Mai mereu aud vorbindu-se printre noi
"muritorii de rând", cât de "norocoşi" sunt unii oameni în
această viaţă trecătoare. Mass-media actuală, care ne invadează prin toate
mijloacele de comunicare, abundă de subiecte, de evenimente de acest gen,
probabil din lipsă de profesionalism a jurnaliştilor cu "diplomă"
obţinută în universităţi mai mult sau mai puţin recunoscute, care sunt obligaţi
să caute ştiri senzaţionale cu impact asupra marii majorităţi a populaţiei.
"Ai văzut" sau "Ai auzit": ce afacere de succes are
cutărescu, ce avere imensă are xulescu, ce maşină are pipiţa care nu ştie să
"vorbească", ce vilă sau palat are politicianul y, câţi bani are
cămătaru z, ce bărbat tânăr şi-a luat doamna VIP, care ar putea să îi fie mamă
sau bunică sau cu ce fată tânără s-a căsătorit domnul VIP, care ar putea să îi
fie tată sau bunic.
Cred că aşa a fost dintotdeauna, ca cei care nu au,
să îi invidieze pe cei care au, sau la unii să le surâdă "norocul",
iar la alţii să stea ascuns. Aşa a făcut Dumnezeu lumea aceasta, cu toate că se
spune că "în faţa lui Dumnezeu suntem egali". Probabil că egalitatea
dintre oameni se referă la modalitatea de a intra în această lume, adică de
naştere, şi la modalitatea de a părăsi această lume, adică "cu o moarte
toţi suntem datori", cum spune poetul. Probabil că aş putea fi
"taxat" ca "nostalgic", că "tânjesc" după utopica
egalitate a vchiului regim. Nu, nu sunt. După mine, ca şi după mulţi alţii,
bogăţia nu este un păcat, dar făcută în mod cinstit şi prin munca proprie, nu
prin furt sau prin munca altora şi în lipsa sentimentelor umane.
Ştiu că este greu de spus când "norocul"
a surâs unora, dar parcă prea mult sunt promovate mârlănia, lipsa bunului simţ,
lipsa valorii muncii cinstite, vocabularul vulgar şi zgomotos, nonvalorile etc.
etc.
Eu mă consider un om norocos că am ajuns până la
această vârstă. Dar de fapt eu am fost norocos de când mă ştiu.
În primul rând sunt norocos că m-am născut la ţară,
la Udeşti, într-un sat binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde oamenii trăiesc cu
adevărat acest ciclu al vieţii pe pământ, acolo unde se simte legătura dintre
om şi om, dintre om şi natură, dintre om şi celelalte vieţuitoare, acolo unde
scurgerea timpului este dictată de mersul fires al lucrurilor.
Această constatare o fac după ce am văzut că pe
acest pământ sunt şi aglomerări urbane în care oamenii sunt rupţi de legătura
cu pământul, cu natura. Apar pe lume ca "puii de găină" de la
incubator, fără "dragostea de cloşcă", şi au un alt mod de a vedea
trecerea prin acestă lume. Numai aparent îşi manifestă grija faţă de semeni şi
faţă de natură, iar pentru interesele lor, în special pentru bani, sunt în
stare să calce şi pe "cadavrele" celor apropiaţi. Văd că sunt multe
organizaţii care se ocupă de protecţia animalelor, dar oare nu este mai
important să ne ocupăm de protecţia oamenilor. Şi sunt atâţia oameni fără
adăpost sau nu au ce mânca, în marile aglomeraţii urbane.
Mi-a rămas în memorie o banală întâmplare, legată
de relaţiile dintre oameni, întâmplare care nu poate fi generalizată la toţi
cei pe care îi cunosc, majoritatea oameni cu un caracter şi comportament uman
deosebite. În studenţie am stat o perioadă în Regie, în unul din Caminele
studenţeşti pentru familişti. În acea perioadă zahărul şi uleiul îl luam pe
cartelă. Întrucât mâncam la cantină nu aveam nevoie de cantităţile pe care le
puteam lua şi îi spun unui coleg care era din oraş, că dacă are nevoie merg cu
el la magazinul la care eram arondat şi să ia el raţiile de zahăr şi ulei. El
mă întreabă "La ce pret ?". Eu îi spun "La
preţul de la magazin". El zice "Şi pentru tine". Eu îi răspund "Cum
pentru mine, păi nu suntem colegi, ce vrei să fac bişnită cu zahăr şi ulei, cât
costă atâta dai acolo la magazin, nu îmi dai mie banii". Timpul a trecut,
iar la sfârsitul studiilor mai toţi colegii aveam nevoie de tuburi de carton,
care se făceau pe la tipografii, pentru a ne pune planşele de calc de la
proiectul de diplomă. Acelaşi coleg de care vorbeam avea pe mama sa la o
tipografie importantă din oraş şi s-a oferit să ne facă acele tuburi care
costau oficial 100 de lei, iar el a pretins de la fiecare câte 5 lei în plus
pentru efortul depus. Probabil că acum este un foarte bun om de afaceri. Nu am
nimic cu acest comportament, ci mă gândeam doar numai la omenie, nu că eu aş
avea-o şi altii nu. Am mai trăit şi alte situaţii similare care mi-au întărit
convingerile mele că multora le lipseşte omenia, chiar dacă aparent o afişează.
Sunt un om norocos că m-am născut în acel sat
Udeşti de pe plaiurile bucovinene şi gândindu-mă cum trăiesc unii oameni în
deşert, în junglă, pe crestele munţilor, pe gheţari, pe ape, în stepă, în
locuri cu climă şi condiţii aspre şi prea puţin prietenoase cu omul.
Sunt norocos că am apărut în această lume într-o
familie care m-a înconjurat cu multă dragoste, asta poate şi datorită faptului
că am fost cel mai mic dintre copii. Chiar dacă din punct de vedere material am
fost modeşti în comparaţie cu alţii din sat, iar tata a plecat spre veşnicie
când aveam 4 ani, am simţit, în schimb, din plin dragostea mamei mele Valeria,
a surorilor Ileana şi Dorina, a fratelui Vasile, care au compensat dorinţele
neîmplinite ale copilăriei.
Sunt norocos că am beneficiat de căldura
sufletească a educatoarei Platon de la Grădiniţa din Udeşti. Nu voi uita
niciodată zâmbetul acesteia de mulţumire adresat mie în momentul în care am
luat premiul în clasa I-a. Sunt sigur că era şi contribuţia ei în acest premiu.
Am simţit-o aproape pe educatoare, cu toate că şi ea avea copii de vârstă
apropiată mie, sau la grădiniţă erau şi copii ai "intelectualităţii"
satului care indiferent ce s-ar spune aveau un alt statut social şi erau altfel
priviţi, ca de altfel şi în ziua de azi, când nu toţi copii sunt priviţi ca
"copii".
Sunt norocos pentru că am locuit foarte aproape de
şcoală, doar la câteva case distanţă. În comparaţie cu alţi colegi care
locuiau, cum se spunea pe la noi "pe coclauri", eu eram la doi paşi
de şcoală. Satul este răsfirat pe o parte a dealurilor din dreapta râului
Suceava, după ce acesta iese din oraşul Suceava, la aproximativ 16 km. Aveam
colegi care aveau destul de mult de mers până la şcoală, din Poiana Silionului,
de sub Oadeci, din Breaza, de pe şoseaua de la Vereşti, de pe la Biserică care
se află aproape în mijlocul satului, din Căpreni, de sub Cimitir. Şi culmea în
clasa a VII-a şi a VIII-a ne-au mai venit doi colegi care făceau zilnic naveta
pe jos de la Mănăstioara, un sat mic, un cătun, aflat peste Dealul Udeştiului.
Acest sătuc nu avea şcoală, pe atunci, cea mai apropiată era şcoala cu clasele
I-IV din satul Mereşti sau şcolile cu clasele I-VIII la Pleşeşti sau la noi la
Udeşti. Zilnic să faci pe jos aproximativ 5 km la dus şi tot atât la întors,
indiferent că este soare, plouă, ninge sau cum erau iarna zilele mai mici, pe
întuneric, era o adevărată aventură pentru acei copii. Şi ca totul să fie şi
mai greu pentru nişte, mai trebuiau să treacă şi prin pădure aproape jumătate
de drum.
Sunt norocos că am avut colegi de clasă care m-au
îndrăgit şi cu care nu m-am certat niciodată. Ceea ce nu se poate spune despre
alţi băieţi şi fete de vârstă apropiată mie de prin sat.
Sunt norocos că am beneficiat de aportul unor
învăţători (Ciubotaru Gheorghe, Munteanu Lucreţia, Munteanu Gavril) şi
profesori (Simion Emil, Iorgulescu Vica, Găitan Filofteia, Maftei Geta, Botusan
Veronica, Amariucăi Maria) care puneau suflet în ceea ce făceau la şcoală, eu
i-am simţit aproape.
Sunt norocos că am urmat liceul în Suceava, unde
am dat de oameni deosebiţi şi ca pedagogi şi ca profesori. De asemenea am avut
parte de colegi de clasă, atât în treapta întăi cât şi în treapta a doua, cu o
educaţie deosebită de acasă. Colegii erau, în marea majoritatea, de pe
plaiurile Bucovinei, din localităţi răspândite pe întregul judeţ Suceava. Pe
unii i-am cunoscut mai bine stând cu ei un an şi jumatate la internat. Acolo
era ca la armată, cu înviorare obligatorie în fiecare dimineaţă, cu rând de
intrat la masă la cantină, cu studiu obligatoriu după amiază la sala de lectură
a fiecărui etaj din internat, cu vizionarea obligatorie a telejurnalului de
seară, cu efectuarea curăţeniei în camere, în cămin şi prin curtea liceului, cu
bilet de voie, de la pedagog, pentru a merge în oraş. Au urmat apoi, pentru
mine, doi ani şi jumătate de "boierie". Fratele meu Vasile
căsătorindu-se cu Silvia şi-au luat apartament în Suceava şi am locuit la ei
până la terminarea liceului. Ei având copii mici, care stăteau mai mult la ţară,
la Udeşti, la mama, făceau naveta acolo, iar eu eram mai mult singur. Acest
lucru mi-a permis să îmi văd de învăţătură, aşa cum vroiam eu, după programul
meu şi nu după regulile impuse de viaţa din internat.
Cum să nu fiu eu norocos când aveam colegi la
liceu care, ca să nu stea la internat, făceau naveta din localităţile limitrofe
oraşului Lisaura, Pătrăuţi, Salcea, Dărmăneşti, Dragomirna, Adâncata sau chiar
şi de la Fălticeni, pierzând foarte mult timp pe drum şi acumulând multă
oboseală în condiţiile de transport în comun de atunci.
Am fost norocos că după o lună de la începerea
liceului am primit bursă, care mi-a asigurat costul cazării în internat şi a
servitului mesei la cantină. De această bursă am beneficiat pe tot parcursul
liceului şi când am stat la fratele meu, astfel am avut destui bani de buzunar.
Norocos sunt că am făcut, la acea vreme, o
facultate la care nu am avut altă grijă decât de învăţat, celelalte condiţii
fiind asigurate. Atunci primeam de la ac şi aţă, până la caiete şi creioane,
echipament, masă, transport. Nu că nu aş fi putut face o altă facultate, dar la
vârsta aceea mi-am dorit să nu mai depind prea mult de susţinerea financiară a
fratelui, a surorii, care aveau şi ei familiile lor, sau a mamei, care pe atunci avea o pensie IOVR de
225 lei, cu toate că ei (Vasile şi cumnata Silvia, Dorina şi cumnatu Sandu)
m-au sprijinit permanent şi i-am simţit foarte aproape.
Norocos sunt că am fost repartizat la terminarea
facultăţii, în Bucureşti.
Norocos sunt că am primit repartiţie pentru un
apartament cu două camere, după numai două luni de la prezentarea la locul de
muncă. Cele două luni, în schimb, au fost "de vis" pentru mine. Aveam
salariu meu, stătem în "buricul" Bucureştiului, deoarece găsisem o
gazdă la demisol, într-o casă pe Batiştei. Aveam tot ce îmi trebuia. Eram
aproape de toate "ispitele culturale" ale vremii, teatre,
cinematografe, aşa că banii nu prea ajungeau şi nici oboseala nu o simţeam ca
acum, chiar dacă "pierdeam" destul de multe nopţi. După primirea
apartamentului cu două camere din Militari am aflat cât eram de norocos. Aveam
colegi de serviciu cu care făceam naveta, în extremitatea estică a Bucureştiului
şi care stăteau 3 familii într-un apartament de 4 camere, cu program la
bucătărie şi la spălat, ca să nu se certe nevestele. Vă puteţi închipui că era
destul de dificil de convieţuit în asemenea condiţii, când oamenii, femei şi
bărbaţi, au personalităţi, caractere şi educaţii atât de diferite, dar în lipsă
de alte variante acceptau şi aşa, câţiva ani. Cunosc pe unii care i-a prins
Revoluţia în această situaţie.
Norocos sunt că am o familie cu trei copii, doi
băieţi, Iulian şi Valeriu, şi o fată Angela.
Norocos am fost când am prins un apartament cu 4
camere. Ca să vă imaginaţi impactul în mentalitatea funcţionarilor de atunci la
primirea acestui apartament la etajul 2 din 8, am să vă relatez o întâmplare
oarecum hazlie. După primirea acordului comisiei de repartiţie a locuinţelor,
m-am prezentat să primesc repartiţia scrisă pentru întocmirea actelor, iar
funcţionarul de acolo mi-a zis "cred că este o greşeală, nu puteţi să
primiţi un apartament la etajul II, sunteţi prea tânăr şi aveţi un grad prea
mic, iar suprafaţa acestuia este excedentară situaţiei familiare" şi până
nu s-a lămurit, telefonând la şefii lui, nu a vrut să-mi facă actele. După
regulile scrise sau nescrise, de atunci, cei mai mici aveau parte de etajele 7
sau 8 şi eventual de parter.
Norocos am fost când i-am facut "Buletin de
Bucuresti" soţiei. Atunci având serviciu în Bucuresti şi apartament, mie
mi s-a făcut "Buletin de Bucureşti", adică buletin cu domiciliul
stabil, dar pentru soţiei, chiar dacă aveam şi copii, mi se propunea să o iau în
"spaţiu", ca "flotant". Ceea ce eu nu prea am înţeles
atunci, cum vine asta cu luarea în spaţiu a soţiei, dacă refuzam ? După multe
perepeţii, s-a găsit cineva din Circa de Militie care să vadă "lucid"
situaţia şi să constate că nu era "un abuz", ci o situaţie normală
care trebuia rezolvată.
Norocos sunt că am un serviciu aproape de casă. În
afară de primii 6 ani de muncă, atunci când am făcut naveta, 25 km dus şi tot
atâţia la întors, următorii 24 de ani am mers la serviciu şi m-am întors pe jos,
simţind pulsul oraşului, agitaţia oamenilor, miresmele anotimpurilor, freamătul
păsărilor, nemărginirea cerului, căldura soarelui, lumina lunii, frumuseţea
chipurilor umane. Am colegi de serviciu care fac naveta zilnic, de ani buni, la
Alexandria, la Târgovişte sau la Ploieşti, dar acest efort îşi pune amprenta
asupra organismului uman, oricât de rezistent ar fi. Fiecare pune în balanţă,
în astfel de situaţii, avantajele şi dezavantajele personale, familiale,
materiale sau financiare. Cineva spunea "În ziua de azi nu contează cât de
aproape eşti de serviciu, contează să ai serviciu", mult adevăr spun
aceste vorbe.
Sunt norocos că am văzut aproape toată ţara
noastră şi mi-am putut forma singur păreri şi convingeri de cum o duc oamenii
din diferite locuri. Am fost pe cele mai înalte creste ale Munţilor Carpaţi ,
am fost în Delta Dunării, am fost pe Marea Neagră, am coborât în adâncul
pământului în mină la Baia Borşa şi la Slănic Prahova. Am călătorit cu trenul,
cu vaporul, cu avionul, cu diferite mijloace auto, dar şi cu căruţa trasă de
cai sau carul tras de boi sau de vaci.
Am fost în destule întreprinderi mari ale
vechiului regim şi am văzut cum munceau oamenii şi le-am cunoscut unora
părerile: Combinatul de prelucrare a lemnului Suceava, Combinatul de celuloză
şi hârtie Suceava, Uzina de autocamioane Braşov, Uzina Tractorul Braşov, Uzina
23 August, Fabrica de maşini grele speciale Bucureşti, Automecanica Moreni,
Uzina mecanică Mizil, Hidromecanica Braşov, Turbomecanica Bucureşti, Uzina
Dacia Piteşti, Uzina Oltcit Craiova, Combinatul de oţeluri speciale Târgovişte
şi multe unităţi de reparaţii din aproape toate regiunile ţării. Îmi aduc
aminte de o întâmplare legată de faptul că mă marca modul de gândire al
semenilor. Eram în practică cu colegii şi ne strânseserăm în jurul unui
meseriaş, care se apropia de pensionare şi care după ce ne-a prezentat ce era
de prezentat la acel loc de muncă, a trecut la discuţii "libere",
"elogiind" perioada interbelică din Bucureşti, când "era aşa de
bine" "mergeai la oricare restaurant şi puteai să deguşti toate
vinurile pe care le avea acolo până te hotărai de care să consumi".
Bineînţeles că aveam colegi care îi ţineau "hangul". Eu la un moment
dat îi spun "dar credeţi că toate acele degustări nu le trecea în nota de
plată, care negustor dă ceva gratis sau face o negustorie ca să iasă în
pierdere". La care unii colegi au sărit să mă contrazică pe mine şi să fie
de acord cu meseriaşul. Acesta se uită la mine şi zice "ai mare dreptate,
nimeni nu dă nimic pe gratis, nici atunci, nici acum, cu atât mai mult un
negustor, sigur avea el grijă să-şi rezolve problema după ce clienţii se
binedispuneau, aşa că lasă-ne să ne simţim şi noi bine cu poveşti din astea".
Mai întotdeauna am fost un fel de "Gică contra" în astfel de situaţii
care mi se păreau ilogice, chiar dacă uneori "dădeam cu bota în
baltă" şi ar fi trebuit să tac. Uneori chiar regretam după ce
"scoteam porumbelul" din gură. Pe atunci c-am spuneam ce gândeam la
acel moment, adică la "cald", chiar dacă după ce analizam situaţia
"la rece", îmi spuneam "mai bine tăceam" şi nu mai deranjam
pe nimeni. Acum lucrurile s-au mai schimbat, m-am mai tocit, zic eu că sunt mai
tăcut, dar nu întratât încât să înghit orice. Modul de a vedea lucrurile nu s-a
schimbat prea mult.
Sunt norocos pentru că am văzut şi alte ţări. Dacă
până atunci îmi formasem unele păreri doar din cele auzite, povestite de alţii
care au fost peste hotare, am avut ocazia să îmi formez propriile convingeri
după ce am fost în ţări şi din vest şi din est. M-am convins că cei din vest o
duc mai bine pentru că ei nu fac risipă, totul este sub controlul
"banului".
Am avut norocul în viaţa asta să mănânc şi
"mămăligă cu ceapă", dar şi să stau la "mese împărăteşti". Am
avut norocul să stau şi la "coada sapei", la "coada vacii",
să ţin un plug în brazdă, să fiu pe o combină, să pun cânepă la murat în apa
Sucevei, să fiu prezent la clăcile care se făceau iarna, dar şi să particip la
unele activităţi împreună cu oameni de seamă din această ţară.
Mă interesează tot ce mă "atinge" în
viaţa aceasta şi aş vrea să înţeleg direcţia spre care se îndreaptă ţara
noastră, care este prinsă în angrenajul tumultuos al vremurilor. M-am născut şi
am trăit aproape 30 de ani în vechiul regim, care avea sistemul lui de valori,
bun sau rău, asta va decide istoria, dar am trăit şi aproape 25 de ani în
actualul regim care are un alt sistem de valori, având în centrul său
"banul". Am ajuns la părerea că totul pe lumea aceasta
"gravitează" în jurul banului. Nimic nu se poate mişca fără bani şi
atunci oamenii încearcă să acapareze cât mai mulţi bani, prin orice mijloace,
prin muncă, prin inteligenţă, prin furt. Unii reuşesc, alţii nu.
După mine, fără a fi un specialist în domeniu,
doar făcând un joc al procentelor, cei aproape 10% din populaţia acestei ţări
care erau foarte nemulţumiţi în vechiul regim, se regăsesc de fapt în cei
aproape 10% cei mai bogaţi oameni ai actualului regim. În schimb procentele la
sărăcie nu pot suferi comparaţie. De ce oare ? De ce creşte sărăcia ? De ce creşte analfabetismul ? De ce creşte consumul de droguri ? Se vorbeşte şi se fac multe studii despre aceste fenomene, de organizaţii naţionale şi internaţionale, dar fenomenele se adâncesc de la un an la
altul, nu numai la noi în ţară, şi cuprind din ce în ce mai mulţi oameni.
Nu de aceeaşi părere sunt şi alţii. Estimările Băncii Mondiale arată că rata sărăciei extreme (o nouă noţiune folosită = săracie extremă, ca şi cum săracia nu ar fi atât de rea) s-a înjumătăţit în perioada 1990-2010. Aşa o fi ? "Până în anul 2035 nu va mai exista aproape nici o ţară săracă în lume" spune Bill Gates, miliardarul şi filantropul. Tare m-aş bucura să fie aşa, dar eu văd o altă realitate. Probabil că de acolo de sus, "din nori" aşa se vede, dar pe "pământ" lucrurile satu altfel. Totdeauna cei bogaţi, indiferent de regimul politic, au încercat să convingă mulţimile că viaţa este în "roz", chiar dacă viaţa avea multe nuanţe de "gri" spre "negru". Asta este ca şi cu nivelul de trai. Se spunea că acesta era foarte ridicat, că pe cap de locuitor consumul de carne anual era de 80 kg. Numai că în realitate erau unii care mâncau 2 porci, iar alţii nici măcar un kilogram.
Nick Hanauer, un influent şi bogat om de afaceri din Seattle (SUA), a ţinut un discurs în cadrul "TED Talks" care a fost cenzurat pentru că a argumentat public, în martie 2012, un "adevăr" controversat: "Oamenii bogaţi nu creează locuri de muncă". Ori societatea americană şi chiar acel gen de conferinţe în care sunt promovate inovaţia în Technologie, Entertainment şi Desig, au fost constituite în jurul principiului libertăţii de exprimare.
Unii spun: "Sărăcia este relativă. Fericirea este relativă. Standardele de viaţă şi sistemele de valori sunt relative". Unde este adevărul ? Doar cei care au trăit sau trăiesc în sărăcie şi nevoi îl ştiu, ceilalţi doar presupun cât este de greu şi fac aprecieri nerealiste.
Dacă acest popor producea în vechiul regim
"plus valoare" care rămânea în ţară, în momentul de faţă
"profitul" este în cele mai multe cazuri exportat, şi ne mirăm că
masa de nevoiaşi creşte. Suntem "etichetaţi" de unii ca un popor care
nu munceşte. Eu cred că suntem cel mai harnic popor din Europa, numai că s-au
restrâns în momentul de faţă, foarte mult posibilităţile de a munci, de a găsi
un loc de muncă, de a obţine un venit cinstit.
Mass-media actuală scoate în evidenţă, din lipsă
de subiecte serioase de educaţie, pentru că şi mass-media este un actor foarte
important de educaţie, domeniile în care România ar fi "profitabilă"
şi din care ar rezulta o creştere semnificativă a nivelului de trai a marii
majorităţi a populaţiei:
- "închistritul" oulelor;
- confecţionarea măştilor;
- fermele de creştere a melcilor, struţilor şi mai
nou a zimbrilor;
- culturile de afine, mure, zmeură, ciuperci;
- industria muzicii şi a showbizului;
- industria fotbalului etc.
Poveştile
de succes din aceste domenii au şi ele rolul lor benefic, dar o ţară nu se
poate dezvolta numai cu ele, fără o industrie serioasă şi o agricultură
modernă. Cineva spunea referitor la dezvoltare "Câte vagoane de varză
trebuie să cultivi ca să poţi cumpăra un calculator de ultimul tip" şi
atunci cum este o ţară din punct de vedere al dezvoltării dacă "cultivă
varză" faţă de una care produce "calculatoare".
Renaşte în mine un sentiment de mândrie şi
satisfacţie când văd că mai sunt încercări, oarecum timide, de a revigora
industria acestei ţări şi în special cea grea, care aduce locuri de muncă şi
implicit influenţează nivelul de trai al oamenilor de rând. Iniţiativele
oltenilor din Craiova de a produce acel tren electric sau acea locomotivă nouă,
sunt salutare pentru cineva care simte româneşte, dar "cu o floare este
greu să se facă primăvară".
Totuşi, eu mă consider un om optimist şi plin de
speranţe.
În concluzie: sunt un om norocos pentru că mă pot
bucura de lumina şi cădura soarelui, de vânt sau ploaie, de viscol sau
ninsoare, de zile şi de nopţi, de cântatul păsărilor, de mireasma şi frumuseţea
florilor, de afecţiunea oamenilor, de liniştea şi pacea sufletească, de
înţelegerea şi cunoaşterea vieţii, atât cât pot fi date oamenilor, de
binefacerile descoperirilor minţii omeneşti în atâtea milenii de existenţă.
Sunt un om norocos pentru că trăiesc.
Şi când te
gândeşti că totul este legat de destin.
Grigore
ROSNITCHE (Puiu din Udeşti) 07.06.2014
