinstit şi prin munca proprie, nu prin furt sau prin munca altora şi în lipsa sentimentelor umane.

Ştiu că este greu de spus când "norocul" a surâs unora, dar parcă prea mult sunt promovate mârlănia, lipsa bunului simţ, lipsa valorii muncii cinstite, vocabularul vulgar şi zgomotos, nonvalorile etc. etc.

Eu mă consider un om norocos că am ajuns până la această vârstă. Dar de fapt eu am fost norocos de când mă ştiu.

În primul rând sunt norocos că m-am născut la ţară, la Udeşti, într-un sat binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde oamenii trăiesc cu adevărat acest ciclu al vieţii pe pământ, acolo unde se simte legătura dintre om şi om, dintre om şi natură, dintre om şi celelalte vieţuitoare, acolo unde scurgerea timpului este dictată de mersul fires al lucrurilor.

Această constatare o fac după ce am văzut că pe acest pământ sunt şi aglomerări urbane în care oamenii sunt rupţi de legătura cu pământul, cu natura. Apar pe lume ca "puii de găină" de la incubator, fără "dragostea de cloşcă", şi au un alt mod de a vedea trecerea prin acestă lume. Numai aparent îşi manifestă grija faţă de semeni şi faţă de natură, iar pentru interesele lor, în special pentru bani, sunt în stare să calce şi pe "cadavrele" celor apropiaţi. Văd că sunt multe organizaţii care se ocupă de protecţia animalelor, dar oare nu este mai important să ne ocupăm de protecţia oamenilor. Şi sunt atâţia oameni fără adăpost sau nu au ce mânca, în marile aglomeraţii urbane.

Mi-a rămas în memorie o banală întâmplare, legată de relaţiile dintre oameni, întâmplare care nu poate fi generalizată la toţi cei pe care îi cunosc, majoritatea oameni cu un caracter şi comportament uman deosebite. În studenţie am stat o perioadă în Regie, în unul din Caminele studenţeşti pentru familişti. În acea perioadă zahărul şi uleiul îl luam pe cartelă. Întrucât mâncam la cantină nu aveam nevoie de cantităţile pe care le puteam lua şi îi spun unui coleg care era din oraş, că dacă are nevoie merg cu el la magazinul la care eram arondat şi să ia el raţiile de zahăr şi ulei. El mă întreabă "La ce pret ?". Eu îi spun "La preţul de la magazin". El zice "Şi pentru tine". Eu îi răspund "Cum pentru mine, păi nu suntem colegi, ce vrei să fac bişnită cu zahăr şi ulei, cât costă atâta dai acolo la magazin, nu îmi dai mie banii". Timpul a trecut, iar la sfârsitul studiilor mai toţi colegii aveam nevoie de tuburi de carton, care se făceau pe la tipografii, pentru a ne pune planşele de calc de la proiectul de diplomă. Acelaşi coleg de care vorbeam avea pe mama sa la o tipografie importantă din oraş şi s-a oferit să ne facă acele tuburi care costau oficial 100 de lei, iar el a pretins de la fiecare câte 5 lei în plus pentru efortul depus. Probabil că acum este un foarte bun om de afaceri. Nu am nimic cu acest comportament, ci mă gândeam doar numai la omenie, nu că eu aş avea-o şi altii nu. Am mai trăit şi alte situaţii similare care mi-au întărit convingerile mele că multora le lipseşte omenia, chiar dacă aparent o afişează.

Sunt un om norocos că m-am născut în acel sat Udeşti de pe plaiurile bucovinene şi gândindu-mă cum trăiesc unii oameni în deşert, în junglă, pe crestele munţilor, pe gheţari, pe ape, în stepă, în locuri cu climă şi condiţii aspre şi prea puţin prietenoase cu omul.

Sunt norocos că am apărut în această lume într-o familie care m-a înconjurat cu multă dragoste, asta poate şi datorită faptului că am fost cel mai mic dintre copii. Chiar dacă din punct de vedere material am fost modeşti în comparaţie cu alţii din sat, iar tata a plecat spre veşnicie când aveam 4 ani, am simţit, în schimb, din plin dragostea mamei mele Valeria, a surorilor Ileana şi Dorina, a fratelui Vasile, care au compensat dorinţele neîmplinite ale copilăriei.

Sunt norocos că am beneficiat de căldura sufletească a educatoarei Platon de la Grădiniţa din Udeşti. Nu voi uita niciodată zâmbetul acesteia de mulţumire adresat mie în momentul în care am luat premiul în clasa I-a. Sunt sigur că era şi contribuţia ei în acest premiu. Am simţit-o aproape pe educatoare, cu toate că şi ea avea copii de vârstă apropiată mie, sau la grădiniţă erau şi copii ai "intelectualităţii" satului care indiferent ce s-ar spune aveau un alt statut social şi erau altfel priviţi, ca de altfel şi în ziua de azi, când nu toţi copii sunt priviţi ca "copii".

Sunt norocos pentru că am locuit foarte aproape de şcoală, doar la câteva case distanţă. În comparaţie cu alţi colegi care locuiau, cum se spunea pe la noi "pe coclauri", eu eram la doi paşi de şcoală. Satul este răsfirat pe o parte a dealurilor din dreapta râului Suceava, după ce acesta iese din oraşul Suceava, la aproximativ 16 km. Aveam colegi care aveau destul de mult de mers până la şcoală, din Poiana Silionului, de sub Oadeci, din Breaza, de pe şoseaua de la Vereşti, de pe la Biserică care se află aproape în mijlocul satului, din Căpreni, de sub Cimitir. Şi culmea în clasa a VII-a şi a VIII-a ne-au mai venit doi colegi care făceau zilnic naveta pe jos de la Mănăstioara, un sat mic, un cătun, aflat peste Dealul Udeştiului. Acest sătuc nu avea şcoală, pe atunci, cea mai apropiată era şcoala cu clasele I-IV din satul Mereşti sau şcolile cu clasele I-VIII la Pleşeşti sau la noi la Udeşti. Zilnic să faci pe jos aproximativ 5 km la dus şi tot atât la întors, indiferent că este soare, plouă, ninge sau cum erau iarna zilele mai mici, pe întuneric, era o adevărată aventură pentru acei copii. Şi ca totul să fie şi mai greu pentru nişte, mai trebuiau să treacă şi prin pădure aproape jumătate de drum.

Sunt norocos că am avut colegi de clasă care m-au îndrăgit şi cu care nu m-am certat niciodată. Ceea ce nu se poate spune despre alţi băieţi şi fete de vârstă apropiată mie de prin sat.

Sunt norocos că am beneficiat de aportul unor învăţători (Ciubotaru Gheorghe, Munteanu Lucreţia, Munteanu Gavril) şi profesori (Simion Emil, Iorgulescu Vica, Găitan Filofteia, Maftei Geta, Botusan Veronica, Amariucăi Maria) care puneau suflet în ceea ce făceau la şcoală, eu i-am simţit aproape.           

Sunt norocos că am urmat liceul în Suceava, unde am dat de oameni deosebiţi şi ca pedagogi şi ca profesori. De asemenea am avut parte de colegi de clasă, atât în treapta întăi cât şi în treapta a doua, cu o educaţie deosebită de acasă. Colegii erau, în marea majoritatea, de pe plaiurile Bucovinei, din localităţi răspândite pe întregul judeţ Suceava. Pe unii i-am cunoscut mai bine stând cu ei un an şi jumatate la internat. Acolo era ca la armată, cu înviorare obligatorie în fiecare dimineaţă, cu rând de intrat la masă la cantină, cu studiu obligatoriu după amiază la sala de lectură a fiecărui etaj din internat, cu vizionarea obligatorie a telejurnalului de seară, cu efectuarea curăţeniei în camere, în cămin şi prin curtea liceului, cu bilet de voie, de la pedagog, pentru a merge în oraş. Au urmat apoi, pentru mine, doi ani şi jumătate de "boierie". Fratele meu Vasile căsătorindu-se cu Silvia şi-au luat apartament în Suceava şi am locuit la ei până la terminarea liceului. Ei având copii mici, care stăteau mai mult la ţară, la Udeşti, la mama, făceau naveta acolo, iar eu eram mai mult singur. Acest lucru mi-a permis să îmi văd de învăţătură, aşa cum vroiam eu, după programul meu şi nu după regulile impuse de viaţa din internat.

Cum să nu fiu eu norocos când aveam colegi la liceu care, ca să nu stea la internat, făceau naveta din localităţile limitrofe oraşului Lisaura, Pătrăuţi, Salcea, Dărmăneşti, Dragomirna, Adâncata sau chiar şi de la Fălticeni, pierzând foarte mult timp pe drum şi acumulând multă oboseală în condiţiile de transport în comun de atunci.

Am fost norocos că după o lună de la începerea liceului am primit bursă, care mi-a asigurat costul cazării în internat şi a servitului mesei la cantină. De această bursă am beneficiat pe tot parcursul liceului şi când am stat la fratele meu, astfel am avut destui bani de buzunar.

Norocos sunt că am făcut, la acea vreme, o facultate la care nu am avut altă grijă decât de învăţat, celelalte condiţii fiind asigurate. Atunci primeam de la ac şi aţă, până la caiete şi creioane, echipament, masă, transport. Nu că nu aş fi putut face o altă facultate, dar la vârsta aceea mi-am dorit să nu mai depind prea mult de susţinerea financiară a fratelui, a surorii, care aveau şi ei familiile lor, sau a  mamei, care pe atunci avea o pensie IOVR de 225 lei, cu toate că ei (Vasile şi cumnata Silvia, Dorina şi cumnatu Sandu) m-au sprijinit permanent şi i-am simţit foarte aproape.

Norocos sunt că am fost repartizat la terminarea facultăţii, în Bucureşti.

Norocos sunt că am primit repartiţie pentru un apartament cu două camere, după numai două luni de la prezentarea la locul de muncă. Cele două luni, în schimb, au fost "de vis" pentru mine. Aveam salariu meu, stătem în "buricul" Bucureştiului, deoarece găsisem o gazdă la demisol, într-o casă pe Batiştei. Aveam tot ce îmi trebuia. Eram aproape de toate "ispitele culturale" ale vremii, teatre, cinematografe, aşa că banii nu prea ajungeau şi nici oboseala nu o simţeam ca acum, chiar dacă "pierdeam" destul de multe nopţi. După primirea apartamentului cu două camere din Militari am aflat cât eram de norocos. Aveam colegi de serviciu cu care făceam naveta, în extremitatea estică a Bucureştiului şi care stăteau 3 familii într-un apartament de 4 camere, cu program la bucătărie şi la spălat, ca să nu se certe nevestele. Vă puteţi închipui că era destul de dificil de convieţuit în asemenea condiţii, când oamenii, femei şi bărbaţi, au personalităţi, caractere şi educaţii atât de diferite, dar în lipsă de alte variante acceptau şi aşa, câţiva ani. Cunosc pe unii care i-a prins Revoluţia în această situaţie.

Norocos sunt că am o familie cu trei copii, doi băieţi, Iulian şi Valeriu, şi o fată Angela.

Norocos am fost când am prins un apartament cu 4 camere. Ca să vă imaginaţi impactul în mentalitatea funcţionarilor de atunci la primirea acestui apartament la etajul 2 din 8, am să vă relatez o întâmplare oarecum hazlie. După primirea acordului comisiei de repartiţie a locuinţelor, m-am prezentat să primesc repartiţia scrisă pentru întocmirea actelor, iar funcţionarul de acolo mi-a zis "cred că este o greşeală, nu puteţi să primiţi un apartament la etajul II, sunteţi prea tânăr şi aveţi un grad prea mic, iar suprafaţa acestuia este excedentară situaţiei familiare" şi până nu s-a lămurit, telefonând la şefii lui, nu a vrut să-mi facă actele. După regulile scrise sau nescrise, de atunci, cei mai mici aveau parte de etajele 7 sau 8 şi eventual de parter.

Norocos am fost când i-am facut "Buletin de Bucuresti" soţiei. Atunci având serviciu în Bucuresti şi apartament, mie mi s-a făcut "Buletin de Bucureşti", adică buletin cu domiciliul stabil, dar pentru soţiei, chiar dacă aveam şi copii, mi se propunea să o iau în "spaţiu", ca "flotant". Ceea ce eu nu prea am înţeles atunci, cum vine asta cu luarea în spaţiu a soţiei, dacă refuzam ? După multe perepeţii, s-a găsit cineva din Circa de Militie care să vadă "lucid" situaţia şi să constate că nu era "un abuz", ci o situaţie normală care trebuia rezolvată.

Norocos sunt că am un serviciu aproape de casă. În afară de primii 6 ani de muncă, atunci când am făcut naveta, 25 km dus şi tot atâţia la întors, următorii 24 de ani am mers la serviciu şi m-am întors pe jos, simţind pulsul oraşului, agitaţia oamenilor, miresmele anotimpurilor, freamătul păsărilor, nemărginirea cerului, căldura soarelui, lumina lunii, frumuseţea chipurilor umane. Am colegi de serviciu care fac naveta zilnic, de ani buni, la Alexandria, la Târgovişte sau la Ploieşti, dar acest efort îşi pune amprenta asupra organismului uman, oricât de rezistent ar fi. Fiecare pune în balanţă, în astfel de situaţii, avantajele şi dezavantajele personale, familiale, materiale sau financiare. Cineva spunea "În ziua de azi nu contează cât de aproape eşti de serviciu, contează să ai serviciu", mult adevăr spun aceste vorbe.

Sunt norocos că am văzut aproape toată ţara noastră şi mi-am putut forma singur păreri şi convingeri de cum o duc oamenii din diferite locuri. Am fost pe cele mai înalte creste ale Munţilor Carpaţi , am fost în Delta Dunării, am fost pe Marea Neagră, am coborât în adâncul pământului în mină la Baia Borşa şi la Slănic Prahova. Am călătorit cu trenul, cu vaporul, cu avionul, cu diferite mijloace auto, dar şi cu căruţa trasă de cai sau carul tras de boi sau de vaci.

Am fost în destule întreprinderi mari ale vechiului regim şi am văzut cum munceau oamenii şi le-am cunoscut unora părerile: Combinatul de prelucrare a lemnului Suceava, Combinatul de celuloză şi hârtie Suceava, Uzina de autocamioane Braşov, Uzina Tractorul Braşov, Uzina 23 August, Fabrica de maşini grele speciale Bucureşti, Automecanica Moreni, Uzina mecanică Mizil, Hidromecanica Braşov, Turbomecanica Bucureşti, Uzina Dacia Piteşti, Uzina Oltcit Craiova, Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte şi multe unităţi de reparaţii din aproape toate regiunile ţării. Îmi aduc aminte de o întâmplare legată de faptul că mă marca modul de gândire al semenilor. Eram în practică cu colegii şi ne strânseserăm în jurul unui meseriaş, care se apropia de pensionare şi care după ce ne-a prezentat ce era de prezentat la acel loc de muncă, a trecut la discuţii "libere", "elogiind" perioada interbelică din Bucureşti, când "era aşa de bine" "mergeai la oricare restaurant şi puteai să deguşti toate vinurile pe care le avea acolo până te hotărai de care să consumi". Bineînţeles că aveam colegi care îi ţineau "hangul". Eu la un moment dat îi spun "dar credeţi că toate acele degustări nu le trecea în nota de plată, care negustor dă ceva gratis sau face o negustorie ca să iasă în pierdere". La care unii colegi au sărit să mă contrazică pe mine şi să fie de acord cu meseriaşul. Acesta se uită la mine şi zice "ai mare dreptate, nimeni nu dă nimic pe gratis, nici atunci, nici acum, cu atât mai mult un negustor, sigur avea el grijă să-şi rezolve problema după ce clienţii se binedispuneau, aşa că lasă-ne să ne simţim şi noi bine cu poveşti din astea". Mai întotdeauna am fost un fel de "Gică contra" în astfel de situaţii care mi se păreau ilogice, chiar dacă uneori "dădeam cu bota în baltă" şi ar fi trebuit să tac. Uneori chiar regretam după ce "scoteam porumbelul" din gură. Pe atunci c-am spuneam ce gândeam la acel moment, adică la "cald", chiar dacă după ce analizam situaţia "la rece", îmi spuneam "mai bine tăceam" şi nu mai deranjam pe nimeni. Acum lucrurile s-au mai schimbat, m-am mai tocit, zic eu că sunt mai tăcut, dar nu întratât încât să înghit orice. Modul de a vedea lucrurile nu s-a schimbat prea mult.

Sunt norocos pentru că am văzut şi alte ţări. Dacă până atunci îmi formasem unele păreri doar din cele auzite, povestite de alţii care au fost peste hotare, am avut ocazia să îmi formez propriile convingeri după ce am fost în ţări şi din vest şi din est. M-am convins că cei din vest o duc mai bine pentru că ei nu fac risipă, totul este sub controlul "banului".

Am avut norocul în viaţa asta să mănânc şi "mămăligă cu ceapă", dar şi să stau la "mese împărăteşti". Am avut norocul să stau şi la "coada sapei", la "coada vacii", să ţin un plug în brazdă, să fiu pe o combină, să pun cânepă la murat în apa Sucevei, să fiu prezent la clăcile care se făceau iarna, dar şi să particip la unele activităţi împreună cu oameni de seamă din această ţară.

Mă interesează tot ce mă "atinge" în viaţa aceasta şi aş vrea să înţeleg direcţia spre care se îndreaptă ţara noastră, care este prinsă în angrenajul tumultuos al vremurilor. M-am născut şi am trăit aproape 30 de ani în vechiul regim, care avea sistemul lui de valori, bun sau rău, asta va decide istoria, dar am trăit şi aproape 25 de ani în actualul regim care are un alt sistem de valori, având în centrul său "banul". Am ajuns la părerea că totul pe lumea aceasta "gravitează" în jurul banului. Nimic nu se poate mişca fără bani şi atunci oamenii încearcă să acapareze cât mai mulţi bani, prin orice mijloace, prin muncă, prin inteligenţă, prin furt. Unii reuşesc, alţii nu.

După mine, fără a fi un specialist în domeniu, doar făcând un joc al procentelor, cei aproape 10% din populaţia acestei ţări care erau foarte nemulţumiţi în vechiul regim, se regăsesc de fapt în cei aproape 10% cei mai bogaţi oameni ai actualului regim. În schimb procentele la sărăcie nu pot suferi comparaţie. De ce oare ? De ce creşte sărăcia ? De ce creşte analfabetismul ? De ce creşte consumul de droguri ? Se vorbeşte şi se fac multe studii despre aceste fenomene, de organizaţii naţionale şi internaţionale, dar fenomenele se adâncesc de la un an la altul, nu numai la noi în ţară, şi cuprind din ce în ce mai mulţi oameni.
Nu de aceeaşi părere sunt şi alţii. Estimările Băncii Mondiale arată că rata sărăciei extreme (o nouă noţiune folosită = săracie extremă, ca şi cum săracia nu ar fi atât de rea) s-a înjumătăţit în perioada 1990-2010. Aşa o fi ? "Până în anul 2035 nu va mai exista aproape nici o ţară săracă în lume" spune Bill Gates, miliardarul şi filantropul. Tare m-aş bucura să fie aşa, dar eu văd o altă realitate. Probabil că de acolo de sus, "din nori" aşa se vede, dar pe "pământ" lucrurile satu altfel. Totdeauna cei bogaţi, indiferent de regimul politic, au încercat să convingă mulţimile că viaţa este în "roz", chiar dacă viaţa avea multe nuanţe de "gri" spre "negru". Asta este ca şi cu nivelul de trai. Se spunea că acesta era foarte ridicat, că pe cap de locuitor consumul de carne anual era de 80 kg. Numai că în realitate erau unii care mâncau 2 porci, iar alţii nici măcar un kilogram.
Nick Hanauer, un influent şi bogat om de afaceri din Seattle (SUA), a ţinut un discurs în cadrul "TED Talks" care a fost cenzurat pentru că a argumentat public, în martie 2012, un "adevăr" controversat: "Oamenii bogaţi nu creează locuri de muncă". Ori societatea americană şi chiar acel gen de conferinţe în care sunt promovate inovaţia în Technologie, Entertainment şi Desig, au fost constituite în jurul principiului libertăţii de exprimare.
Unii spun: "Sărăcia este relativă. Fericirea este relativă. Standardele de viaţă şi sistemele de valori sunt relative". Unde este adevărul ? Doar cei care au trăit sau trăiesc în sărăcie şi nevoi îl ştiu, ceilalţi doar presupun cât este de greu şi fac aprecieri nerealiste.

Dacă acest popor producea în vechiul regim "plus valoare" care rămânea în ţară, în momentul de faţă "profitul" este în cele mai multe cazuri exportat, şi ne mirăm că masa de nevoiaşi creşte. Suntem "etichetaţi" de unii ca un popor care nu munceşte. Eu cred că suntem cel mai harnic popor din Europa, numai că s-au restrâns în momentul de faţă, foarte mult posibilităţile de a munci, de a găsi un loc de muncă, de a obţine un venit cinstit.

Mass-media actuală scoate în evidenţă, din lipsă de subiecte serioase de educaţie, pentru că şi mass-media este un actor foarte important de educaţie, domeniile în care România ar fi "profitabilă" şi din care ar rezulta o creştere semnificativă a nivelului de trai a marii majorităţi a populaţiei:

- "închistritul" oulelor;

- confecţionarea măştilor;

- fermele de creştere a melcilor, struţilor şi mai nou a zimbrilor;

- culturile de afine, mure, zmeură, ciuperci; 

- industria muzicii şi a showbizului;

- industria fotbalului etc.

 Poveştile de succes din aceste domenii au şi ele rolul lor benefic, dar o ţară nu se poate dezvolta numai cu ele, fără o industrie serioasă şi o agricultură modernă. Cineva spunea referitor la dezvoltare "Câte vagoane de varză trebuie să cultivi ca să poţi cumpăra un calculator de ultimul tip" şi atunci cum este o ţară din punct de vedere al dezvoltării dacă "cultivă varză" faţă de una care produce "calculatoare".

Renaşte în mine un sentiment de mândrie şi satisfacţie când văd că mai sunt încercări, oarecum timide, de a revigora industria acestei ţări şi în special cea grea, care aduce locuri de muncă şi implicit influenţează nivelul de trai al oamenilor de rând. Iniţiativele oltenilor din Craiova de a produce acel tren electric sau acea locomotivă nouă, sunt salutare pentru cineva care simte româneşte, dar "cu o floare este greu să se facă primăvară".

Totuşi, eu mă consider un om optimist şi plin de speranţe.

În concluzie: sunt un om norocos pentru că mă pot bucura de lumina şi cădura soarelui, de vânt sau ploaie, de viscol sau ninsoare, de zile şi de nopţi, de cântatul păsărilor, de mireasma şi frumuseţea florilor, de afecţiunea oamenilor, de liniştea şi pacea sufletească, de înţelegerea şi cunoaşterea vieţii, atât cât pot fi date oamenilor, de binefacerile descoperirilor minţii omeneşti în atâtea milenii de existenţă.

Sunt un om norocos pentru că trăiesc.

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                                              07.06.2014 

ÎN LINIA ÎNTÂI

Acest concept nu este unul nou. El a existat dintotdeaua în mintea celor care au condus popoarele. Pentru a-şi proteja propriile comunităţi, realizări şi bogăţii, voit sau conjunctural, s-a încercat ca luptele, bătăliile, războaiele, care presupun mari distrugeri umane şi materiale să aibă loc cât mai departe de propriile teritorii.

Asta putem observa la marile campanii militare duse de Alexandru Cel Mare, când în Macedonia şi Grecia veneau doar imensele bogăţii capturate în cuceririle din Asia. Apoi Imperiul Roman a procedat la fel. Pe cât a fost posibil marile războaie de cucerire trebuiau de fapt să protejeze "Cetatea Eternă" şi sub pretextul civilizării "barbarilor" au fost create provincii "tampon" între imperiu şi aşa zisa "lume barbară". Un asemenea rol avut şi Dacia după cucerirea de către romani.

Această politică a înfiinţării "eşaloanelor înaintate" care să protejeze nucleul imperiului, o regăsim la toate imperiile lumii antice şi evului mediu de pe întregul cuprins al pamântului, din Europa până în Asia sau America. Aşa a procedat şi marele Napoleon care a protejat, cât a putut, teritoriul Franţei şi a dus multe războaie pe teritoriul altor neamuri.

Imperiul Otoman, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist au procedat la fel prin cuceriri, prin războaie şi-au creat zone "tampon", ţări vasale care să le protejeze de impactul direct al altor imperii.

Şi Hitler a procedat la fel în secolul XX. Şi-a protejat teritoriul Germaniei, unde s-a dezvoltat o puternică industrie militară care a susţinut războaiele ce urmau să aibă loc, prin extinderea zonelor tampon din jurul ţării de origine. A se vedea Austria, Cehia, Polonia, Franţa, Olanda etc.

Este binecunoscut din istorie că nivelul de trai al oamenilor din nucleul imperiului, din centrul imperiului, era mult mai ridicat decât în restul imperiului. Aici se strângeau cele mai multe bogăţii şi implicit aici se dezvoltau cultura, ştiinţa, religia, ceea ce făcea ca aceste centre să atragă ca un magnet "minţile luminate" ale vremii. Aici se găseau resursele pentru punerea în aplicare a ideilor novatoare. Aşa s-a întâmplat, de fapt, cu marile centre din Europa de azi: Atena, Roma, Paris, Madrid, Berlin, Moscova, Constantinpol (Istambul).

Secolul XX nu a adus nimic nou la aceast concept, cum ar fi fost firesc într-o evoluţie milenară. După al doilea Război mondial când Europa s-a polarizat între Vest şi Est, lupta pentru supremaţie nu s-a sfârşit. Imperiul URSS şi-a constituit o zonă "tampon", un scut, faţă de imperiul occidental, constituit tacit şi care a dus permanent un război economic, ideologic, mediatic împotriva estului.

România, ca moştenitoare a Daciei, a fost permanent la confluenţa marilor imperii şi marilor interese geostrategice. Este meritul poporului nostru că a rezistat, în decursul mileniilor, atâtor încercări de cotropire şi atâtor puteri ale lumii care au dorit să le fim vasali.

Vrând nevrând, România s-a trezit ca făcând parte, aşa cum spuneam, din scutul care să protejeze imperiul URSS de Occident.

Timp de aproape 45 de ani România a fost condusă, cu bune şi rele, după tiparul aplicat în imperiul URSS. Altfel nici nu se putea în acele condiţii geopolitice. Încercările Ungariei sau Cehoslovaciei, de a devia de la linia trasată de Moscova, imediat au fost anihilate, iar cele două ţări au fost aduse la acelaşi numitor comun. Şi pe atunci s-a făcut multă "vâlvă" în cealaltă tabără, în celălalt imperiu "al lumii libere", cu încălcarea "drepturilor internaţionale". Dar numai atât, pentru că înţelegerea dintre cei mari prima.

Mutări, aşa zise "nepermise" au mai fost făcute şi de cealaltă parte a "cortinei de fier", peste ocean, a se vedea Nicaragua sau Panama, dar au fost anihilate în baza aceloraşi înţelegeri între cei mari.

Occidentul care a beneficiat de sprijinul permanent şi substanţial al SUA, imperiu care are o politică clară de ducere a războaielor cât mai departe de teritoriul propriu, după obţinerea victoriei împotriva URSS, a format un nou imperiu, cel al Uniunii Europene. Acest imperiu s-a format prin războiul modern economic şi nu cel al armelor.

România după destrămarea "lagărului comunist" a fost nevoită să schimbe barca şi să insiste să fie primită la "masa bogaţilor", adică să intre în imperiul Uniunii Europene.

Doar naivii pot avea iluzii că noi, românii, vom fi primiţi la "masa bogaţilor". Mai sunt şi cei care sunt plătiţi să ne convingă de acest lucru. Aşa cum scrie şi în Biblie, cei ca noi, mă refer la categoria de ţară, vom beneficia doar de "firimiturile care cad de la masa bogatului".

Şi astfel România a devenit tot zonă "tampon" între vest şi est, tot un scut, dar acum îndreptat astfel încât să apere imperiul Uniunii Europene.

După marea euforie a victoriei Occidentului asupra URSS din anii '90 care a adus un plus în nivelul de trai al occidentalilor, prin extinderea pieţelor de desfacere a produselor lor spre est şi prin eliminarea produselor autohtone industriale sau agricole, ceea ce a dus la dispariţia industriei şi agriculturii din marea majoritate a regiunilor ţării noastre, a urmat practic subjugarea politică şi economică a ţării. S-a mers pe principiul "demolezi şi apoi construieşti". Dar acest principiu are consecinţe deosebit de dramatice pentru o mare categorie de oameni din ţara noastră. Aşa s-a ajuns ca oamenii să meargă cu sutele de mii să câştige bani din munci pentru "foştii sclavi" în ţările puternic industrializate: cules de căpşuni, cules de ceapă, îngrijire bătrâni etc. Vedem din ce în ce mai mult cum creşte nemulţumirea occidentalilor pentru acesti aşa zişi "emigranţi", prin aparitia şi propulsarea pe scena politică europeană a partidelor extremiste. Ei nu doresc să importe sărăcia de la noi. Au nevoie doar de "creiere luminate" medici, ingineri, muzicieni, olimpici internaţional etc.

Sintagma "exploatare a omului de către om" abia acum îşi arată adevaratele faţete. Pentru mine, până acum aceasta era o metaforă folosită în literatură sau în propagandă.

În ţara nostră nu se face politică, ci este o "joacă" a unor oameni care nu pot să facă nimic in afara tiparului transmis de Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială. Au fost înfiinţate mai multe partide, doar ca să avem partide, a se vedea PNG, PPDD etc. Doctrinele partidelor de la noi sunt atât de amestecate, că atunci când vin la putere, indiferent dacă sunt de dreapta, de centru sau de stânga, nu se observă nici o modificare în acţiunea lor. Ele pun în aplicare directivele trasate de alţii. Singura doctrină aplicată este cea a apărării intereselor personale. Politica dusă de "aleşii" noştri se aseamănă foarte mult cu joacă unor copii de la grădiniţă supravegheaţi de educatoare. Dacă apare un conflict între copii intervine urgent educatoarea. Aşa şi în viaţa politică românească, la orice mic conflict, indiferent de voinţa poporului, intervine "supervisorul" care aduce "liniştea".

Duhul războiului a fost dezgropat şi în apropierea graniţelor noastre, ca o consecinţă a marilor schimbări ale situaţiei mondiale de la începutul secolului XXI. "Banii nu mai produceau bani" şi atunci a fost nevoie de schimbări. Schimbări care au dus la căderea "lagărului comunist", la intervenţia în Iugoslavia, în Irak, Afganistan, Egipt, Libia.

 Criza din Ucraina, care este o consecinţă directă a situaţiei din Siria, nu prea bine orchestrată de unii "păpuşari" prin urmările sale, în care mor oameni nevinovaţi, care au trăit atâţia ani împreună, scoate în evidenţă cât de binevoitori sunt mulţi care doresc să ne ajute militar, noi fiind în prima linie. A se vedea avioanele din Canada şi SUA, navele militare din Franţa şi SUA etc, etc. Se vorbeşte de baze permanente ale NATO pe teritoriul nostru. Pentru ce, noi nu avem armată ? Se pune întrebarea "Mai este nevoie de armata naţională dacă vin alţii să ne apere de duşmani ?"

Dar după părerea mea noi nu vrem să cucerim pe nimeni şi nimeni nu ne-a declarat război. Nu ştiu de ce conducătorii noştri fac declaraţii referitoare la situaţia din Ucraina, mult mai accide decât conducătorii Germaniei, Franţei sau poate nu ştiu eu că ţara noastră a depăşit nivelul de dezvoltare al acestora. Dar Germania şi Franţa au interese mult prea mari ca să nu supere prea tare aşa zisul "adversar" din est, Rusia.

Este însă evident că industria militară mondială trebuie revigorată, trebuie alocaţi mai mulţi bani pentru înarmare şi atunci se inventează scenarii, doar că aceste scenarii se pun în practică cu preţul multor vieţi omeneşti şi de cele mai multe ori cad victime cei nevinovaţi. Sau poate ne-am înmulţit prea mult pe această planetă şi nu se găsesc alte soluţii decât de genul conflictelor din Ucraina.

După cum ştim Istoria clarifică multe din aspectele trecutului. Fapte petrecute acum 100 de ani ies la lumină fără a ţine seama de interesele contemporanilor. Aşteptăm să mai trecă 100 de ani sau măcar vreo 50 de ani, ca să aflăm adevărul zilelor noastre.

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                                              31.05.2014