Nostalgie

În momentele de reflectie, specifice vârstei, totdeauna am fãcut legãtura cu locurile si oamenii copilãriei mele, simtind acea legãturã sufleteascã si acea chemare a pãmântului strãbun. Satul bucovinean Udesti este un sat binecuvântat de dumnezeu, are si pãduri dar si luncã, are ses dar si dealuri, are apã dar si un pãmânt roditor, dar cel mai important are oameni harnici si destoinici care stiu sã rãzbatã în viatã. Provin dintr-o familie modestã, as putea spune dintr-o familie a cãrei soartã a fost pecetluitã de cel de al doilea rãzboi mondial, si în permanentã m-a interesat identitatea mea ca om si a natiei din care fac parte. M-a fascinat tot ce este în jurul meu si m-au afectat necazurile si bucuriile oamenilor pe care i-am cunoscut. Mi-a fost hãrãzit sã am parte de multã bogãtie sufleteascã. Am trãit si am cunoscut ce înseamnã sã duci o viatã modestã la tarã, dar si cum se trãieste în “înalta societate” având ocazia sã fiu alãturi de oameni aflati pe diferite pozitii sociale unii chiar pe cele mai înalte. Toatã copilãria mea, fie cã eram cu vaca în lunca Sucevei, fie la prãsit sau la coasã, fie la scoalã, am fost captivat de povestirile mamei, a domnului învãtãtor sau ale celor care au trãit si au participat la cel de al doilea rãzboi mondial. Am înregistrat în memorie necazurile oamenilor din Udesti o datã cu evacuarea peste apa Sucevei, cu “hospontul”, cu incursiunile “cazacilor” prin satul nãpãdit de buruieni dupã femei, cu cartierul general al rusilor din pãdure pavat cu boabe de fasole din gospodãriile pãrãsite ale sãtenilor, cu oile fierte cu tot cu blanã în cazan. Am trãit o datã cu povestitorii campania dusã de Armata Românã pe Frontul de Sud – Ucrainean, fiind uimit de povestirile unui fost soldat care a dat de o sumã mare de bani, si-a golit ranita, a umplut-o cu bani pe care i-a cãrat în spate vreo douã luni cu gândul cã îi va putea duce acasã sã-si cumpere pãmântul mult râvnit, ca pânã la urmã sã-i arunce într-o toaletã, fiind bucuros cã scãpase cu viatã din toate grozãviile prin care trecuse si din care multi nu au avut acest noroc. O altã întâmplare legatã de norocul celor care au scãpat si care mi-a rãmas vie în memorie. O companie românã în retragere a dat peste o vie în rod si cum în asemenea ocazii comportamentul oamenilor flãmânzi este destul de greu de controlat, acestia au nãvãlit în acea vie care era minatã de armata germanã. A urmat un carnagiu cu descrieri de scene de groazã. Supravietuitorii au fost de fapt doar cei rãniti în actiunile anterioare care se aflau în urma convoiului principal si care nu putut participa la “festinul” macabru. Toate acestea si multe altele nu mi se pot sterge din minte indiferent de istoria pe care am învãtat-o în scolile pe care le-am urmat. Dupã atâtia ani de la rãzboi, anul acesta mi-a fost dat sã am ocazia sã merg în Crimeea – Ucraina. Am fost la Sinferopol, Sevastopol, Ialta locuri încãrcate de istorie, începând de la greci si pânã în zilele noastre. Din punct de vedere turistic tãrmul Crimeii de la Sevastopol la Ialta poate fi comparat cu Riviera francezã. În sufletul meu parcã am asteptat acest moment deoarece pe aceste locuri se odihneste cel al cãrui nume îl port, fiind primul sot al mamei mele, cãsãtoritã la 20 de ani în 1939 si rãmasã vãduvã de rãzboi la 23 ani. Pe acele locuri odihnesc pentru vecie alte mii de români care au dat jertfa supremã pentru tarã. Timpul scurt avut la dispoziþie si necunoasterea limbii locale nu mi-a îngãduit sã dau de cimitirul ostasilor români, în schimb am dat de cimitirul ostasilor sovietici cãzuti în campania din 1941-1942 în zona Sevastopol. Când m-am întors acasã, as fi dorit sã merg în satul meu si sã le spun lui mos Gheorghe, lui mos Ion, lui mos Vasile, lui mos Costan, lui mos Augustin, lui mos Nicolae, lui mos Costicã, lui mos Grigore, lui mos Andrei, lui mos Dumitru, lui domn Gheorghitã, lui domn Cãpitan cã si eu am fost pe locurile acelea pe care ei le-au cãlcat cu piciorul în vremuri tulburi de rãstriste, cã viata îsi urmeazã cursul firesc, cã faptele rãmân numai în amintire, dar ……. nu mai am cui spune pentru cã ei au plecat.

Grigore Rosnitche     10/27/2006