ÎNTOARCEREA DIN BEJENIE

Dragostea de satul meu Udeşti, de oamenii harnici şi demni care locuiesc şi au locuit dintotdeauna pe aceste pământuri ale ţării noastre, în ţinuturile Bucovinei, mi-a păstrat vie dorinţa de a cunoaşte istoria acestei aşezări. Înţelegerea modului cum au trăit, cum au muncit strămoşii mei, strămoşii noştri, din cele mai îndepărtate timpuri, pe meleagurile străbune călcate de voievozii Moldovei, permanent urmăriţi de duhul lui Ştefan Cel Mare şi Sfânt, este o caracteristică definitorie a personalităţii mele. Nu mi-a plăcut să trec prin viaţă ca "gâsca prin apă", mereu am fost preocupat să găsesc răspunsuri la întrebări de genul "De unde venim ?", "Cum am ajuns până aici ?", "Încotro ne îndreptăm ?"

Din negura timpurilor, marile puteri ale vremii şi-au pus amprenta asupra teritoriului locuit de români şi nimic nu s-a schimbat nici astăzi. Este binecunoscut faptul că schimbările produse de diverse stăpâniri ale acestei ţării au fost resimţite în traiul de zi cu zi al oamenilor până în cele mai îndepărtate sate şi cătune.

Şi satul Udeşti, cu obârşie dacică confirmată de descoperirile arhiologice, a cunoscut în evoluţia sa toate frământările şi căutările societăţii româneşti.

A fost o perioadă în istorie cînd români neaoşi din Ardeal au fost nevoiţi să plece peste Carpaţi în Moldova. Bejenarii ardeleni proveneau din ţinuturile Sibiului, Făgăraşului, Bistriţei sau Maramureşului. Emigrarea lor e atestată încă din secolul al XIII-lea.

Motivele emigrării erau, pe de o parte, nemulţumirile materiale legate de proprietate şi neînţelegeri cu stăpânirea, iar pe de altă parte persecuţiile religioase pentru păstrarea credinţei creştine ortodoxe străbune.

Din Hrisovul lui Constantin Mihai Racoviţă, voievod al Moldovei, la 1756, pentru bejenarii ardeleni reese faptul că aceştia erau destul de bine primiţi de domnitorii Moldovei, cât şi de mănăstiri şi boieri: "…Aşezarea lor să fie pe moşie ori a cui şi unde le va plăcea, locul să fie de trebuinţă şi hrana lor; şi a aceluia ce va fi stăpân moşiei să deie dejma obişnuită din ţarină şi din fânaţe; iar din grădinile de pe acasă nimic să nu le eie; nici de boeresc nimic să nu lucreze; nici cu olăci să nu-i supere nime, atât stăpânii moşiilor cât şi dregătorii ţinutului…"

Când turcii au cedat austriecilor nordul Moldovei, actuala Bucovină, pe la anul 1774, armata imperială austriacă a ocupat aceste teritorii, impunând o nouă administraţie ce a ajuns şi pe teritoriul Udeştiului.

Astfel, timp de 144 de ani aşezările care compun astăzi comuna Udeşti s-au aflat sub stăpânire austriacă. Graniţa care despărţea Bucovina de Moldova, în zona Udeştiului, era dată de râul Suceava la Nord şi de culmile dealurilor împădurite ale Udeştiului, din care face parte şi Piscul Oadeci, în Sud.

Odată cu administraţia austriacă în Bucovina au venit, nu numai români ardeleni, nemulţumiţi de administraţia ungurească de acolo, dar şi români care au sprijinit sau au făcut parte din administraţia austriacă.

Este recunoscut faptul că datorită hărniciei românilor de peste munţi, veniţi şi aşezaţi pe pământul Moldovei de Nord, în mândra Bucovină, multe sate au înflorit şi sunt o laudă şi o bogăţie a ţării noastre.

În satul Udeşti numărul bejenarilor ardeleni, din prima emigraţie, a fost de 80 de familii, potrivit recensământului din anii 1772-1774. La acest număr se mai adaugă  câteva zeci de familii din emigraţia a doua, precum şi multe familii pătrunse pe căi numai de ele cunoscute la trecerea din Ardeal, care fie s-au oprit unde mai găseau fraţi de suferinţă, fie că au dat naştere la noi cătune.

În Udeşti, în curgerea vremurilor, românii veniţi din Transilvania şi Maramureş, au fost pentru băştinaşii satului o pildă vie de hărnicie şi statornicire în apărarea credinţei noastre strămoşeşti. Majoritatea acestor ardeleni, în mai puţin de 100 de ani, s-au contopit cu populaţia locală vorbitoare de aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă creştină ortodoxă.

Oricine ar citi aceste rânduri s-ar întreba, ce rost are această prezentare de fapte, oricum cunoscute de către cei interesaţi de istoria Bucovinei.

Ei bine, ideea mi-a venit în momentul în care am participat la aniversarea a 150 de ani de la înfiinţarea Şcolii din Udeşti, pe 11 mai 2013.

La activităţile artistice desfăşurate cu acest prilej la Căminului cultural „Mircea Motrici” din Udeşti am remarcat o fetiţă de 8 ani, Elena Nicule, care a uimit auditoriul cu talentul ei de povestitor şi interpret la vioară, talent recunoscut la nivel naţional prin premiile pe care le-a obţinut la diverse concursuri şi festivaluri.

Bine mi-am zis, cine este această fetiţă. Tatăl ei este Bogdan Nicule, un tînăr specialist, absolvent al Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, dar şi al Universităţii "Babeş-Bolyai", Facultatea de Litere, din Cluj-Napoca, o speranţă în confirmare a poeziei moldoveneşti, "o  nouă rază de soare din Udeşti " aşa cum a fost numit. Este născut la Suceava, dar acum locuieşte cu familia în Cluj-Napoca.

Bogdan este nepotul unor vecini de ai mei din Udeşti, care au casa foarte aproape de şcoală, moş Costan a lui Ivancu - acum plecat dintre noi la cele veşnice şi a mătuşii Silvica. Moş Costan cu numele de familie Nicule este văr cu mama mea Valeria. Mama s-a născut în familia Grigore şi Magdalena Nicule. În copilăria lor, mama şi moş Costan, au fost tot vecini, chiar gard în gard, locuind lângă pădure la Maciculeasa. Moş Costan era de vârstă apropiată cu moş Augustin, fratele mamei, cu care a făcut armata împreună. Neamul din care se trag, cel al Niculilor, au stăpânit pământul de sub pădure, în partea de sud vest a satului.

Din discuţiile pe care le-am avut cu mama mea, atunci când trăia, dar şi cu oameni în vârstă când mergeam cu vaca în lunca Sucevei, se pare că şi acest neam al Niculilor face parte, ca multe altele din Udeşti, din neamurile de români transilvăneni care s-au stabilit prin secolul XVIII la noi, în Udeşti, pe pământurile din acea parte de sat.

Ca o curiozitate a sorţii şi împlinirea unor destine, această tânără familie din neamul Niculilor din Udeşti s-a reîntors să trăiască pe pământul Ardealului.

După secole de trăit pe pământurile Moldovei, Bunul Dumnezeu a vrut ca descendenţi ai acestui neam să se întoarcă din bejenie.

Bibliografie:

1. Udişteanu Dionisie, arhimandrit, ş.a., Udeştii de pe Suceavă, Editura Muşatinii, Suceava, 2005;

2. Marţolea Ion, Udeşti o comună din ţara de sus, Editura Litera, Bucureşti, 1986                         

3. Camilar Eusebiu, Cartea de piatră, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

             Grigore ROSNIŢCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                    18.05.2013

OBSESIA FALSEI IDENTITĂŢI

Sunt Rosnitche Grigore. Ce nume este acesta ? De unde eşti ? De pe lângă oraşul Suceava, din Udeşti. Ei, atunci trebuie să fii rusnac. Nu, nu sunt. Îi fi polonez. Nu, nu sunt. Atunci îi fi ucrainean că pe acolo prin Suceava sunt foarte mulţi. Nu, nu sunt. Îi fi poate evreu din acea parte de ţară. Aş vrea să fiu că ăştia au bani mulţi, dar nu sunt. Eu sunt român, sunt moldovean, sunt bucovinean.

Ştii ruseşte ? Nu, nu ştiu. 
În destul de multe ocazii din viaţă mi-ar fi prins bine să cunosc limba rusă. Chiar cineva cu o funcţie bună în diplomaţie, la un moment dat, când eram format deja, din punct de vedere profesional şi îmi cunoştea posibilităţile, m-a căutat pentru un post în care trebuia să fii vorbitor nativ de limba rusă sau ucraineană, fiind ferm convins că eu după nume sunt de altă naţionalitate şi cunosc limba din familie.

Am trăit sentimentul că unii oameni aveau o reţinere cum că nu sunt român, că aş fi alceva şi eu nu vreau să recunosc.

Toate aceste situaţii şi întrebări le-am trăit, de nenumărate ori, după ce am venit în Bucureşti pentru studii şi apoi cu serviciul. Niciodată nu am fost deranjat de acest mod de a pune problema de unii oameni. Eu mi-am văzut de drumul meu şi prin actiunile mele şi prin felul meu de a fi am determinat pe cei din jur cu care am intrat în contact, să fiu recunoscut ca un adevărat român.

În copilăria mea, în cei 15 ani cât am stat în satul natal Udeşti, niciodată nu am primit astfel de întrebări referitoare la numele pe care îl port.

În sat erau şi sunt multe familii şi am avut colegi de şcoală cu nume de felul: Savischi, Julinschi, Levischi, Mogalnischi. Dar în aceste familii şi în sat nu se vorbea rusa sau ucraineana, nici poloneza.

În şcoala generală, după cel de al doilea război mondial, după cum este bine cunoscut, a fost introdusă obligatoriu pentru studiu disciplina limba rusă. Fratele meu Vasile, născut în 1951 a făcut la scoala generală limba rusă cu doamna Olga Rotaru, o rusoaică neaoşă venită în satul nostru prin căsătorie. Venerabila doamnă Olga trăieşte şi astăzi în sat printre strănepoţi, fiind una dintre cele mai longevive persoane din Udeşti.

Dar schimbările care s-au produs la nivelul conducerii ţării în deceniul al şaptelea al secolului al XX-lea şi soarta a făcut ca sora mea Dorina, născută în 1957 şi eu să nu mai prindem în şcoala generală limba rusă obligatoriu, ci să facem limba franceză. Din totdeauna udeştenii au reacţionat prompt când împrejurările sau evenimentele nu au corespuns năzuinţelor lor. Aş aminti aici doar un episod semnificativ din istoria acestei aşezări: "…Trecuseră vreme de 2 ani de la ocuparea Bucovinei. Pretutindeni s-a făcut jurământul în linişte, numai la Udeşti Popa Andrei şi-a răsculat tot poporul împotriva stăpânirii …". Este vorba de depunerea jurământului de credinţă faţă de noua stăpânire austriacă. Ceva asemănător s-a produs şi cu stoparea predării limbei ruse la Udeşti.

La Liceul nr. 2 pe care l-am făcut la Suceava, numele pe care îl port nu a fost o problemă pentru mine şi pentru nimeni. Se întâlneau şi alte nume asemănătoare, cum ar fi: Pşebilschi, Caşoschi, Iachimovschi, Iasinschi, Cososchi, Haliţchi, Strileţchi şi niciodată nu am avut sentimental că aceştia nu ar fi români.

Acum, chiar mi se pare bizară situatia că aveam colegi cu nume româneşti, dar făceau parte din comunităţile de lipoveni din ţinuturile Sucevei şi care vorbeau acasă limba rusă sau ucraineană: Bodnariuc, Surugiu etc. Atunci, însă nu mi se părea absolut nimic anormal, pentru că nimeni nu mă întreba de originea numelui meu.

În acel liceu, până am venit eu, se studiau două limbi străine: limba rusă şi limba franceză sau limba rusă şi limba engleză. Directorul general al liceului, la acea vreme, profesorul Cuciureanu, era un sever profesor de limba rusă şi bineînţeles că acesta ţinea la disciplina lui ca fiind foarte importantă. Limba rusă în liceu era o "sperietoare" pentru elevi, pentru că rămâneau foarte mulţi corigenţi.

Dealtfel, orice profesor consideră că disciplina pe care o predă este foarte importantă.

În momentul în care am fost admis, după concursul de admitere, în anul I de liceu la profilul Electrotehnică, eu şi clasa noastră eram propuşi pentru a studia limba franceză şi limba rusă. La începutul anului şcolar a urmat o perioadă de practică agricolă. În clasă am avut colegi care domiciliau în Suceava şi colegi care stăteau la internatul liceului, printre care şi eu. Menţionez că în clasă eram 36 elevi. Cei din Suceava aveau părinţi în posturi destul de importante din oraş, iar unii lucrau chiar în liceu. La intervenţia acestora, deoarece copii lor au studiat în şcoala generală limba engleză, a fost schimbată limba rusă cu limba engleză.

Astfel în liceu am studiat limba franceză, ca avansat şi limba engleză ca începător.

Când am venit în Bucureşti situaţia s-a schimbat, cred că nu a fost cineva care să îmi pronunţe corect numele şi să nu mă întrebe de ce origine sunt. Nu am încercat să lămuresc pe nimeni, pentru că foarte mulţi consideră că prin oferirea de explicaţii de fapt vrei să ascunzi ceva.

Am urmat cursurile unei instituţii militare de învăţământ superior, Academia Militară, Facultatea de mecanică. La nivelul anului 1979 încă exista bibliografie şi literatură tehnică militară în limba rusă, având în vedere şi dotarea armatei cu tehnică, cu preponderenţă de origine sovietică. Şi aici se studiau limbile străine şi bineînţeles că pentru noi cei de la mecanică ni s-a repartizat limba rusă. Au fost ridicate de la biblioteca academiei cursurile specifice de limba rusă. Colegii de facultate, care au mai studiat în şcoala generală sau în liceu limba rusă, erau avantajaţi. Dar eu nu cunoşteam nici alfabetul rusesc. Soarta a făcut ca în grupa de studii să am colegi din Bucureşti, printre care şi fiul unui şef de catedră din Academia Militară, Facultatea de Comandă. La intervenţia lui limba rusă a fost schimbată cu limba engleză. Într-uncât personalul didactic de limba engleză era deja repartizat la alte grupe şi erau supraîncărcaţi, s-a găsit soluţia să facem acest curs cu şeful catedrei de limbi străine, care era profesor universitar de limba engleză.

Şi astfel, independent de voinţa mea, nu am reuşit să învăţ limba rusă, măcar să fi fost în acord cu numele pe care îl port.

Există o vorbă, nu ştiu cât de adevărată este, cum că "şefii şi vecinii nu ţii alegi singur". Eu aş extrapola şi aş spune că numele nu mi l-am ales eu.

Aşa a fost să fie. Până m-am clarificat eu asupra originii mele au fost destul de multe căutări şi am pus multe întrebări mamei mele.

Tatăl meu natural, purta numele de Ungureanu Neculai a lui Alexa, s-a născut la 25 mai 1902 în Udeşti Suceava şi a murit la 26 septembrie 1964. Era ţăran neaoş şi se ocupa cu tâmplăria.

Eu port numele mamei mele Valeria după căsătorie.

Mama mea Valeria s-a născut pe 26 iulie 1919 în Udeşti Suceava, în familia lui Grigore şi Magdalena Niculi, fiind al treilea din cei 5 copii. Mama mamei mele, adică bunica mea, Magdalena, de acasă de la părinţii ei purta numele de Florea.

În satul Udeşti avem foarte multe neamuri (rude) atât, din ramura Florea, Niculi cât şi Ungureanu.

Bunicii mei, dinspre mamă, Grigore şi Magdalena, au avut două fete, pe Maria (Marinţa) şi Elena, înainte de primul război mondial, iar după întoarcerea bunicului din război, când a luptat în armata austro-ungară pe frontul din Italia, a mai avut 2 fete, pe Valeria şi pe Aurora, şi un băiat, pe Augustin. Aş vrea să menţionez că bunicul meu Niculi Grigore a fost şi pe "pământul făgăduinţei", în SUA, pentru aşi face un rost în viaţă. A făcut parte din valurile de europeni care visau la o îmbogăţire pe pământurile americane la începutul secolului XX.

Ca o curiozitate a sorţii, prima fată născută a bunicilor mei, Marinţa, a fost nanogenară, plecând ultima la cele veşnice, iar ceilalţi copii ai bunicilor au plecat în ordine inversă naşterii.

Mama mea s-a căsătorit în anul 1939 cu Rosniţchi Niculai şi s-au mutat într-o casă cumpărată în vatra satului. Actualmente pe acest loc şi-a construit o casă nouă fratele meu Vasile.

Interesându-mă de unde vine aceast neam cu numele de Rosniţchi, am aflat că se trage din Mitocul Dragomirnei, localitatea situată la nord de oraşul Suceava. În Udeşti au cumpărat pământ şi au venit cu familiile, doi fraţi cu numele Rosnitchi, pe la începutul secolului XX. Dealungul anilor însă urmaşii pe linie masculină, fie au murit în cele două războaie, fie au avut numai fete care prin căsătorie au luat un alt nume. În Udeşti, în ziua de azi cu numele de Rosnitchi este doar fratele meu Vasile, care poartă acest nume doar de la mamă, tatăl natural fiind Ungureanu Niculai.

În urma căsătoriei mamei mele cu Rosniţchi Niculai s-a născut sora mea Rosniţchi Ileana, în 20 februarie 1941. Actualmente căsătorită cu Beligan Gheorghe, în Udeşti, cu care are doi copii pe Niculai (Culuţă) şi pe Marinela, care au la rândul lor copii.

În anul 1942 Rosniţchi Niculai moare pe front în Crimeea, Ucraina, undeva între Sinferopol şi Sevastopol. Din relatarea sanitarului unităţii din care făcea parte Rosniţchi Niculai, nimeni altul decât tatăl renumitului muzeograf bucovinean Mihai Camilar, a rezultat că acesta (soţul mamei) a murit în urma unui bombardament al aviaţiei ruse asupra locaţiei subunităţii române. Fostul sanitar i-a spus mamei, după război, să nu îl mai aştepte să revină din prizonerat. În satul nostru s-au mai întors bărbaţi, luaţi în armată, care au făcut războiul şi au fost în prizonerat şi după 1, 2, 3 şi chiar 5 ani de la sfârşitul războiului. Sanitarul Camilar  l-a văzut cu ochii lui mort pe Niculai, soţul mamei. În momentul când a avut loc bombardamentul aviaţiei ruse, acest sanitar era plecat în misiune. Când s-a întors, un coleg de breaslă, i-a spus că un rănit tot l-a strigat până şi-a dat duhul. Când i l-a arătat pe cel mort, sanitarul l-a recunoscut pe Rosniţchi Niculai, cu care erau de vârstă apropiată şi erau din acelaşi sat Udeşti.

Mama mea a rămas văduvă de război la vârsta de 23 de ani şi cu o fată în vârstă de un an, de crescut. Nu a cedat greutăţilor de la ţară de după război. Foametea şi bolile care au urmat, au făcut ravagii printre oamenii nevoiaşi de la ţară. Mama a rămas cu numele de Rosnitchi.

Un lucru foarte important de remarcat pentru acea perioadă este decimarea în război a tinerilor, a bărbaţilor, iar Udeştiul nu a fost  exclus de la acest crud adevăr. Astfel, a ajuns mama mea să se încurce, adică să trăiască în concubinaj, cu un bărbat cu 17 ani mai mare decât ea, vecin la peste 5 case mai la deal de casa ei. Este vorba de Ungureanu Niculai despărţit de soţie, cu 4 copii mari, George, Costică, Ileana şi Ion.

Pe 24 ianuarie 1951 se naşte la Udeşti Suceava, Vasile, fratele meu, care este trecut în certificatul de naştere Rosnitchi după numele mamei. În acelaşi an a plecat în lumea umbrelor bunicul nostru Niculi Grigore.

După ani de zile, Rosnitche Vasile se va căsători cu Moraru Silvia şi au 3 fete: Lavinia, Simona şi Valeria. Lavinia este căsătorită cu Dănut Turtureanu, în Suceava, şi au 3 fete: Ioana şi gemenele Andreea şi Iulia. Simona este căsătorită cu Dorin Ţan, în Udeşti, şi au o fată, pe Cipriana. Valeria este căsătorită cu Ioan Tudose, în Bucureşti, şi au 3 băieţi: Ioan, Damian şi Alexandru.

Pe 27 iunie 1957 se naşte la Udeşti Suceava, Magdalena (Dorina), sora mea, care este trecută în certificatul de naştere Rosniţchi după numele mamei. În acelaşi an a plecat la cele veşnice bunica nostră Niculi Magdalena.

După ani de zile, Rosniţchi Magdalena se va căsători cu Alexandru (Sandu) Livischi şi au un băiat, pe Ovidiu, şi o fată, pe Anca, care la rândul ei are 2 copii: Mădălina şi Matei.

Pe 10 aprilie 1960 m-am nascut eu, Grigore (Puiu), tot la Udeşti Suceava, şi sunt trecut în certificatul de naştere Rosniţche după numele mamei. La vârsta de 22 de ani m-am căsătorit cu Iulia Sufletu, din satul Dârmoxa, comuna Broşteni din zona Vatra Dornei. Pe Iulia am cunoscut-o la liceul pe care l-am absolvit amândoi. Eu eram în anul III la Electrotehnică şi ea în anul I la Chimie. Aşa a fost să fie. Acum avem doi băieţi, pe Iulian şi pe Valeriu, şi o fată pe Angela, care poartă numele de Rosniţche.

În anul 1964 tatăl meu, Ungureanu Niculai, moare în urma unui banal accident din gospodărie. A adus acasă la noi, pentru că el avea casa lui mai la deal, un car cu paie de grâu şi a clădit un stog în apropierea unui copac. În momentul în care a terminat de clădit, a încercat să rupă o creangă din acel copac care atingea stogul, s-a descumpănit şi a căzut de la vreo 2 metri înălţime. Pe loc, a paralizat de la mijloc în jos, iar după o săptămână a murit în spital la Suceava. Înainte de acest eveniment, tot ne promitea că ne va trece pe numele lui, pe mine, pe Dorina şi pe Vasile, dar nu a mai apucat.

După aceasta întâmplare mama nu s-a mai căsătorit şi a muncit, ca ţărancă, cât a putut pentru a creşte şi cei 3 copii avuţi cu Ungureanu Niculai. Vasile a ajuns maistru chimist, Dorina a ajuns instalator sanitar, iar eu am ajuns inginer mecanic. Probabil că extenuarea şi viaţa grea pentru o femeie singură de la ţară, au avut drept consecinţă dup vârsta de 50 de ani, două accidente vasculare cerebrale la intervale de câţiva ani, unul cu semipareză care a lăsat urme. Cel de al treilea accident vascular cerebral a fost fatal. Se întâmpla în anul 1983, când abia împlinise 64 de ani, iar eu eram în anul IV la facultate.

Mama a ajutat pe toţi cei 4 copii ai ei, Ileana, Vasie, Dorina şi Grigore la creşterea celor 8 nepoţi existenţi pînă la acel moment când a trecut în lumea umbrelor.

Revenind la acest nume Rosniţche, ca să meargă mai departe, toate speranţele sunt îndreptate spre cei doi băieţi ai mei Rosniţche Iulian - absolvent al Colegiului Naţional "Elena Cuza" din Bucureşti şi Rosniţche Valeriu- inginer IT - absolvent al Universităţii "Politehnica" din Bucureşti, care încă nu sunt căsătoriţi, dar şi în fata mea Rosniţche Angela -medic rezident psihiatrie - absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" din Bucureşti.

Sunt mulţi oameni care îşi judecă semenii după aparenţe. Eu cred că oamenii trebuie judecaţi pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce sunt capabili să facă, după caracter, după competenţe şi nu după nume sau origini.

Închei cu o relatare oarecum hazlie: un fost coleg de serviciu, mai bronzat din naştere, la un moment euforic mi-a zis "lasă Grigore, că ştiu eu, că tu eşti un fel de rus sau ucrainean, dar nu vrei să recunoşti", la care eu i-am răspuns "să ştii că prin venele mele circulă sânge mai român decît al tău". A apreciat mult că nu i-am spus direct că este ţigan şi am rămas buni prieteni şi astăzi.

             Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)

                                                                                      20.05.2013

Nostalgie

În momentele de reflectie, specifice vârstei, totdeauna am fãcut legãtura cu locurile si oamenii copilãriei mele, simtind acea legãturã sufleteascã si acea chemare a pãmântului strãbun. Satul bucovinean Udesti este un sat binecuvântat de dumnezeu, are si pãduri dar si luncã, are ses dar si dealuri, are apã dar si un pãmânt roditor, dar cel mai important are oameni harnici si destoinici care stiu sã rãzbatã în viatã. Provin dintr-o familie modestã, as putea spune dintr-o familie a cãrei soartã a fost pecetluitã de cel de al doilea rãzboi mondial, si în permanentã m-a interesat identitatea mea ca om si a natiei din care fac parte. M-a fascinat tot ce este în jurul meu si m-au afectat necazurile si bucuriile oamenilor pe care i-am cunoscut. Mi-a fost hãrãzit sã am parte de multã bogãtie sufleteascã. Am trãit si am cunoscut ce înseamnã sã duci o viatã modestã la tarã, dar si cum se trãieste în “înalta societate” având ocazia sã fiu alãturi de oameni aflati pe diferite pozitii sociale unii chiar pe cele mai înalte. Toatã copilãria mea, fie cã eram cu vaca în lunca Sucevei, fie la prãsit sau la coasã, fie la scoalã, am fost captivat de povestirile mamei, a domnului învãtãtor sau ale celor care au trãit si au participat la cel de al doilea rãzboi mondial. Am înregistrat în memorie necazurile oamenilor din Udesti o datã cu evacuarea peste apa Sucevei, cu “hospontul”, cu incursiunile “cazacilor” prin satul nãpãdit de buruieni dupã femei, cu cartierul general al rusilor din pãdure pavat cu boabe de fasole din gospodãriile pãrãsite ale sãtenilor, cu oile fierte cu tot cu blanã în cazan. Am trãit o datã cu povestitorii campania dusã de Armata Românã pe Frontul de Sud – Ucrainean, fiind uimit de povestirile unui fost soldat care a dat de o sumã mare de bani, si-a golit ranita, a umplut-o cu bani pe care i-a cãrat în spate vreo douã luni cu gândul cã îi va putea duce acasã sã-si cumpere pãmântul mult râvnit, ca pânã la urmã sã-i arunce într-o toaletã, fiind bucuros cã scãpase cu viatã din toate grozãviile prin care trecuse si din care multi nu au avut acest noroc. O altã întâmplare legatã de norocul celor care au scãpat si care mi-a rãmas vie în memorie. O companie românã în retragere a dat peste o vie în rod si cum în asemenea ocazii comportamentul oamenilor flãmânzi este destul de greu de controlat, acestia au nãvãlit în acea vie care era minatã de armata germanã. A urmat un carnagiu cu descrieri de scene de groazã. Supravietuitorii au fost de fapt doar cei rãniti în actiunile anterioare care se aflau în urma convoiului principal si care nu putut participa la “festinul” macabru. Toate acestea si multe altele nu mi se pot sterge din minte indiferent de istoria pe care am învãtat-o în scolile pe care le-am urmat. Dupã atâtia ani de la rãzboi, anul acesta mi-a fost dat sã am ocazia sã merg în Crimeea – Ucraina. Am fost la Sinferopol, Sevastopol, Ialta locuri încãrcate de istorie, începând de la greci si pânã în zilele noastre. Din punct de vedere turistic tãrmul Crimeii de la Sevastopol la Ialta poate fi comparat cu Riviera francezã. În sufletul meu parcã am asteptat acest moment deoarece pe aceste locuri se odihneste cel al cãrui nume îl port, fiind primul sot al mamei mele, cãsãtoritã la 20 de ani în 1939 si rãmasã vãduvã de rãzboi la 23 ani. Pe acele locuri odihnesc pentru vecie alte mii de români care au dat jertfa supremã pentru tarã. Timpul scurt avut la dispoziþie si necunoasterea limbii locale nu mi-a îngãduit sã dau de cimitirul ostasilor români, în schimb am dat de cimitirul ostasilor sovietici cãzuti în campania din 1941-1942 în zona Sevastopol. Când m-am întors acasã, as fi dorit sã merg în satul meu si sã le spun lui mos Gheorghe, lui mos Ion, lui mos Vasile, lui mos Costan, lui mos Augustin, lui mos Nicolae, lui mos Costicã, lui mos Grigore, lui mos Andrei, lui mos Dumitru, lui domn Gheorghitã, lui domn Cãpitan cã si eu am fost pe locurile acelea pe care ei le-au cãlcat cu piciorul în vremuri tulburi de rãstriste, cã viata îsi urmeazã cursul firesc, cã faptele rãmân numai în amintire, dar ……. nu mai am cui spune pentru cã ei au plecat.

Grigore Rosnitche     10/27/2006

Eternitatea la sat. 150 de ani de la înfiinţarea Şcolii din Udeşti - SUCEAVA

Participarea mea din primii ani ai vieţii la evenimentele ancestrale ale satului (sărbătorile de Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Paşte, Duminica Mare, Hramul de Sf. Dumitru, nunţi, înmormântări, hramul şi slujba de la Biserica din lemn de la Mănăstioara, hramul şi slujba de la Biserica lui Ştefan Cel Mare de la Reuseni, deschiderea anului şcolar, serbările de sfârşit de an şcolar etc) m-au marcat în restul vieţii şi permanent sufletul meu a avut legătură cu ce se întâmplă în satul Udeşti, sat în care m-am născut şi în care eu consider că sunt oameni şi locuri binecuvântate de Dumnezeu.

Dacă în primii ani ai copilăriei mi se părea că centru universului cunoaşterii era Udeştiul, înaintând în vârstă şi învăţătură acesta s-a extins la Piaţa de la Vereşti de peste apa Sucevei, apoi la oraşul Suceava, mai apoi la Bucureşti, capitala ţării, iar acum la întreaga planetă prin intermediul Internetului. Mult adevar este în expresia „cu cât învăţăm mai mult cu atât ni se pare că ştim mai puţin”, aşa le spun mereu celor trei copii ai mei, Iulian, Valeriu şi Angela.

Sunt foarte bucuros că am putut participa în ziua de 11 mai 2013 la manifestările prilejuite de împlinirea a 150 de ani de la înfiinţarea Şcolii din Udeşti, judeţul Suceava. Mulţumesc conducerii şcolii şi organizatorilor pentru onoarea făcută de a mă invita la aceaste manifestări. Când fratele meu Vasile, care locuieşte în sat, mi-a telefonat şi m-a anunţat de primirea unei invitaţi la aceste evenimente din viaţa şcolii din satul natal, a trezit în sufletul meu dorinţa de a revedea foştii dascăli, învăţători şi profesori, precum şi foştii colegi de generaţie. Dar cel mai mult am dorit să mă întâlnesc cu fostul meu profesor de Limba Română, fostul diriginte al surorii mele Dorina, cel mai longeviv director al şcolii, profesorul Emil Simion, în prezent renumit scriitor al plaiurilor bucovinene. Pentru mine acest om a fost şi este un model de om, un model de dascăl care şi-a pus întreaga viaţă slujirii „cuvâtului”, înţelegerii şi ajutorării aproapelui. Dacă am avea în ţara asta mulţi oameni în învăţământ asemenea profesorului Emil Simion, care să pună atâta pasiune în meseria de dascăl, alta ar fi părerea multora despre noile generaţii de tineri. Din păcate sunt încă foarte mulţi care văd această profesie ca o oportunitate de a avea un serviciu şi nu îi interesează că prin atitudinea lor distrug generaţiile viitoare de tineri, distrug încrederea în sistemul de învăţământ românesc. Totuşi, îmi place să cred că în satul Udeşti, centru de comună şi localitate în apropierea municipiului Suceava, sunt oameni resposabili care se gândesc la copii lor şi ai semenilor lor ca viitoare vlăstare ale neamului nostru. Extrapolând, fără a generaliza, ne putem imagina ce se întâmplă în acest domeniu al educaţiei prin satele şi cătunele izolate.

Personal, nu mă regăsesc printre absolvenţii Şcolii din Udeşti care au realizări deosebite în viaţă, dar îmi place să cred că nu am făcut „umbră” degeaba pe acest pământ.

Au fost puţini participanţi pe care i-am recunoscut şi mai mult ca sigur că şi mai puţini au fost cei care m-au recunoscut. Este firesc, au trecut 38 de ani de la absolvirea şcolii generale, generaţiile se schimbă, iar în memoria colectivă rămân doar cei cu realizări remarcabile. Satul şi comuna Udeşti nu duc lipsă de astfel de personalităţi (academicieni, profesori, scriitori, jurnalişti, medici, ingineri, juristi si de ce nu oameni de afaceri sau politicieni etc). Aş enumera aici doar câteva nume ilustre: Eusebiu Camilar – scriitor şi membru corespondent al Academiei Române, Haralambie Mihăescu – membru al Academiei Române, Mircea Motrici – jurnalist şi scriitor, Vasile Ciubotaru – medic primar neurochirurg cu recunoaştere internaţională, doctor în medicină, Liviu Popescu – poet, Mihai Camilar - muzeograf, Constantin Ştefuriuc - poet, Constantin Călin - critic literar, Valeriu Cimpoeş - avocat şi publicist, Valeria Boiculese - poet, Magda Isanos - poet.  

Din rândul actualelor cadre didactice din şcoală am recunoscut-o foarte bine pe profesoara Cristina Casandra Romaniuc (născută Ciubotaru) descendentă dintr-o familie de dascăli, Maria şi Gheorghe Ciubotaru, care au îndrumat paşii multor generaţii de copii din acest sat. Cristina duce mai departe frumoasa tradiţie a familiei, fiind în prezent singura cu cea mai mare continuitate în această şcoală. Cu Cristina, fiind de vârstă apropiată, am fost colegi şi la grădiniţă şi la şcoală. Tatăl ei mi-a fost primul dascăl şi îi păstrez în suflet imaginea blândeţii, dar şi a severităţii specifice învăţătorului care doreşte binele copiilor.

Am întâlnit-o şi pe învăţătoarea mea din clasele a II-a şi a III-a, nanogenara doamnă Munteanu Lucreţia, care deţinea funcţia de director când s-au împlinit 100 de ani de la înfiinţarea şcolii. Am remarcat acelaşi zâmbet pe faţa senină a acestei doamne, precum şi aceeaşi vorba dulce pe care o avea şi atunci când mi-a fost învăţătoare. Îmi aduc foarte bine aminte când doamna învăţătoare m-a chemat acasă la dumneaei şi mi-a dat un căţel mic şi negru. Eu voiam demult să am acasă un câine al meu, dar mama mea, femeie rămasă văduvă, cu trei copii şi cu greutăţile vieţii de la ţară a acelor vremuri, nu mă lăsa. Mama era pe principiul „mai bine hrănim un porc decât să hrănim un câine”. În momentul în care am venit acasă cu acel căţel şi aflând că este de la doamna învăţătoare Munteanu nu a mai zis nimic şi m-a lăsat să-l cresc. Bineinţeles că acest căţel s-a ataşat foarte tare de mine şi eu de el şi a rămas la casa noastră până când eu eram în anul III de facultate şi mama mea s-a prăpădit.

Am recunoscut-o în mulţimea de invitaţi şi pe fosta dirigintă din clasele a VII-a şi a VIII-a, doamna profesoară Iorgulescu, dar probabil că anii care s-au scurs, vreo 38 la număr, de când nu ne-am mai văzut şi greaua suferinţă pricinuită de pierderea soţului ei care a plecat în lumea umbrelor şi care a fost şi el profesor de Limba Română la Şcoala din Udeşti, a făcut ca să nu îşi aducă prea bine aminte de mine.

Nu am regăsit-o printre invitaţii la aceste activităţi pe fosta mea profesoară de chimie, doamna Botuşan Veronica, care are o vârstă onorabilă, o sănătate destul de bună şi locuieşte foarte aproape de şcoală. Am aflat ulterior că nu a dorit să participe, ceia ce mă face să cred că mai sunt unele animozităţi şi antipatii, chiar şi într-un asemenea spaţiu al intelectualităţii satului.

Am fost şi sunt marcat de amintirea anilor petrecuţi pe băncile acestei şcoli, de învăţătorii şi profesorii care mi-au îndrumat primii paşi spre dragostea de carte. Îmi aduc aminte cu plăcere de colegii de clasă: Mugurel, Brânduşa, Dan, Steluţa; Severin, Elena, Ion, Aglaia, Dumitru, Eleonora, Vasile, Mariana, Constantin, Viorica, Marin, Ecaterina, Dorel, Gheorghe, Nicolina, Niculai.

În amintire mea au rămas ca oameni deosebiţi profesorii de matematică din familia Maftei, profesoara Capră, profesorul Ianoş, profesoara Amăriucăi. Nu pot să uit că am făcut, căteva ore de fizică cu actualul renumit medic Vasile Ciubotaru, atunci absolvent de liceu, de la care mi-a rămas întipărit în minte faptul că pe lângă scara de  măsurare a temperaturii în grade Celsius, mai există şi grade Kelvin şi grade Fahrenhei, precum şi corespondenţa dintre ele, iar când am ajuns în liceu am constatat că foarte mulţi colegi de liceu „habar nu aveau de aşa ceva”.

Le sunt recunoscător tuturor celor care sunt printre noi, dar şi celor care au plecat dintre noi şi ne privesc acum de acolo de sus, pentru dăruirea de care au dat dovadă ca slujitori ai cuvântului, ca săditori ai interesului pentru cunoaştere.

Mai auzim astăzi şi păreri cum că o generaţie este mai bună decât alta. Foarte frecvent se utilizează expresia „pe vremea mea” sau „pe vremea noastră”, dar eu cred că orice generaţie are valorile ei, iar şcoala care formează şi modelează caractere este ancorată la valorile societăţii şi este într-o permanentă adaptare. Aşa cum este societatea aşa este şi şcoala, iar cum este şcoala aşa sunt şi absolvenţii ei.

Una era această şcoală acum 50 de ani şi altceva este în ziua de azi, când trăim în era tehnologiei informaţiei, şi cum să pătrundă aceste transformări în viaţa satului, decât prin şcoală.

Aşa cum spunea şi soţia mea Iulia, profesoară la un liceu din Bucureşti, se aud din ce în ce mai des voci că în ziua de astăzi sunt tot mai mulţi copii, care ajung până la statutul de student şi care au probleme cu scrisul de mână. Cei din învăţământul superior spun că nu acesta este rolul lor, iar cei din licee spun acelaşi lucru că această sarcină revine învăţământului gimnazial şi primar. Dar tot atât de adevărat este că unii dintre elevii cu greutăţi în scrierea de mână sunt „aşi” ai folosirii calculatorului şi nu au nevoie să scrie de mână.

Sunt bucuros să aflu că Şcoala din Udeşti ţine pasul cu transformările din societatea noastră. Vrem nu vrem trebuie să ne adaptăm fenomenelor de globalizare, de creştere a populaţiei la nivel mondial (când eram la şcoala generală am învăţat că eram aproape 4 miliarde, iar acum suntem aproape 7 miliarde), de creştere explozivă a producţivităţii muncii (un exemplu banal: cu o instalaţie modernă se pot mulge 400 de vaci într-o oră şi la care asistă 2 angajaţi, pe când la mulsul clasic, cei de la ţară cunosc că este nevoie de mulţi oameni şi mai mult timp pentru a mulge 400 de vaci), de creştere a decalajelor între ţări (niciodată o ţară ca a noastră şi sunt multe ţări în lume care nu se pot compara din punct de vedere al tehnologilor moderne cu ţări ca Germania, Franţa, Marea Britanie, SUA, Japonia, China şi alte ţări industrializate). Vrem nu vrem trebuie să facem faţă fluxului enorm de informaţii pus la dispoziţie de era informaţională, iar rolul şcolii, după umila mea părere, este de a canaliza energiile pozitive ale copiilor în folosirea acestor mijloace moderne de informare şi în acelaşi timp de educaţie, spre binele şi dezvoltarea intelectuală şi nu spre formare unei atitudini pasive.

Revenind la data de 11 mai 2013, momentul festiv al activităţii a început printr-o slujbă religioasă la care au participat cei 3 preoţi din sat şi corul bărbătesc al bisercii. În cadrul slujbei au fost pomeniţi cei care susţin acum activitatea şcolii, precum şi cei care au plecat dintre noi. Am rămas impresionat, ca de fiecare dată când merg la Udeşti, şi aud răspunsurile pe care le dă corul bărbătesc în timpul slujbei. Prin vocile înălţătoare ale acestui cor orice trăire sufletească momentană se transpune într-o trăire cu adevărat dumnezeească.

S-a vizitat apoi expoziţia cu realizări ale copiilor participanţi la diferite proiecte desfăşurate de şcoală. S-a putut constata că şi în momentul de faţă sunt cadre didactice implicate în activităţile cu elevii. La panoul cu fotografii intitulat „Şcoala ieri” era cea mai mare efervescenţă din partea invitaţilor în a recunoaşte persoanele care au slujit această şcoală de-a lungul anilor.

În cadrul şcolii funcţionează un „Centru cultural” foarte frumos amenajat cu înscrisuri şi publicaţii ale marilor personalităţi ale satului Udeşti, care a preluat tradiţia şi este o continuare peste timp a Cabinetului de lectura "Unirea sub Oadeci".

Directorul adjunct al şcolii, profesoara Oana Popescu, a prezentat, în cadrul cabinetului de informatică, o sugestivă sinteză a proiectelor în care şcoala a fost implicată în ultimii ani şi rezultatele obţinute: "Dimensiuni civice în zodia adolescenţei", "Îmi pasă de alţii", "File de istorie locală", " Istoria şcolii din Udeşti. Studiu de istorie orală", "Alternative pentru energie durabilă", "Eu vreau să merg la şcoală" şi altele.

Activităţile au continuat în cadrul Căminului cultural „Mircea Motrici” din Udeşti cu prezentarea unui program artistic susţinut de elevii de la Şcoala din Udeşti şi coordonat de familia de învăţători Aneta şi Dumitru Iacob. Am aflat că această familie este implicată cu tot sufletul în activităţile extracurriculare ale şcolii. Dealtfel am constatat şi singur din prezentările făcute, că majoritatea proiectelor la care a participat şi Şcoala din Udeşti, au fost coordonate de cei doi învăţători. Cineva care stătea lânga mine a afirmat că dacă cei doi nu ar mai fi în şcoală, ar fi foarte greu să fie înlocuiţi de alcineva care să pună atâta pasiune în activităţi artistice şi culturale cu elevii. După câte ştiu eu dealungul anilor s-au găsit permanent asemenea persoane cu suflet mare pentru şcoală, pentru sat. Aş aminti aici doar de profesorul de muzică Olivian Diaconu, care punea atâta pasiune încât credeai că prin vene îi curgea muzica.

 Au recitat poezii elevi ai şcolii, băieţi şi fete, frumos îmbrăcaţi în costumele populare specifice satului Udeşti. Poeziile recitate aparţin poeţilor udeşteni: Eusebiu Camilar, Mircea Motrici, Magda Isanos, Valeria Boiculese. Apoi un cor de băieţi şi fete, la fel de frumos îmbrăcaţi în costume populare au încântat publicul susţinând un mic concert de cântece, sub bagheta domnului Dumitru Iacob. Sceneta „Soacra cu trei nurori” a fost impresionant de frumos interpretată în graiul specific al udeştenilor de 4 tinere eleve costumate în vechiul port popular şi coordonate de profesoara Cristina Ciubotaru.

Am remarcat şi o fetiţă de 8 ani, Elena Niculi, care trăieşte cu părinţii ei care s-au stabilit la Cluj, strănepoată a unor vecini de ai mei din Udeşti, moş Costan a lui Ivancu - acum plecat dintre noi la cele veşnice şi a mătuşii Silvica. Moş Costan cu numele de familie Niculi era var cu mama mea Valeria. Mama   s-a născut în familia lui Grigore şi Magdalena Niculi. În copilăria lor mama si moş Costan au fost tot vecini, au stat lângă pădure la Maciculeasa. Acest neam al Niculilor face parte din neamurile de români care au fugit din Ardeal prin secolul al XVIII şi s-au stabilit pe pământurile Udeştiului. Ca o curiozitate a sorţii această tânără din neamul Niculilor s-a reîntors să trăiască pe pământul Ardealului.

Tânăra a uimit auditoriul cu talentul ei de povestitor şi interpret la vioară. Din câte am înţeles talentul ei este recunoscut la nivel naţional prin premiile pe care le-a obţinut la diverse concursuri şi festivaluri.

A urmat expunerea opiniilor unor invitaţi. Am rămas plăcut surprins de talentul oratoric al scriitorului Emil Simion, al medicului Vasile Ciubotaru şi al poetului Liviu Popescu care şi-au expus trăirile legate de perioada petrecută la Şcoala din Udeşti şi care vor rămâne în sufletele fiecăruia.

Nu aş putea să închei fără a arăta că udeştenii sunt ospitalieri, iar gazdele în frunte cu directorul coordonator al şcolii profesorul Marius Golea, sprijinit îndeaproape de primarul comunei Viorel Botezatu, au marcat acest moment şi cu o masă simbolică pentru socializarea invitaţilor şi depănarea amintirilor.

Sunt convins că peste 50 de ani, altfel va arăta şcoala. Copii vor învăţa să scrie şi să citească folosind preponderent mijloacele informatice. De altfel, mass media a prezentat intenţia Ministerului Educaţiei Naţionale de a introduce manualele şi pe suport informatic, chiar pentru învăţământul primar şi gimnazial. Nu mai vorbesc de învăţământul superior în care studenţii folosesc la cursuri din ce în ce mai mult aceste mijloace informatice.

Cred cu tărie că devotamentul dascălilor pentru profesia aleasă, susţinut de climatul favorabil din familie, în primii ani de şcoală deschid copiilor dragostea de cunoaştere, de a descoperi lumea în care trăim.

Rămân convins că activitatea pe care o desfăşoară Şcoala Gimnazială „Academician Haralambie Mihaescu” (noua denumire a Şcolii din Udeşti) este pentru binele comunităţii şi că şcoala va rămâne motorul vieţii satului nostru sau mai bine spus fereastra prin care pătrunde lumina cunoaşterii şi schimbărilor din societate în viaţa satului.

                                 Grigore ROSNITCHE   (Puiu din Udeşti) 15 mai 2013

"Inghesuiala la SCOALA IERI"

"Slujba de deschidere a festivităţilor 11 mai 2013"

Profesorul Emil SIMION şi cu mine în 1975 şi 2013

COLEGII MEI DE CLASA 

de la Şcoala Generală din Udeşti

perioada 1967-1975

        

                                               1. BEJAN DOREL a lui Nicolae şi Militina

                                               2. BRAN IOAN a lui Vasile şi Silvia

                                               3. CRAINICIUC MARIA a lui Constantin şi Lenuţa

                                               4. DRAGOMAN VASILE a lui Constantin şi Ileana

                                               5. GĂITAN NICOLAE a lui Alecu şi Eleonora

                                               6. HUŢAN ELEONORA a lui Mihai şi Viorica

                                               7. IORGA MARIN a lui Cozma şi Elena

                                               8. IORGA VASILE a lui Dumitru şi Magdalena

                                               9. JULINSCHI CONSTANTIN a lui Mihai şi Milia

                                               10.JULINSCHI ECATERINA a lui Ion şi Artemizia

                                               11.LAZAROVICI NECULAI a lui Gavril şi Aurelia

                                               12.MORARU AGLAIA a lui Vasile şi Stela

                                               13.MOTRICI SEVERIN a lui Ion şi Magdalena

                                               14.MUNTEANU STELUŢA a lui Ion şi Olga

                                               15.MUNTEANU DAN a lui Mihai şi Silvia

                                               16.MUNTEANU GHEORGHE a lui Mihai şi Magdalena

                                               17.MUNTEANU VIORICA a lui Ambrozie şi Lucreţia

                                               18.PETRIŞOR MARIANA a lui Constantin şi Elena

                                               19.PRISECARU NICOLINA a lui Vasile şi Lucreţia

                                               20.ROSNIŢCHE GRIGORE a lui Valeria

                                               21.ROŞU BRÎNDUŞA a lui Constantin şi Aneta

                                               22.RUSU MUGUREL a lui Vasile şi Filomina

                                               23.ROTARU IOAN a lui Gheorghe şi Lucreţia

                                               24.RENCIUC VIORICA a lui Constantin şi Mandiţa

                                               25.PÎRVAN ION a lui Aurelian şi Eufrosina

                                               26.TON VIORICA a lui Vasile şi Veronica

                                               27.TIMOFICIUC ELENA a lui Niculai şi Viorica

                                               

                                                                        Învăţători şi  profesori

                                                                  pentru clasa mea în perioada 1967-1975:

                                               Învăţător în clasa I-a:         Gheorghe CIUBOTARU 

                                               Învăţător în clasa a II-a:     Lucreţia MUNTEANU

                                               Învăţător în clasa a III-a:    Lucreţia MUNTEANU

                                   Învăţător în clasa a IV-a:   Gavril MUNTEANU

                                   Diriginte în clasa a V-a:      Filofteia GĂITAN - agricultură
                                   Diriginte în clasa a VI-a:     Filofteia GĂITAN
                                   Diriginte în clasa a VII-a:    Vica IORGULESCU - ecologie
                                   Diriginte în clasa a VIII-a:   Vica IORGULESCU

                                   Profesor: Emil SIMION - limba română
                                   Profesor: Gheorghe IORGULESCU - limba română
                                   Profesor: Veronica BOTUŞAN - chimie
                                   Profesor: Geta MAFTEI - matematică
                                   Profesor: Maria AMĂRUCĂI - istorie
                                   Profesor: Oltea DROBOTĂ - fizică
                                   Profesor: Olivian DIACONU - muzică
                                   Profesor: Lazăr IANUŞ - educaţie fizică
                                   Profesor: Verginia IANUŞ - geografie
                                   Profesor: Silvia LEVISCHI - geografie
                                   Profesor: George FLOREA - desen şi lucru manual
                                   Profesor: Elena TĂNASE - anatomie
                                   Profesor: Rodica BREZAN - limba franceză