BUN VENIT

                                 "Detaliile creează frumuseţea

                                Dar frumuseţea nu este un detaliu,

                                Frumuseţea este armonia detaliilor "
                                                                                                 Leonardo da Vinci

                                                                                  "Adevarata frumusete izvoraste din sublim si simplitate ..."    Voltaire

                                 NU SOCOTI ANII,

                                                                      NUMĂRĂ AMINTIRILE !

                        Ieri este trecutul,

                                                   Mâine este misterul,

                                                                                     Astăzi este un dar.

Puiu din Udeşti

INCURSIUNE ÎN RETEZAT LA ÎNCEPUT DE CIREȘAR

 

"A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”

 

Din copilarie mi-a plăcut să hoinaresc prin natură, trăind într-un sat desfășurat pe dealurile din Podișul Sucevei. Apoi în tinerețe visam să călătoresc prin țara să cunosc oameni, locuri, obiceiuri despre care am tot citit prin cărți. Dar odată cu maturizarea au venit și grijile specifice vieții și familiei.

Ajuns acum la vârsta la care trebuie să mă gândesc la trendul descendent al anilor, am decis să nu ratez ocazia de a vizita țara în care am trait și am muncit. Probabil am început să dau în mintea copiilor. Am avut colegi de liceu sau de facultate care au cutreierat, ca turiști, plaiurile patriei la acel timp. În discuțiile dintre noi sau în depănarea amintirilor din vacanțe, eu participam cu ce mai aflasem de prin cărți, iar ei cu ce au văzut cu ochii și călcat cu piciorul. Mi se părea fascinant să ai această posibilitate din punct de vedere al timpului și din punct de vedere financiar. Eu nu am avut atunci acel timp, trebuia să fac față provocărilor vieții. Au fost alte timpuri și alte condiții.

La început de Cireșar am rezervat prin Agentia de Turism Scorilo Travel Vacante o excursie în Parcul Național Retezat.

După pregătirile de rigoare, am plecat de dimineață din Piața Constituției cu un frumos autocar și un ghid pe măsură care pune suflet în ceea ce face - Costin Corboianu. Am parcurs una din arterele de ieșire din capitală și am intrat pe Autostrada A1 spre Pitești. Un parcurs lejer și comod într-o atmosfera plăcută creată de ghidul excursiei cu multe și diverse informatii despre locurile prin care am trecut, precum și de buna dispoziție a turiștilor. Vreau să precizez că media de vârstă a turiștilor era de 50+, iar persoanele de gen feminin erau în procent de 90%.

La ieșirea din Pitești spre Râmnicu Vâlcea, la intersecția de la Bascov, am întarziat aproape o oră și jumatate în trafic datorită ambuteiajului creat de lucrările la nodul rutier pentru legătura cu Autostrada Pitești-Sibiu, lotul 5, în construcție.

La Râmnicu Vâlcea am facut un binemeritat popas, după care am continuat drumul spre Horezu și Tg. Jiu. La Tg. Jiu s-au vizitat binecunoscutele opere ale genialului sculptor român Constantin Brâncuși: Poarta Sărutului și Masa Tăcerii din Grădina Publică.

Ne-am îndreptat apoi spre Petroșani, drumul continuând prin Parcul Național Defileul Jiului, defileu pe care îl formează Jiul în nordul judetului Gorj. Pe o distanța de 33 de kilometri, între Bumbești-Livezeni natura a creat cel mai frumos și mai sălbatic defileu din țară care desparte masivele muntoase Parâng și Vâlcan.

Legat de drumul și calea ferată Bumbești-Jiu și Livezeni care strabate Defileul Jiului și privind în istoria recentă, putem observa că s-a scris mult de acele brigăzi ale tinerilor voluntari care au contribuit la construirea ultimului tronson al legăturii peste munte. Se spune că au fost aproape 28 000 de tineri care au lucrat timp de șapte luni în anul 1948.

Nimeni nu poate nega spectaculozitatea traseului, obţinută prin aplicarea unui amplu şi excelent proiect ingineresc într-o natură şi ea spectaculoasă.

“Povestea căii ferate este una neaşteptat de veche. Ea începe înainte de 1870, când autorităţile aflate de o parte şi de alta a Carpaţilor - Statul român şi Imperiul austro-ungar - îşi pun problema unei legături peste munte, în scopul valorificării resurselor din zona Petroşani. În 1870 se deschide linia Simeria-Petroşani, în 1877 – tronsonul Petroşani-Lupeni; în 1916 se încheie o parte a legăturii dintre Tg. Jiu şi zona minieră. Până în 1931, se fac studii, măsurători cartografice şi variante de traseu, în paralel cu executarea unor porţiuni de cale ferată, de-a lungul defileului; reînceput în 1937, şantierul continuă chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Apoi lucrările avansează mai lent şi se încheie în 1948, cu cei 31 de km ai căii ferate dintre Bumbeşti şi Livezeni.” (D. Iordănescu, C. Georgescu, Construcţii pentru transporturi în România, Vol. I, Bucureşti: CCCF, 1986)

“Calea ferată şi şoseaua sunt ca două panglici care se suprapun, merg alăturat, trec una sub alta, se strecoară într-un aparent joc rezultat din adaptarea lor la defileul îngust. Urmărită de pe şosea, calea ferată dispare adesea în munte, îl traversează sau merge în tuneluri închise doar parţial în stîncă, susţinute de puternice ziduri şi arcaturi de sprijin - aşa-numitele viaducte de coastă -, traversează văi şi pâraie. Viaducte, poduri şi podeţe, pasaje, tuneluri se succed în mod neaşteptat şi creează, împreună cu natura înconjurătoare, un spectacol unic….

Fără exagerare, nu există multe locuri în lume atât de spectaculoase. Pe de o parte, un defileu cu imagine puternică, o natură „în forţă“, sălbatică; pe altă parte, drumul şi calea ferată, rezultate ale unei intervenţii umane de excepţie, la fel de spectaculoase ca mediul natural înconjurător. Împreună, ele alcătuiesc o remarcabilă „operă combinată a naturii şi a omului”“ (Anca Brătuleanu, Dilema Veche nr. 455 din 1-7 noiembrie 2012)

Defileul Jiului este una din trecătorile peste Carpați din Gorj spre Hunedoara, fiind o punte de legatură dintre românii de o parte și de alta a Carpaților, dintre Țara Românească și Transilvania.

În Defileul Jiului am trecut pe lângă Mănăstirea Lainici, oază de spiritualitate ortodoxă română, construită în anul 1817. Aici își duc viața de obște o comunitate de călugări care după anul 1989 s-au îngrijit de diverse lucrări majore: construcția din temelie a unui nou corp de chilii, a unei trapeze mari pentru hramuri și sărbători religioase importante, a unui impresionant gard din piatră ce înconjoară mănăstirea, iar lângă Jiu au construit un zid de sprijin împotriva inundațiilor pe o lungime de un kilometru.

În Petroșani am trecut pe lângă ce a mai rămas din vestita mină de cărbune Livezeni.

Drumul a continuat în Parcul Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina spre Rezervația Naturală Cheile Băniței.

Cheile Băniței se afla la 8 kilometri nord de Petroşani, în culoarul Băniţa-Merișor-Baru, în zona în care Depresiunea Petroşani se unește cu Depresiunea Haţegului din nord, acolo unde bazinul Jiului face loc, la nord, Streiului și apelor pe care acesta le adună din Șureanu și Retezat.

Cheile sunt deosebit de spectaculoase, oferind un peisaj rar întâlnit, fiind săpate de râul Bănița în masivul calcaros cu același nume. De-a lungul timpului a săpat în acest calcar un culoar sinusoidal destul de adânc. Înălțimea pereților depășește 10-15 metri. Lungimea cheilor nu este una mare, acestea având aproximativ 250-300 de metri lungime, ele formându-se din prăbuşirea tavanului unei peşteri. Stâncile sculptate de apă încântă privirea, la fel și coloritul acestora care este unul spectaculos, întrucât există zone în care stâncile acoperă parțial cheile, precum o umbrelă.

Cheile Băniței reprezintă o sculptură naturală, de o frumusețe rar întâlnită prin zonă.

Ineditul vizitei acestui obiectiv turistic îl reprezintă faptul că trebuie să mergi prin apă. În timpul verii, apa nu este foarte adâncă, ajungând în cele mai multe locuri până la glezne, doar în câteva părți ajunge până la genunchi, astfel că poate fi parcurs acest traseu fără probleme.

La început de Cireșar râul Bănița era puțin tulbure și supărat datorită precipitațiilor din zonă și nu i-a permis turistului bucureștean obișnuit cu comoditatea să parcurgă un traseu prea lung în aceste chei. Totuși au fost unii turiști, femei și bărbați, care s-au aventurat să parcurgă o distanță mai mare în interiorul cheilor ajutați fiind de un cablu fixat de stânca de către salvamontiștii din zonă. Bineînțeles că stânca umedă și alunecoasă a determinat ca pe anumite porțiuni să iei contactul cu apa, mai mult sau mai puțin, în hazul și buna dispoziție a celor care priveau spectacolul. A fost o experiență inedită pentru ca glumele și buna dispoziție au continuat și după ce au revenit cei care s-au aventurat și s-au udat unii chiar până la brâu.

Costin, ghidul nostru, ne-a prezentat că pe dealul care se înalță deasupra și lângă Cheile Băniței se află o cetate dacică, Cetatea Băniței, care făcea parte din sistemul de apărare dacic din Munții Șureanu, ce deservea Sarmizegetusa Regia.

Drumul a continuat și am intrat în Geoparcul International UNESCO Țara Hațegului.

Vremea frumoasă ne-a permis să vizităm și Cetatea Colt, denumită și “Castelul din Carpați”, care se afla în Județul Hunedoara - Comuna Râu de Mori, localitate atestată documentar în anul 1359.

Cetatea Colţ a aparţinut familiei de nobili transilvăneni români, a cneazului de Râu de Mori, Cândea, considerată, până în secolul al XVII-lea, cea mai influentă familie nobiliară din Ţara Haţegului, recunoscută pentru averile şi ambiţiile ei. Însă, faima cetăţii i-a fost adusă de Jules Verne care, din iubire pentru misterioasa româncă Luiza, a scris cartea „Castelul din Carpaţi”

Ghidul excursiei ne-a spus și povestea numelui Cândea. “Numele fusese iniţial o poreclă: „Nicolaus dictus Kende”, adică „Nicolae, zis Căpetenie”. Prin maghiarizare, familia este recunoscută astăzi sub numele de Kendeffy. Deşi menţionată târziu, la început de secol al XVI-lea, este categoric databilă cândva în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Important este şi că păstrează cel mai vechi nume românesc de cetate din provincie. Familia a avut o ascensiune continuă, depăşind vatra Haţegului. Preţul acestei ascensiuni a fost acela al îmbrăţişării religiei catolice. Cnejii Cândea s-au împărţit în două familii, din care ramura Kendeffy a rămas pe loc, amplificând cuibul fortificat. Cu ziduri groase şi turnuri înalte de apărare, cetatea era capabilă să facă faţă loviturilor de artilerie. La mijlocul secolului al XVII-lea, Cetatea Colţ a fost implicată în luptele care au însoţit invazia turco-tătară. A fost abandonată curând după 1700, după eliberarea de turci a Banatului, iar familia Kendeffy s-a mutat în alte rezidenţe, cum ar fi castelul construit la Sântămărie Orlea.”

Pentru a ajunge la cetate am parcurs pe jos o potecă care urcă pe versantul împădurit al muntelui. Urcușul a durat în jur de 45 de minute. Aerul curat, florile de prin poiene și cântecul păsărilor a făcut ca solicitarea fizică să nu pară atât de mare pentru o pantă destul de abruptă. Cetatea este cocoțată pe o stâncă, pe un colț de stancă, de aici și denumirea de Cetatea Colț. Cetatea era folosită drept turn de apărare şi control, dar şi ca refugiu, în caz de atac. 

De pe zidurile în ruină ale cetății se deschide o splendidă panoramă a Țării Hațegului precum și a Parcului Natural Grădiștea Muncelului - Cioclovina. Cetatea a fost construită strategic pe acel colț de stâncă pentru a fi mai ușor apărată de năvălitori. Pe trei laturi fiind apărată natural de pereții verticali ai muntelui, peste 150 de metri dreasupra Văii Râuşorului, un pârău din zonă, făcând imposibilă abordarea acesteia din aceste direcții, iar pe a patra latură avea săpat un șanț de apărare. Cetatea a rezistat până când elementele de artilerie au evoluat în puterea de foc și distanța de tragere sporite.

 Jules Verne scria în 1889, descriind Ţara Haţegului şi Cetatea Colţ în cartea sa, devenită celebră, “Castelul din Carpaţi”. “Întinsă pe şaizeci de mii de kilometri pătraţi, deci pe şase milioane de hectare - e un fel de Elveţie, dar pe jumătate mai mare decât ţinutul helvetic, fără a fi mai populată. Cu podişuri potrivite pentru semănături, păşuni îmbelşugate, văi capricios desenate, cu piscuri severe, vărgată de ramificaţiile de origine plutonică ale Carpaţilor, Transilvania e brăzdată de numeroase cursuri de apă care sporesc Tisa şi mândra Dunăre (…) Aşa arată această veche ţară a dacilor, cucerită de Traian în primul veac al erei creștine".

Coborârea de la cetate a durat mai puțin, în jur de 30 de minute. În satul Suseni unde ne aștepta autocarul, am fost să vizităm și mănăstirea ortodoxă cu aceeași denumire: Mănăstirea Colț. Este una dintre primele mănăstiri atestate pe teritoriul României, fiind construită la începutul sec. XIV, undeva prin anii 1310-1315.

Biserica Mănăstirii Colț se remarca prin turnul piramidal din piatră peste altar și resturile de pictură murală.  

Istoria a demonstrat că în aceste locuri a existat viaţă monahală. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, la Colţ au venit câţiva sihaştri. Pe o piatră funerară a unui mormânt care datează din acea perioadă, care poate fi văzută şi astăzi, este scris „popa Kir Ghenadie”. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, călugării din mănăstire au fost izgoniţi de către calvini şi mănăstirea a ajuns în paragină. Turnul situat deasupra altarului are formă pătrată şi vârful în formă de piramidă. Acesta a fost iniţial construit pentru apărare. În interior se află trei camere. Aici au locuit primii călugări de la Colţ. Ei coborau din turn direct în biserică.

În prezent în Mănăstirea Colț își duc viața de obște o comunitate de călugărițe.

După o zi așa încărcată, am continuat drumul până în orașul Hațeg unde am fost cazați la un cochet hotel de trei stele: Hotel Baril.

A doua zi, după micul dejun, și pregătiți pentru a aborda muntele, am plecat cu autocarul spre Cheile Râul Mare. După un drum de aproape 60 de minute am ajuns în apropierea localității Brazi. La intrarea în Cheile Râul Mare ne-au așteptat 3 microbuze și un ghid montan. Am făcut transbordarea în microbuze deoarece în continuare drumul nu era amenajat pentru autocare. După un drum destul de lung și palpitant, datorită gropilor la tot pasul și suspensiei îmbătrânite a microbuzului folosit pe asemenea drumuri, lăsând pe partea stângă Rezervația Științifică Gemenele, am ajuns la Barajul Gura Apelor, unul dintre cele mai mari baraje din arocamente, la fel ca cel de la Siriu-Buzău.

După o pauză binemeritată și o ședință de foto a piesajelor mirifice care înconjoară acest lac, am intrat propriu zis în Parcul Național Retezat, după achitarea unei taxe specifice.

Am mai mers cu microbuzul pe un drum forestier încă 18 km, până la Poiana Pelegii. Cred că nici o bucațică din corp nu a rămas nescuturată.

După debarcare, pregătit sufletește, cu ghidul montan în frunte am pornit pe traseul turistic marcat “Poiana Pelegii-Lacul Bucura”. Vremea era prielnică. Sunetul pâraielor învolburate îmi gâdileau plăcut în urechi. La fel și ciripitul păsărilor. Nu același lucru se întâmpla când eram în apropierea unui “bucureștean” care punea “muzică” pe o ministație de amplificare.

Urcușul era destul de anevoios, deoarece trebuia să fii foarte atent la bolovanii care erau pe traseu și la șuvoaele mai mici sau mai mari de apă care traversau traseul marcat. Am avut permanent în stânga Pintenul Slăveiului și Vârful Stirb. Nu prea puteam să fac fotografii așa cum aș fi dorit, deoarece trebuia să te oprești și atunci se opreau toți după tine. Dacă te dădeai la o parte pentru fotografiere, erai depășit și era foarte greu să forțezi ajungerea din urmă a șirului de turiști.

În prima parte a traseului mai erau amestercate specii de foioase cu conifer, dar cu cât urcam, cu atât foioasele au dispărut și au lăsat locul coniferelor și apoi jnepenilor. Astfel pe platoul alpin nu erau decât brândușe și zăpadă.

Zăpada se topea și forma șiroae mai mici sau mai mari, mai gălăgioase sau mai silențioase, direct la suprafață sau pe sub poduri de gheață.

Când am ajuns pe platou vremea a început să se schimbe. Norii se învârteau deasupra noastră. Au început și tunetele. Ne-am întâlnit și cu alți turiști care au fost mai prevăzători și acum deja începeau coborârea. Ei spuneau că văzând prognoza meteo, au început urcarea mult mai de dimineață. Probabil când noi eram încă la hotel.

Și nu a durat mult și ploaia și-a făcut apariția. Eram lângă Lacul Lia. Eram în pauza de refacere. A fost obligatoriu să scoatem pelerinile de ploaie. Vremea s-a închis. Vizibilitatea s-a redus. Apa era peste tot.

Echipamentul a rezistat cât a rezistat, dar apa și-a făcut prezența în ghete și pe pantaloni. Am avut o pelerină foarte bună, primită de la fiica mea Angela când a fost în America.

Am urcat până la Lacul Ana, care era înghețat.

Și de acolo am mers spre Lacul Bucura, care și el era partial înghețat. Am trecut pe la refugiu de la Bucura unde unii turiști și-au mai schimbat din echipamentul ud și după o pauză de 30 de minute în care s-au făcut multe fotografii, am început coborârea. Ploaia nu a contenit. Șiroaele de apă care traversau traseul de coborâre erau mai supărate.

Ușor, ușor am coborât și cu cât ne apropiam de Poiana Pelegii, baza de plecare unde ne așteptau microbuzele, ploaia s-a rărit și apoi s-a oprit.

Același drum cu multe hârtoape, dar la oboseala pe care o aveam parcă nu mai contau. La autocar ne aștepta un prieten al ghidului cu niște “apă de gură” specifică locului pentru a ne clati puțin pe dinți. A prins foarte bine.

O zi superbă. După un duș cu apă fierbinte la hotel și curățirea echipamentului a venit odihna binemeritată.

În ziua a treia, după micul dejun am plecat direct de la hotel cu microbuzele spre Parcul Natural Gradiștea Muncelului - Cioclovina până la Ohaba Ponorului, însoțiți de un alt ghid montan.

Am mers pe drumul ce duce din Hațeg spre Petroșani. Din localitatea Ponor, pe un drum la stânga, am mers spre satul Federi.

La un moment dat debarcarea din microbuze a fost obligatorie, deoarece acestea nu mai puteau înainta din cauza reliefului. Eram chiar deasupra Peșterii Șura Mare. De aici am urmat un traseu minunat, însoțiți mai tot timpul de cântatul unui cuc, de piesaje de basm, de florile de pe pajiști, de verdele crud al frunzelor copacilor, de liniștea specifică zonelor montane străpunsă doare de trilurile păsărilor.

După câţiva kilometri de urcare, am trecut pe lângă o fostă carieră de bauxită, de culoarea roşiatică, iar dincolo de ea, drumul s-a îngustat considerabil, devenind din ce în ce mai dificil de practicat. Drumul străbate câteva dealuri, ocupate ici-colo de câte o casă veche, de lemn exact ca în cărțile de povești, ce sunt înconjurate de garduri de lemn, dar și de livezi de pomi. Căsuțele oamenilor sunt modeste și multe dintre ele au pierdut lupta cu timpul, fiind părăsite.

Mai tot traseul am întâlnit doline, acele forme de relief, asemănătoare unor castroane mari, formate prin prăbușiri de tavane ale peșterilor de acum multe mii de ani în urmă. Ghidul ne-a spus că în toată zona Parcului Natural Grădiștea Muncelului -Cioclovina se întâlnesc astfel de forme de relief. În zonă sunt foarte multe peșteri unele studiate altele nu, unele deschise publicului altele nu, datorita pericolelor la care se expun turiștii. Ne-am bucurat de o vreme frumoasă cu soare. Am făcut fotografii, ne-am relaxat în pauze, am ascultat poveștile ghidului. Acele locuri sunt pline de istorie. Au fost stăpânite de daci și apoi de romani. Peste tot sunt semne ale trecerii acestora prin acele locuri. Cetațile dacice din împrejurimi, castrele romane. Nu departe de aceste locuri, în linie dreaptă în jur de 50 km, au fost: capitala Daciei - Sarmizegetusa Regia, dar și capitala Daciei Romane - Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Am văzut Tărâmul Lupilor, Valea Streiului și am urcat pe  Stânca Arminei cu priveliști minunate ale Fundăturii Ponorului. Nu degeaba i se mai spune și “Palma lui Dumnezeu”. Practic, aceasta este cea mai joasă zonă aflată în Masivul Șureanu, ca o arenă, ce este înconjurată de munți înalți. Frumusețea locului îți taie respirația, în orice parte întorci privirea, peisajul este altul și, de fiecare dată, te cucerește.

Localnicii în marea majoritate destul de în vârstă, nu au o viață prea ușoară, dar reușesc să se gospodărească, peste tot putând să vezi sălașe, clăi de fân, vaci, cai și sute de oi. Ca turist, locul acesta te fascinează, deoarece timpul pare că stă în loc, iar graba și agitația secolului al XXI-lea nu au străbătut încă aceste locuri.

Fundătura Ponorului este o arie protejată de interes național, care se află în grupa muntoasă a Munților Șureanu-Parâng-Lotrului, aparținând lanțului muntos al Carpaților Meridionali, în partea sudică a județului Hunedoara, pe teritoriile administrative ale comunelor Baru, Boșorod, Bănița, Orăștioara de Sus și Pui, la o altitudine de 900 de metri.

Albia râului Ponor este una sinuoasă acesta formând meandre care se întind pe aproximativ 9 km pe firul principal, aproape de vârful Porumbelu Mare, unde izvorește și 2 km pe afluentul care vine din Poiana Omului.

Am însoțit cu toții apele râului Ponor pe o portiune de aproape 2 kilometri, minunându-ne de debitul destul de mare pe care îl are acest râu, de lipsa oricarui zgomot datorat curgerii apei și de modul misterios în care dispare în munte această cantitate enormă de apă. Râul iese din munte la vreo 4 kilometri în dreptul localităților Federi și Ohaba.

Aceasta vizită plăcută a fost însoțită și de momente hilare în care unii turiști au intrat în apă până la brâu, din neatenție sau nu au apreciat adâncimea apei. 

Traseul parcurs a urmărit traseul Via Transilvania, marcat cu bornele specifice. Pe traseu am mai întâlnit turiști, chiar și cu bicicletele.

Am urmat apoi drumul spre Valea Cioclovinei unde curge râul Ponorici.

Apele acestor două râuri, Ponor și Ponorici, au săpat calcarul în perioada jurasică și au apărut infiltrații în albia râurilor, care au creat cele mai mari peșteri cunoscute din Munții Șureanu.

Am ajun la Izvorul care împietrește. Acest izvor este unul special. Nu scoate la suprafață doar apă din pânza freatică, ci și calcar dizolvat. Acesta se redepune atunci când ajunge pe mușchi, iarbă, crenguțe sau diverse insecte, pietrificându-le. Roca formată astfel la baza izvorului se numește travertin și se exploatează acolo unde sunt depuneri foarte mari.

Am băut apă din acest izvor, cu toate că pe un panou era scrisă următoarea atenționare: “Datorită dinamicii sale, planeta se rupe sau se fisurează, creând falii prin care apa subterană izvorăște mai ușor. Dar dacă în preajma unui izvor descoperi travertin, ferește-te! S-ar putea să te transforme în stană de piatră!”

Am continut traseul prin lunca Ponoriciului. Am întâlnit o mare și frumoasă herghelie de cai care pășteau. Erau organizați pe  mai multe grupuri astfel încât fiecare armăsar dominant avea câteva iepe, unele și cu mânji destul de tineri. Se țineau unii după alții, dar nu se amestecau. Nu am găsit explicația pentru ce sunt cei aproape 100 de cai din acea luncă.

Acolo în luncă mai era și o cireadă destul de mare de vaci toate din rasa Bălțata Românească. Probabil proprietarul acestor animale era prin preajmă, dar animalele nu aveau unde să se rătăcească pentru că lunca era înconjurată de formațiuni deluroase abrupte.

Și râul Ponoriciului se pierde sub munte, ieșind în zona Cioclovina unde formează o serie de cascade. În această zona a Munților Șureanu s-a format Peștera Ponorici-Cioclovina cu apă, fiind săpată de pârâul Ponorici. Peștera fiind formată, de fapt, din două caverne: „Cioclovina uscată” (sau caverna seacă) și caverna cu apă.

Peștera Ponorici se deschide la baza unei stânci de 80 și 90 m înălțime, aproape de albia răului, în apropierea Avenului de Ponorici. Peștera este neamenajată, dar poate fi vizitată pe 200 de metri până la primul puț de -27 m, numai dacă ești echipat corespunzător, cu frontală (lanternă).

Rețeaua de galerii are 7.800 m lungime și se termină cu Peștera Cioclovina, în localitatea cu același nume. Între cele două intrări, sistemul carstic poate fi parcurs cu echipament speologic specific. Cândva au existat și lilieci în aceste peșteri.

La intrare în peșteră erau mulți porumbei de stâncă care erau agitați de un uli al porumbeilor. Porumbelul de stâncă are denumirea științifică de Columba livia, face parte din ordinul Columbiformes, familia Columbidae. Porumbelul de stâncă este o specie de pasăre nemigratoare și una dintre cele mai răspândite păsări nedomestice.

Am continuat traseul tocmai când a început ploaia și fiind în dreptul proprietății lui Nea Petrică de 78 de ani, ne-am adăpostit la casa acestuia. Eram vreo 40 de oameni, dar am încăput în casuța aceea mică primitoare, pe veranda sau sub streșina casei.

Din luna mai până în luna octombrie el și familia lui locuiesc acolo sus în munte, ca majoritatea oamenilor din zonă. Iarna coboară în localitățile de la baza muntelui. Acolo pe munte au și puțin teren arabil pentru cartofi și legume, acolo au fânețe pe care le cosesc și fac fân pentru iarnă la animale, acolo au vaci cu viței, porci, găini și câțiva pomi fructiferi, în special pruni.

Au fost turiști care au cumpărat de la nevasta lui Nea Petrică branză, caș proaspăt și chiar țuică.

După ce ploaia s-a rărit am început să urcăm până la un drum săpat mai mult în stâncă, care era de fapt terasamentul fostei căi ferate înguste pe care circula un trenuleț cu ecartament redus, construit de imperiul austro-ungar pentru exploatarea masei lemnoase din zona și a guano-fosfat (îngrășământ organic natural, bogat în fosfor și în azot provenit din acumularea excrementelor și a cadavrelor de păsări, de lilieci din peșteri).

În primele decenii ale secolului XX, peste 30.000 de metri cubi de guano-fosfat au fost extraşi din galeriile Complexul Carstic Ponorici-Cioclovina. La sfârşitul anilor 1930, în timpul exploatărilor de guano-fosfat, printre numeroasele fosile de urşi de peşteră a fost descoperit şi un craniu uman, care, potrivit cercetătorilor, datează de aproape 30.000 de ani. Craniul ar aparţine unei persoane care îmbina trăsăturile omului modern şi cele arhaice neanderthaliene.

Peștera Cioclovina a fost a două peștera din lume în care s-a exploatat guano-fosfat, grosimea zăcământului atingând pe alocuri 15 metri, cu un conținut mediu de fosfat de 12%. Întregul depozit a fost estimat la 50.000 de tone, din care s-au exploatat aproximatic 30.000 de tone, excavâdu-se aproape întreaga suprafață a sedimentului pe o grosime de 8 și 9 metri, în timp de doi ani.

Am continuat traseul și după aproape o oră și jumătate de mers, urcând și coborând coline, am ajuns în Poiana Omului. În această zonă am văzut urmele unor linii de apărare dacice pregătite pentru a opri înaintarea invadatorilor romani spre cetățile dacice din Munții Orăstiei. Din istorie se cunoaște ca acestea erau sub forma unor palisade, valuri de pământ și piatră.

De asemenea am văzut urmele unui castru roman, care reprezenta o tabără romană întărită unde se odihneau în siguranță sau se refăceau trupele care au mărșăluit pe distanțe mari sau au dus acțiuni de luptă. Castrele romane au fost construite pe întregul teritoriu al Daciei pentru a proteja legiunile ce se pregăteau pentru o nouă luptă sau se refăceau tratându-și răniții. Mai erau castre romane care păzeau granițele imperiului.

În epoca romană termenul de castru a fost folosit pentru a indica taberele militare fortificate care aveau de obicei formă rectangulară. Diminutivul latin castellum era utilizat pentru forturi de mici dimensiuni, care erau de obicei, dar nu întotdeauna, ocupate de unități auxiliare și utilizate ca baze logistice pentru legiunile romane, după cum explică Vegetius.

Aceste tabere militare fortificate erau construite întotdeauna după niște tipare stricte, având două alei principale: "Cardus Maximus", care străbătea tabăra de la nord la sud, și "Decumanus Maximus", orientată de la est la vest, ele împărțind perimetrul în patru sferturi (cvartale). Cele două alei principale se terminau în dreptul a patru porți. Forumul era localizat la intersecția celor două alei principale, Cardus Maximus și Decumanus Maximus. Restul aleilor secundare și construcțiile erau paralele cu aleile principale, modelul patrulaterelor fiind folosit și în construcția orașelor romane.

În epoca romană au existat următoarele tipuri de castre: castra aestiva - tabere construite pentru a fi utilizate în timpul verii sau în regiuni cu climă caldă; castra hiberna - tabere construite pentru a fi utilizate în timpul iernii sau în regiuni cu climă rece; castra movere (română: castru de marș) - tabără provizorie, construită de o legiune în deplasare, la sfârșitul unei zile de marș. Soldații se opreau într-un loc deschis, săpau o groapă de jur-împrejur (fossa, agger, vallum - șanț, parapet, ridicătură de pământ) și instalau corturile, edificând un castru.

Probabil că urmele castrului roman văzute pe acele coline era de tip castru de marș deoarece doar ridicăturile de pământ au mai rămas până în zilele noaste.

Ajungând în Poiana Omului am remarcat un mare platou pe vârful muntelui cu o deschidere panoramică extraordinar de mare (aproximativ 230^o) către sistemul defensiv format din cetățile dacice din Munții Orăștiei (Costești-Blidaru, Bănița, Costești-Cetățuie, Piatra Roșie-Luncani, Căpâlna, Fețele Albe), sistem aflat în linia de apărare a cetății Sarmizegetusa Regia.

Ghidul ne-a prezentat că acest loc, Poiana Omului, era folosit de daci pe timp de pace pentru comerț, pentru schimburi de mărfuri, de animale sau arme. Era un fel de târg pe vârful muntelui, știut fiind faptul ca dacii foloseau intens drumurile de creastă.

Este binecunoscut faptul că Dacia pe timpul Regelui Decebal a avut o perioadă de înflorire, era mult mai bine organizată, deși mai redusă teritorial, decât cea de pe vremea lui Burebista. Se vorbește despre o creștere a populației, o dezvoltare a așezărilor civile, mai ales prin dezvoltarea meșteșugurilor și creșterea intensității comerțului, inclusiv cu lumea romană. Pe deasupra, în regatul lui Decebal își face loc cultura greco-romană, mai ales prin obiectele de lux, prin lucrări inginerești, dar și probabil prin cunoașterea limbii latine, la nivelul restrâns al elitelor. 

Se spune că Regele Decebal provenea din rândurile aristocrației militare dacice. Există o inscripție pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia, „Decebalus per Scorillo”. Inscripția a fost interpretată drept „Decebal fiul lui Scorillo”.  Sunt însă și alte păreri, care spun că inscripția nu descrie descendența lui Decebal. Cert este că Decebal s-a făcut remarcat pe câmpul de luptă încă în timpul bătrânului rege Duras. Cel mai probabil a participat la invazia dacică de la sud de Dunăre în anul 85 dHr.

Decebal îi urmează la tron lui Duras, semn că provenea dintr-o importantă familie nobiliară și pe deasupra își făcuse dovada valorii pe câmpul de luptă. Reușește să învingă legiunile romane trimise de Domițian pentru a pedepsi incursiunile sud-dunărene din timpul lui Duras. Decebal, obține o pace umilitoare pentru romani. Dacii reprezentau o amenințare constantă atât pentru Panonnia, dar mai ales pentru provinciile sud-dunărene ale imperiului roman.

În cele din urmă, Regele Decebal se luptă cu Împăratul Traian în cele două războaie dificile, epuizante pentru ambele părți și cu mari pierderi de vieți omenești, în 101-102 d Hr și 105-106 d Hr.

Iată ce scria istoricul roman scria Dio Cassius despre Decebal: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.

Este binecunoscut faptul că în anul 106 dHr legiunile romane au atacat Sarmizegetusa Regia din toate direcțiile supunând-o unui asediu greu și cu ajutorul unui trădător, spun unele surse, au reușit să taie rezervele de apă ale capitalei regatului dac și să o incendieze.

Prin viu grai, s-a păstrat legenda că Regele Decebal după ce a fost copleșit de legiunile romane, a reușit să iasă împreună cu câțiva dintre oamenii de încredere din cetatea asediată și incendiată și să se îndrepte spre cetatea Piatra Roșie care se află în imediata apropiere a Poienii Omului. Cetatea Piatra Roșie se spune că avea un sistem secret de evacuare în caz de pericol printr-un puț adânc care făcea legătura cu labirintul de peșteri naturale din această zonă.

Romanii după ce au cucerit Cetatea Sarmizegetusa Regia au atacat și cucerit și celelalte cetăți care nu căzuseră până atunci. Astfel s-a ajuns și la Cetatea Piatra Roșie care a fost încercuită și cucerită. Romanii au fost foarte surprinși să găsească în interiorul cetății doar un dac bătrân, iar ceilalți luptători dispăruseră. Se presupune că aceștia au ieșit din cetate prin labirinturile peșterilor de sub acel munte.

Din acest motiv se presupune că Regele Decebal se îndrepta către Cetatea Piatra Roșie care avea aceste legături secrete cu peșterile din zonă. Însă a fost ajuns din urmă, chiar în Poiana Omului, de către o unitate de cavalerie romană, condusă de Tiberius Claudius Maximus, un Decurion, ajutat fiind de trădătorii care cunoșteau căile de deplasare prin munți.

Istoricul roman Dio Cassius preciza: „Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele”.

De altfel și pe Columna lui Traian din Roma, celebrul monument care prezintă scene din războaiele lui Traian cu dacii, există o reprezentare de un dramatism aparte, cu Regele Decebal, în genunchi, urmărit de cavalerii romani, curmându-și zilele. Așa cum arată arta monumentală romană, Regele Decebal a folosit un pumnal curb, specific dacilor, numit sica, pentru a-și secționa gâtul.

Tiberius Claudius Maximus-Decurionul l-a găsit mort sau în agonie. I-a tăiat capul și mâna dreaptă și le-a dus la Ranistorum, acolo unde se afla împăratul Traian. Cele două simboluri ale morții unuia dintre cei mai mari dușmani ai Imperiului, au fost duse la Roma și arătate mulțimii.

Regele Decebal s-a sinucis cunoscând obiceiurile și dorințele romanilor de a-l captura viu și a-l duce la Roma unde ar fi avut o soartă tristă, fiind supus umilinței, dezonoarei și chinului. Ar fi fost purtat în lanțuri, în cadrul triumfului organizat cu ocazia sosirii la Roma a trupelor victorioase. După umilința de pe străzile Romei, cel mai probabil ar fi fost executat în mod public, ceremonial. 

Se presupune că trupul Regelui Decebal a fost aruncat într-o fântână.

Toate acestea probabil că nu aveau să se întâmple dacă nu ar fi existat trădători. Dar dintotdeauna au existat trădatori, care în momentul în care simt că puterea se clatină, schimbă barca.

Loialitatea, atunci ca și acum, este o virtute care nu mulți oameni o au.

Și cum timpul s-a scurs repede, am coborât de pe munte spre Cetatea Piatra Roșie cu intenția de a o vizita, dar programul de vizitare se terminase și paznicii nu ne-au permis accesul pentru că deja se întunecase.

 Am mai coborât un sfert de oră până la microbuze care nu au putut urca până în apropiere de Cetatea Piatra Roșie, cu toate că drumul este asfaltat, dar sunt curbe foarte strânse și pante foarte mari. Doar mașinile de teren 4x4 cred că nu au probleme pe asemenea drumuri.

După o zi așa încărcată în care am mers pe jos aproape 30 km, așa după cum arată aplicația de pe telefonul mobil, într-un târziu am ajuns la hotel. Bineînțeles că nu mai era deschis la nici un supermarket sau restaurant pentru masa de seară. Dar s-a descurcat fiecare cu ce mai avea. Noroc cu magazinul din incinta benzinărie din vecinătatea hotelului.

După un duș binevenit, am dormit buștean, mulțumit fiind de toate pe care le-am văzut în acea zi.

În a patra zi, după micul dejun și predarea camerei din hotel am plecat cu autocarul și am vizitat Grădinile lui Zoe, cunoscute și sub numele de Grădinile de la Banpotoc, județul Hunedoara. Personal nu m-au încântat. Cred că se face multă publicitate.

Am vizitat apoi Rezervația de Zimbri de la Slivuț-Hațeg aflată în apropierea Drumului European E79 care leagă orașul Hațeg de reședința județului Hunedoara, orașul Deva. În apropiere este Pensiunea Scorilo care are aceeași denumire cu Agenția de Turism Scorilo care ne-a dus în zonă, precum și Popasul Zimbrul de unde pleacă un traseu turistic spre Tronul Străbunilor, un megalit învăluit în mister - o stâncă mare erodată sub forma unui fotoliu. Se spune că locul este încărcat de energie pozitivă.

Rezervaţia din pădurea Slivuţ este printre puţinele locuri din Europa unde trăieşte zimbrul (bison bonasus). A fost înfiinţată în toamna anului 1958, când o pereche de zimbri - Podarec şi Polonka - a fost adusă din Polonia. Acesta a fost primul loc de pe teritoriul României unde zimbrul european şi-a făcut apariţia. Cei născuţi în România au primit nume începând cu litera R. În timp, o parte dintre zimbri născuţi la Haţeg (în total 47 de pui) au luat drumul altor locuri din România, unde s-au format mai apoi rezervații de zimbri, respectiv Vânători Neamț și Neagra Bușcani.

Rezervaţia se întinde pe o suprafaţă de 50 de hectare, acoperite cu păduri de carpeni, stejari şi brazi. În prezent, mai sunt aproximativ trei mii de exemplare de zimbri în toată lumea. Zimbrul este cel mai mare animal european de pe uscat. Masculul poate ajunge și la 920 de kilograme, cu un minim de greutate înregistrat de 440 kg. Femelele sunt mai mici, între 320 și 640 kg. Părul gri-maroniu, mai mare în partea din față a corpului. Ca și la alte ierbivore, hrănirea ocupă între 50 și 80% din zi.

Pe drumul de întoarcere spre București, am mai vizitat un ultim obiectiv din această excursie - Peștera Bolii, în apropiere de Petroșani. Numele peşterii provine de la Familia Bolia, care este menţionată pentru prima dată în anul 1404 într-un act de donaţie al regelui Sigismund. Prin acesta, voievodul Bolia, din Țara Zarandului, primea proprietăţi de pământ şi păduri în zonă.

Peștera Bolii este în apropiere de locul de întâlnire a Munților Retezat cu Munții Sebeșului. Drumul care coboară dinspre Haţeg spre Petroşani, trece pe lângă dealul care poartă în spinare ruinele cetăţii dacice de la Băniţa, ca să ajungă în zona pârâului Jupânesei.

Peștera începe acolo unde Pârâul Jupâneasa se pierde în pachetul de calcarele jurasice printr-un portal spectaculos de 20 m la baza și 10 m înălțime. Galeria principală a peșterii este de mari dimensiuni, pe alocuri lărgindu-se în adevărate săli spațioase. Formațiuni de scurgere apar în locurile înalte și pe tavanul galeriei. Pe o lungime de 466 m galeria coboară doar 3 m. La ieșire din peștera pârâul poartă numele de Galbina.

Ținutul şi peştera au fost locuite de oamenii timpurilor preistorice. Au fost descoperite aici mărgele şi vase din lut, dar şi unelte din piatră şi os începând din perioada Paleoliticului. Se spune că Peştera Bolii a oferit adăpost inclusiv pentru mărfurile aduse de negustorii porniţi din orient și aduse la Apulum (Alba Iulia) şi Potaissa (Turda), unde erau cantonate legiunile a XIII-a Gemina şi legiunea a V-a Macedonica.

Referitor la numele pârâului care străbate Peștera Bolii, legenda spune că provine de la o frumoasă Jupâneasă, stăpână a pământurilor din trecătoare. Ea își dorea în taină, ca iubitul ei, chemat la luptă de Lupii Albi, să se întoarcă degrabă din război. De aceea, frumoasa Jupâneasă cobora în peşteră la icoana Sfintei Fecioare Maria, apariţie naturală în stânca peşterii care poate fi văzută şi astăzi de turiştii care coboară în adâncuri, rugându-se s-o ajute să ajungă din nou împreună cu iubitul plecat. Înduplecată de rugăminţile fierbinţi ale Jupânesei, Fecioara Maria o transformă pe aceasta într-un pârâu care curge vijelios la vale, în căutarea iubitului, săpând, de dor, piatra muntelui și pereții peșterii.

În schimb noi ne-am continuat drumul prin Defileul Jiului spre Tg. Jiu și Horezu. Aici la Horezu era un mare târg de Rusalii. Apoi prin Râmnicu-Vâlcea, Pitești, astfel încât în jurul orei 22 am ajuns la București.

 

 

“Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa !”