REVOLUTIA DIN DECEMBRIE sau MAREA SCHIMBARE traita de un om oarecare

Eram în vara anului 1989. Pentru mine toate decurgeau normal în acea normalitate pe care mulţi din ziua de astăzi nu o înţeleg. Serviciu, acasă, piaţă, copii, şcoală, bucurii, tristeţi, necazuri, împliniri.

Se apropia ziua de 23 august când, urmau să aibă loc avansarile în grad pentru unii colegi din unitatea noastră, dar şi din unităţile vecine cu care formam o microgarnizoană. De fapt cei mai mulţi, ofiţeri, maiştri militari şi subofiţeri, care trebuiau avansaţi la gradul militar următor erau de la Regimentul de Geniu Aviaţie, chiar şi comandantul acestuia. Regimentul era nucleul microgarnizoanei şi în cazarma lui funcţionam şi noi, Secţia de Reparaţii Autovehicule a Comandamentului Aviaţiei Militare, precum şi un divizion de rachete antiaeriene subordonat Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului. Eu la vremea aceea aveam gradul de locotenent major.

Ca orice asemenea eveniment din viaţa unui militar, trebuia marcat cum se cuvine. Astfel încât colegii, şefii sau subordonaţii, să te poată confirma în noul grad. Pregătirile pentru eveniment erau cu atât mai importante cu cât aveau să fie avansaţi mai mulţi ofiţeri la gradul de locotenent colonel, inclusiv comandantul regimentului care atunci avea gradul de maior. Regimentul deţinea pe lângă cazarma de bază, construită pe amplasamentul unuia dintre forturile care au făcut parte din centura de apărare a capitalei pe la începutul secolului XX, şi o a doua cazarmă la o distanţă de vreo trei kilometri, amplasată şi ea pe locaţia unei foste baterie de tunuri care a făcut parte tot din investiţia enormă a statului român înainte de primul război mondial pentru apărarea capitalei. Investiţie care nu şi-a atins scopul, asemănător cu cea de la Verdun din Fraţa, fiind abandonată înainte de a ajunge trupele germane în Bucureşti, iar tehnica militară, modernă la acea dată, cu care erau dotate aceste forturi şi baterii de tunuri a fost dislocată odată cu retragerea Armatei Române şi a întregii conduceri a ţării în Moldova.

În această a doua cazarmă, regimentul avea organizat un GAZ (gospodărie agrozotehnică), la mare modă în unităţile militare înainte de 1989. Era un fel de autogospodărire şi de folosire a terenurilor pe care le deţineau unităţile militare, reducându-se astfel presiunea pe alocaţiile de la buget pentru hrănirea militarilor în termen. În această cazarmă se creşteau de la oi, vaci, porci, gâşte, raţe, bibilici, găini, curcani până la iepuri, inclusiv stupi de albine, se cultivau legume: roşii, ardei, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, leuştean, ţelină, varză, conopidă. Unitatea avea inclusiv incubatoare pentru pui. Toate acestea se puteau realiza numai printr-o foarte bună colaborare, prin întrajutorare reciprocă, cu I.A.S.-urile şi C.A.P.-urile din preajmă, inclusiv cu Mănăstirea Cernica, care deţinea şi ea terenuri şi o fermă asemănătoare, ca mărime, de creştere a animalelor.

O mică paranteză legată de aceste GAZ-uri. Mi-au rămas în memorie două evenimente care pentru mine, ca tânăr ofiţer fără experienţă de unitare, mi s-au părut bizare. Se tot anunţa venirea în cazarmă a comandantului aviaţiei militare de la acea vreme. Pentru asta se luau măsuri în toată cazarma, inclusiv în unitatea noastră ca totul să fie în ordine şi ca la carte. Când a fost dată o asemenea "alarmă" şi eu mă agitam de zori, un maistru militar, mai în vârstă, cu ani mulţi în acel regiment, îmi spune "Domn inginer, staţi liniştit că nu vine comandantul aviaţiei la ateliere", la care eu zic "Şi dacă vine să ne găsească nepregătiţi ?", el zice "De vreo 20 de ani de când sunt aici, niciodată nu a trecut pe la ateliere, prin această parte a cazărmii, el în această unitate are un traseu bine cunoscut, de la poartă direct la GAZ". În gândul meu mă frământam totuşi, ştiind acea poveste cu lupul la oi, când ciobanul glumeţ tot alerta satul că a dat lupul în oi şi când veneau sătenii să îl ajute să fugărească lupul el se amuza că i-a păcălit, iar în momentul în care a venit lupul cu adevărat la oi nici un sătean nu a mai sărit să-l ajute, chiar dacă el striga din răsputeri pentru ajutor.

 În una din zile anului 1984 când a fost anunţată venirea comandantului aviaţiei militare văd pregătită în apropierea porţii regimentului garda de onoare pentru darea raportului. Îmi zic, acum cred că vine. Şi stau şi eu oarecum ascuns şi privesc cum va fi dat raportul şi în ce direcţie o va lua. Când ajunge maşina la poartă la un semn din maşină, garda se dă la oparte şi maşina demarează în trombă spre crescătoria de porci a GAZ-ului, care se afla în acea cazarmă, la o distanţă destul de apreciabilă de poartă. A asistat împreună cu comandantul regimentului la sacrificarea porcului pe care şi l-a ales, la aranjarea "semifabricatului" în porbagaj şi a plecat. De atunci nu mai eram deloc agitat când se anunţau asemenea vizite "inopinate" de la şefi mai mici sau mai mari, pentru că le ştiam scopul.

Cea de a doua întâmplare tot din primul meu an de activitate. Se anunţă o inspecţie specială în acea cazarmă, condusă de însuşi şeful Statului major al aviaţiei militare. Urmează pregătirile necesare atingerii obiectivelor inspecţiei anunţate. În preziua inspecţiei, mă aflam întâmplător în biroul comandantului regimentului pentru a pune la punct ultimele detalii, când vine şeful serviciului alimente şi îi raportează comandantului că nu se poate face piftie la popotă, aşa cum îi place generalului, şef al comisiei de inspecţie, pentru că militarii în termen care s-au ocupat de tăiat şi pârlit porcul, au mâncat urechile şi coada. La care comandantul regimentului zice supărat "urgent tăiaţi al porc şi tu stai acolo să nu dispară iarăşi urechile şi coada". Atunci mi-am dat seama că numai unii puteau dispune la discreţie de beneficiile GAZ-ului.

Revenind la cea de a doua cazarmă, acolo era amenajată şi o incintă specială pentru petrecerea timpului liber de către personalul unităţii cu familiile. Acolo era un loc de plajă cu nisip, bazin de înot, loc de făcut mici, loc de odihnă la umbră.

Având în vedere numărul mare de avansări care urmau să se facă la 23 august, se anunţa o petrecere pe cinste. Bineînţeles că s-a constituit un grup de organizare a acestui frumos eveniment din viaţa oricărui militar. Grupul s-a ocupat cu procurarea tuturor celor necesare, astfel încât oamenii să se simtă bine, de la muzică, la mâncare şi băutură.

Ne apropiam de ziua de 23 august şi aşteptam să vină ordinele de avansare, care în anii precedenţi veneau în unitate cu câteva zile înainte de data oficială de la care erai avansat. În preziua anunţatului eveniment toată lumea întreba dacă au sosit ordinele de avansare. Răspunsurile erau de genul "Nu au venit, dar urmează să sosească". A venit şi ziua de marcare a evenimentului. De dimineaţă nu veniseră ordinele de avansare. Pe la 12.00 când era programat să înceapă petrecerea ne-am deplasat cu autobuzul la Cazarma 2 unde era totul pregătit, inclusiv o mică formaţie de lăutari care întreţineau atmosfera. A început petrecerea, ordinele de avansare nu erau venite, dar "urmează să vină …"

Distracţia a început. Voia bună o citeai pe feţele tuturor şi dacă mâncarea şi băutura erau pe săturate pentru fiecare, după cât îl duceau "balamalele", vă puteţi închipui că lumea a uitat repede de ordinele de avansare. Atmosfera era plăcută, cine vroia stătea la umbră, cine vroia stătea la soare pe nisip sau se juca cu mingea pe nisip sau înota în bazinul cu apă, numai bună să te răcoreşti pe o vreme călduroasă de vară. Îmi aduc aminte că după ce oamenii s-au "încălzit" nu de la soare, ci de la băutură, au început fel de fel de glume mai fără perdea şi fără a se mai ţine seama de grade şi funcţii, dar totuşi într-o limită a decenţei pentru că acolo erau şi colege de serviciu şi mai tinere şi mai în vârstă.

La un moment dat asist la o întâmplare care mi-a rămas întipărită în memorie. La serviciul echipament al regimentului, serviciu care deservea şi unitatea noastră, venise de vreun an un tânăr locotenent de intendenţă, căsătorit cu fata unui colonel cu o funcţie bună în comandamentul aviaţiei. De ce am precizat acest fapt ? Pentru că în perioada de când a fost numit în funcţie, a prins doar un CFI (control financiar intern al ministerului apărării) şi atunci revizorii au constatat o pagubă destul de importantă la acest serviciu prin lipsa unor efecte de lenjerie de pat. Când şeful de depozit a dat cu subsemnatul, nu că ar fi fost el cheie de uşă de biserică, dar avea responsabilitatea familiei lui şi a măsurii în a mai vinde unele bunuri de prin depozit, s-a constatat că depozitul fusese deschis în lipsa acestuia de către şeful serviciului echipament. Acesta ar fi sustras şi vândut o cantitate apreciabilă de materiale noi de prin depozit, urmând să rezolve problema prin darea lor la scădere sau prin propunerea de declasare şi casare. Atunci s-a făcut puţin "tam-tam" că îl trece în rezervă, că îi face dosar penal, dar a intervenit socru-su, paguba a fost recuperată în totalitate şi totul s-a dat uitării. Mă întrebam atunci "ce s-ar fi întâmplat cu mine sau cu altul care nu avea asemenea relaţii ?". Dar oare s-a schimbat ceva şi în ziua de azi ? Vă las pe dumneavoastră să răspundeţi la o asemenea întrebare. Apropo de revizori. Am prins în cei 6 ani cât am lucrat acolo destule CFI-uri, cu comisii şi comisii, cu oameni şi oameni. Unii erau intransigenţi, alţii înţelegători. Unii făceau distincţie între o greşeală neintenţionată făcută din necunoaştere şi una făcută cu bună credinţă. Unii te sancţionau imediat când găseau o neregulă, alţii doar te avertizau. Am ajuns să îi cunosc şi eu pe ei şi ei pe mine. Ei îşi dădeau imediat seama că nu eram omul care să facă lucruri ce să depăşească cadrul legal. Totdeauna am lucrat în limita bunului simţ. Nici absurd nu am fost şi am înţeles pe cei care aveau maşini personale şi mai aveau nevoie de un meseriaş bun pentru reparaţii sau de alte mărunţişuri.

 Îmi aduc aminte de un revizor destul de în vârstă, peste 60 de ani, care îmi zicea în timp ce luam masa împreună "Ştii de ce nu mă lasă ăştia să ies la pensie ?", "De ce ?", îl întreb eu. "Pentru că eu muncesc ca un bou, ştii că boul trage mult dar mai încet. Când descopăr câte un matrapazlâc, îl analizez pe toate părţile, să văd dacă greşeala a fost cu intenţie sau s-a repetat, discut şi cu comandanţii celui împricinat, care au obligaţia să controleze, întorc problema pe toate părţile, mă consult şi cu şefii mei, şi dacă o putem rezolva, o rezolvăm fără prea multă vâlvă. În schimb ăştia mai tineri (revizorii mai tineri) sunt ca armăsarii, când prind câte un caz se aruncă, fac mare vâlvă încă de la început, vor să se afirme. Şi uite ce s-a întâmplat acum vreo doi ani, tot la o unitate de aviaţie, din Bărăgan. Ştii că la armament şi muniţii este foarte strict, se verifică şi para verifică. Revizorul a descoperit o diferenţă între evidenţa scriptică şi cea faptică din depozitul de muniţie. Şi l-a luat pe şeful ATAM, care era un proaspăt absolvent, la întrebări şi la ameninţări că ce a verificat, ce a făcut cu muniţia lipsă, că îl paşte puşcăria etc. etc. Acesta fiind probabil o fire mai slabă de îngeri, a cedat nervos şi după vreo două zile şi-a luat viaţa. Binenţeles că, în astfel de cazuri intervenea procuratura, care a luat la puricat toate evidenţele şi toate mişcările de muniţii de câţiva ani buni în urmă, inclusiv pe foştii şefi de depozite de muniţie. Dintre aceştia unul care era mutat din acea unitate, a recunoscut că după nişte trageri s-a pomenit cu un surplus de muniţie faţă de evidenţele de mânuire şi neştiind ce să facă cu ea, că şi în caz de surplus de muniţie era eveniment deosebit, a îngropat-o în apropierea depozitului. Când au dezgropat-o au constatat că tocmai acea muniţie lipsea. A fost o neconcordanţă, o greşeală între evidenţa contabilă şi evidenţele de mânuire din depozit. Dar viaţa omului nu a mai putut fi adusă înapoi. Acel revizor va trăi probabil toată viaţa cu acel om pe conştiinţă. Nu e bine aşa."

Revenind la locotenentul de intendenţă, acesta avea o constituţie destul de robustă, aş putea spune grăsuţ, "era bine hrănit", cu o înălţime de aproape 1,70 m. Să fi avut 24 sau 25 de ani. Încălzindu-se bine, în acea zi de petrecere, s-a băgat în bazin şi a făcut înot vreo 2-3 lungimi de bazin. În bazin erau mai mulţi colegi, unii stând în picioare în apă şi cu paharele de băutură în mână. Cineva de acolo spune "Pun pariu că nu eşti în stare să bei un pahar plin de coniac şi să faci apoi două lungimi de bazin" la care eu devin mai atent şi văd că acest pariu era adresat locotenentului de intendenţă. El spune "Pot să beau o sticlă de coniac şi nu am nimic, tu poţi să bei o sticlă de coniac fără să faci pauză ?". Celălalt zice "eu nu pot, dar tu poţi ?", "Da" răspunde locotenentul şi strigă la un militar în termen care servea la masă să îi aducă o sticlă de coniac plină de pe una din mese. Coniacul de la masă era "Bastion" în sticle de jumătate de litru. La auzul acestora pe marginea bazinului s-au adunat mai mulţi colegi. Militarul în termen îi aduce locotenentului sticla cu coniac. Locotenentul stând în picioare în bazinul cu apă, pune sticla la gură şi gâl, gâl, fără să facă pauză, bea întreaga sticlă de coniac. Se auzea parcă turnai o sticlă cu apă într-un butoi. După ce a terminat, a aruncat sticla goală pe mal şi apoi s-a scufundat în apă. După care râzând, zice "Vezi nu am nimic". La care unii de pe mal, mai în vârstă şi cu mai multă experienţă, îi zice "Ieşi mă afară că poate te îneci, vezi că acuşi îşi face efectul coniacul".

La insistenţele celor de pe mal locotenentul iese din bazin şi se aşează la locul lui, la una din mese. Nu durează două minute că "buff", cade cu capul pe masă şi adoarme instantaneu. Bineînţeles că toţi ceilalţi s-au amuzat grozav de acest fapt, dar s-a găsit unul "mai cu capul pe umeri" să trimită un militar în termen să aducă o pătură din dormitorul lor să îl învelească, să nu răcească, că era doar în slip.

Petrecerea a continuat până târziu în noapte. Aproape de plecare colegii au chemat câţiva militari în termen care l-au luat cu tot cu scaun pe locotenent şi l-au dus în dormitorul lor, unde nu s-a trezit decât a doua zi după amiază.

Nu vă spuneam toate acestea, dar soarta acestui locotenent nu a fost prea bună cu el. În acelaşi an, în decembrie 1989, eu am avut de luat 15 zile de concediu de odihnă şi cum de sărbători nu le puteam lua pentru că eram puţini ofiţeri şi trebuia să asigurăm serviciul de continuitate în unitate, le-am luat între 1-15 decembrie. Când am plecat în concediu, locotenentul era la serviciu, cu mult elan şi multă încredere în el, cum îi stă bine oricărui tânăr ofiţer satisfăcut de viaţa pe care o duce la serviciu şi în familie. Când m-am întors din concediu am aflat că decedase, dar evenimentele care au urmat, au făcut ca acest fapt să treacă aş putea spune, pe un alt plan pentru personalul unităţii.

De fapt ce se întâmplase cu locotenentul de intendenţă ? De la o banală răceală s-a simţit din ce în ce mai rău şi a fost dus de soţie la Spitalul Militar. Medicii de acolo nu au putut să îi stabilească un diagnostic clar, i-au aplicat diverse tratamente, dar organismul lui nu a răspuns la nici unul. Au constatat că era imun la medicamente şi astfel corpul  nu a mai rezistat. Urmând binecunoscutele evenimente ale Revoluţiei, când în spital au apărut alte situaţii atipice şi mult mai complexe, cazul locotenentului a fost dat uitării.

Tot aşa cum a trecut aproape neobservat de semini şi colegi, dar profund afectate au fost familiile a 5 ofiţeri dintr-o unitate de aviaţie, care în seara zilei de 17 decembrie, când s-a dat alarma în toate unităţile, se îndreptau spre unitatea lor de la Otopeni. În dreptul Institutului de Meteorologie, un autocamion DAC 665T, culmea al armatei, care circula din sens invers, a făcut explozie de cauciuc la roata stânga faţă, ceea ce a determinat ca autocamionul să intre cu viteză pe contrasens, şi în acea clipă fatidică, să treacă peste autoturismul DACIA 1310 în care erau cei 5 ofiţeri care nu au mai avut nici o şansă de scăpare. La fel şi acest eveniment a fost eclipsat de ce urma să se întâmple după acea dată de 17 decembrie.

Revenind la petrecerea de avansare de la 23 august, totul a fost bine şi frumos, cum spune românul. Luni când am revenit la serviciu şi când ne aşteptam să fi ajuns ordinele de avansare,     ne-am trezit cu aceleaşi vorbe de la superiori " O să vină !!!" Şi au venit după 25 decembrie 1989.

Activităţile la unitate şi-au intrat în firescul lor. Personal, nu am întâlnit atunci colegi care să fie supăraţi de cele întâmplate, poate puţin dezamăgiţi, dar au luat faptele ca atare, unii chiar găsind motive de glume pe această temă.

Eu aveam, din primăvara anului 1989, comandant un fost coleg de academie, singurul din grupa noastră, care a urmat academia ca ofiţer activ având gradul de locotement major, drept pentru care mulţi colegi îi spuneau "majurul". După examenul de stat şi obţinerea titului de inginer el a fost avansat la gradul de căpitan, iar noi ceilalţi la gradul de locotenent.

Ca o ironie a sorţii, eu i-am luat locul la repartiţie care fusese scos pentru el. Cum au stat lucrurile, din punctul meu de vedere. Fostul coleg de grupă a absolvit Şcoala de Ofiţeri de Auto şi a fost repartizat la o unitate subordonată Comandamentului Aviaţiei Militare din Oltenia. El fiind de loc de la Deveselu. Fiind un ofiţer foarte bun, după câţiva ani, i s-a aprobat să dea concurs de admitere la Academia Militară - Facultatea de mecanică, specialitatea ingineri de tancuri şi auto, unde a intrat pe locurile alocate special ofiţerilor. A urmat cei 5 ani de învăţământ superior ca ofiţer activ cu soldă corespunzătoare gradului pe care îl avea. În anul în care am absolvit, Comandamentul Aviaţiei Militare a reînfiinţat o secţie proprie pentru reparaţii auto şi a scos la repartiţie funcţia de inginer şef la această secţie.

După ce s-au afişat locurile pentru repartiţia promoţiei de ofiţeri ingineri de tancuri şi auto am aflat că în Bucureşti nu era decât acel loc la unitatea din subordinea Comandamentul Aviaţiei Militare, celelalte fiind răspândite în toată ţara, inclusiv la Constanţa. Întrebându-i pe fratele meu Vasile şi pe sora mea Dorina, unde aş putea să aleg la repartiţie, noul loc de muncă, ei erau, ca şi mine dealtfel, încântaţi dacă aş alege Constanţa. Dar opţiunea, mi-au spus ei, îmi revine numai mie. Consultându-mă cu soţia mea Iulia, că eram căsătorit la acea dată şi aveam şi un copil pe Iulian, ea ar fi preferat să rămân în Bucureşti, pentru că era încă studentă, în anul III la Politehnică.

În acel moment, când încă ezitam în alegerea locului, am fost abordat de îndrumătorul de grupă, profesorul Dobrescu, din catedra de specialitate, care mi-a spus că locul din Bucureşti a fost scos pentru căpitanul care a absolvit cu noi, deoarece a mai lucrat în Comandamentul Aviaţiei Militare şi dacă îl iau eu "o să întâmpin unele greutăţi, nu mă vor accepta cei de acolo şi ar fi bine să las acel loc pentru căpitan".

Acest fapt m-a pus pe gânduri şi înclinam să revin spre opţiunea de a merge la Constanţa. Dar a intervenit neprevăzutul. Doi colegi cu domiciliul în Bucureşti şi-au făcut urgent dosare de prioritate pentru locul din Bucureşti, deoarece aveau domiciliul stabil aici şi atunci era o mare problemă cu stabilirea domiciliului în Bucureşti. La repartiţie, atunci, alegea şeful de promoţie şi apoi intrau dosarele de prioritate. Căpitanul era al doilea în ierarhia mediilor de absolvire. Probabil din acest motiv căpitanul a venit la mine şi mi-a spus să aleg eu locul din Bucureşti, dacă doresc, că oricum la el nu ajunge. De fapt şi ceilalţi doi colegi din Bucureşti mi-au spus că dacă eu cedez acel loc pentru căpitan ei nu îl cedează.

După aproape 5 ani de la absolvire, deoarece comandantul Secţiei de Reparaţii Autovehicule a fost pensionat pe caz medical, după un accident vascular cerebral, căpitanul, fost coleg de grupă, după ce a lucrat pe la Fabrica de Tancuri, la Secţia de încercări de la Mihai Bravu şi după ce a fost şi pe Ghencea la o bază de reparaţii, a ajuns pe funcţia de comandant şi eu am rămas pe funcţia de inginer şef pe care am fost repartizat.

Această coabitare, mie îmi convenea, deoarece "şuturile" pe care le primea unitatea pentru diverse nerealizări, se amortizau puţin acum până ajungeau la mine. Am simţit direct aceste şuturi aproape un an şi ceva cât am ţinut locul fostului comandant, cât acesta a fost în concediu medical.                                  În al doilea rând noul comandat care venise îmi fusese coleg şi îl ştiam cât de cât. Eu cred că ne-am înţeles destul de bine pe probleme de serviciu.

O adevarată poveste de viaţă şi cu fostul comandant pensionat medical. S-a însurat destul de târziu, pe la 40 de ani şi şi-a luat soţie o asistentă medicală de 24 de ani. Pentru început nimic deosebit. Au avut doi copii, o fată şi un băiat, dar diferenţa de vârstă încet, încet şi-a spuns cuvântul. Alte dorinţe, alte putinţe, pe care banii nu le pot substitui. Astfel, când am ajuns eu să îi cunosc, el era trecut de 55 de ani cu unele probleme de sănătate, iar ea o femeie plină de viaţă. El era de loc din Chitila, unde trăia, la casă la curte, încă mama lui care avea în jur de 75 de ani. Soţia lui era din Bucureşti. Prin vara anului 1987, el urma un tratament medical, deoarece nu se simţea prea bine, fiind şi puţin supraponderal. În una din zile îmi spune "astăzi trebuie să trec şi pe la Spital la Colţea". Eu gândindu-mă la mama lui care era în vârstă, îi zic "Dar a păţit ceva mama dumneavoastră ", la care el zice "Nu, o am internată acolo pe nevastă-mea. Nu ştiu, i-au găsit ăştia o sarcină extrauterină şi trebuie operată", "cred că nu este o operaţie grea, îi doresc să se facă bine", "ştii tu cum este cu operaţia, tot operaţie rămâne, chiar dacă este uşoară sau mai grea".

A doua zi după această discuţie aflu că domnul comandant, în timp ce aştepta, pe o canapea, la uşa salonului în care era internată soţia, să treacă vizita medicului de gardă, a făcut un accident vascular cerebral profund, ceea ce l-a dus într-o stare de inconştienţă. Norocul lui a fost că a făcut acest accident chiar în spital, că dacă îl făcea în autobuzul cu care făcea naveta la unitate era deja plecat în lumea umbrelor. Acolo în spital medicii au intervenit urgent. S-a găsit un medic mai tânăr care s-a ambiţionat să facă tot posibilul să îl menţină în viaţă. Fiind militar putea fi transferat la Spitalul Militar Central, dar cei de acolo, vizitându-l s-au pronunţat că nu îi pot face nimic suplimentar faţă de tratamentul pe care îl primea la Colţea, iar la momentul acela nu era transportabil. Cu mari eforturi din partea echipei medicale, dar şi a unităţii noastre care asigura oameni ce stăteau permanent lângă el, zi şi noapte, să îl îngrijească. După aproape două săptămâni a ieşit din starea de inconştienţă, dar era într-o altă lume a lui, atemporală şi aspaţială. Medicii ne-au spus că se va recupera, puţin câte puţin, dar acest fapt necesită mult timp şi multă răbdare, mai ales din partea familiei. Bineînţeles, că după acest accident nu mai putea continua cariera militară, trebuia pensionat, procedură destul de lungă la acea vreme. Până la pensionare a fost tot în concedii medicale. Uşor, uşor, în decursul câtorva luni, a ajuns cu memoria la zi şi în timpurile acelea. A fost externat şi redat familiei. În această perioadă am aflat de la colegii care locuiau în acelaşi cartier cu el, că era foarte rău tratat de soţia lui. Era încuiat în apartament şi i-a tăiat şi telefonul, pentru că devenise o "legumă" nefolositoare, doar pensia mai conta. Era considerat iresponsabil de către soţie. Soţia şi copii stăteau acum la părinţii ei, pentru că el devenise o povară pentru ei. Mama lui a aflat de acest tratament la care era supus şi a insistat să o ajutăm să îl aducă acasă la ea în Chitila. Numai după pronunţarea divorţului acesta a putut fi dus la mama lui, unde a primit o îngrijire "maternă" încă zece ani. A plecat din această lume, datorită bolilor pe care le avea, înaintea mamei lui.

 M-am întâlnit întâmplător, în perioada când nu era stabilită pensia alimentară, la sediul Comandamentului Aviaţiei Militare, cu fosta soţie a comandantului, care aştepta o audienţă, şi am aflat cât de greu îi este cu creşterea celor doi copii care au rămas numai în grija ei. Era însoţită de un bărbat c-am de aceeaşi vârstă cu ea. Când m-am întors la serviciu şi le-am spus colegilor cu cine    m-am întâlnit, atunci am aflat de la cei care îi cunoşteau mai bine familia fostului comandant că de fapt acel bărbat era "prietenul" doamnei înainte de întâmplarea cu accidentul vascular cerebral, iar acea sarcină ar fi fost opera lui şi nu a soţului care urma tratamente medicale. Soţ care a fost bun doar pentru că aducea bani frumoşi acasă.

Apropo de acest fapt, o altă poveste de viaţă pe care o am în minte din acea perioadă. După prezentarea la locul de muncă, am găsit acolo un maistru militar, şef de atelier, cu o vorbă blândă, care nu se enerva niciodată, un om de încredere care avea cuvânt. Ce spunea şi făcea, nu ca alţii care în faţă îţi "zâmbeau" şi pe la spate "te înjurau". Am aflat despre el, din discuţiile adiacente cu alţi colegi de ai lui, cu care au făcut şcoala sau au mai lucrat împreună, că nu prea a avut "noroc" în căsnicie. După şcoală a fost repartizat la o unitate de aviaţie de lângă Feteşti şi stătea, împreună cu alţi colegi, în căminul garnizoanei. Acolo, ca băieţii tineri,  mai dădeau şi petreceri unde veneau fete de liceu din localitate. Astfel a cunoscut o fată care "s-a îndrăgostit de el" şi cu acordul familiei ei  s-au căsătorit, ea renunţând la studiile liceale. El s-a mutat la socri care locuiau la Feteşti. A apărut şi un băieţel. Totul părea să fie normal, el fiind un om harnic şi pe placul socrilor. Însă tânăra lui soţie se pare că nu era "femeie de casă", nu prea era mulţumită de relaţia lor. Unii colegi de serviciu l-au avertizat că ar fi văzut-o în unele situaţii mai puţin normale pentru o soţie cu copil. Dar el nu a aplecat urechea la toate "bârfele". Totul a culminat cu plecarea ei la altul şi lăsându-l pe fostul ei soţ în casa părinţilor ei. Treburile nu au mai putut fi reparate, cu toate că el ar fi dorit acest lucru pentru binele copilului lor, însă femeia nu a mai vrut să se întoarcă acasă, ajungându-se la divorţ. Copilul a fost crescut de bunici. Pentru ruşinea care a păţit-o a făcut tot posibilul să se mute cu serviciul de acolo. Fiind un om de treabă, priceput şi cunoscut de cei de la eşalonul superior, a fost mutat la o unitate de la Otopeni, de unde a şi primit locuinţă de serviciu, un apartament în cartierul Militari. Când l-am cunoscut eu încerca să-şi refacă viaţa de familie. Prin intermediul cuiva, a cunoscut o femeie care locuia la casă în cartierul Giuleşti. Toate bune şi frumoase. Ajung să se căsătorească, apare şi o fetiţă. Omul nostru face investiţii serioase la casa unde locuia. Acoperă casa cu tablă, face sobe de teracotă, face gard nou de împrejmuire, face puţ în curte şi multe alte "mărunţişuri". În acest timp le spune unor colegi că ar dori să predea apartamentul de serviciu, că şi aşa plăteşte mult la chirie şi la întreţinere cu toate că nu mai stă pe acolo. Un coleg mai pragmatic în gândire şi cu un simţ mai dezvoltat al "afacerilor" îi zice "Nu fi prost, de ce să îl dai, închiriază-l şi scoţi un ban, nu vezi cât de greu este să obţii un apartament şi într-un asemenea cartier". Nu ştiu dacă la sfatul colegului sau din alte raţiuni nu a predat apartamentul de serviciu. Viaţa decurgea normal în acea normalitate. Era timpul când echipa de fotbal a armatei Steaua făcea "furori" prin Europa şi când s-a permis unora să însoţească galeria la jocurile echipei favorite din afara graniţelor. Atunci au fost destul de mulţi care au folosit acest prilej pentru a fugi din ţară. Au plecat ca suporteri ai echipei şi nu s-au mai întors. Printre aceştia s-a aflat şi o cumnată a acestui om (sora soţiei lui), care prin căi necunoscute de mine în scurt timp a ajuns în SUA.

Bineînţeles că organele specializate ale statului de atunci, nu au stat degeaba şi măsurile se răsfrângeau urgent asupra familiei şi rudelor rămase în ţară. Nu era vorba de puşcărie, dar dacă aveai un serviciu mai bun, sau o funcţie de conducere erai dat afară. Pentru rudele care lucrau în armată erau urgent trecute în rezervă. Ori în momentul când a aflat de cumnata sa, colegul meu se aştepta să fie trecut în rezervă. Au fost prieteni şi colegi care l-au îndemnat să divorţeze în acte de soţie, dar ei să continue, în fapt, să traiască împreună. El nu a acceptat sub nici o formă o astfel de soluţie. Nu găsea justificarea morală faţă de soţie şi familia lor ca să divorţeze. A fost trecut în rezervă. Omul fiind priceput şi-a găsit de lucru. Dar cu timpul soţia lui a observat diferenţa de bani pe care acum îi aducea acasă şi au început discuţiile între soţi. Discuţii care au culminat cu scoaterea lui din casa ei, după cunoscuta vorbă din popor "casa este a mea, poarta este a ta, dar închide-o la plecare" şi cu divorţul. Dacă nu ar fi avut acel apartament rămânea cum se spune "pe drumuri". A fost bun cât aducea acasă bani frumoşi, când s-au schimbat condiţiile nu mai era bun. După 1989, nedreptatea făcută acestui om, care nu avea nici o vină, s-a remediat. A fost din nou reactivat în cadrele militare ale armatei, dar anii au trecut şi a ieşit la pensie în primele valuri de restructurare. M-am întâlnit recent cu el prin parc, avea grijă de o nepoată. Tot acel om calm, blând şi cu vorbe bune. Nu cred că poartă ranchiună nimănui. A găsit pe cineva ca să îşi petreacă restul vieţii.

Şi dacă tot vorbeam de parc. În una din zilele verii anului 2013 când mă aflam în parcul din apropierea locuinţei se aşează pe banca pe care stăteam şi eu un "moşuleţ" care se deplasa destul de greu, avea peste 60 de ani şi probleme destul de mari cu picioarele. Din vorbă în vorbă aflu că a fost colonel inginer de calculatoare la Institutul de cercetare al armatei şi fără să îl întreb eu mi-a spus pe scurt povestea lui şi "marea greşeală" a vieţii lui. După Revoluţie soţia lui l-a părăsit şi a plecat în Canada. După vreo câţiva ani şeful lui l-a rugat să aibă grijă, din punct de vedere profesional, de o nouă angajată care era novice în ale calculatoarelor. Această "îndrumare ştiinţifică" a fost atât de profundă că a ajuns să se căsătorească cu "învăţăcelul". El având atunci 50 de ani iar ea 25. Toate bune şi frumoase. După câţiva ani el a trecut la pensie la limită de vârstă în armată. Dar a urmat o perioadă  când a lucrat în domeniul asigurărilor şi câştiga foarte bine, apoi a mai lucrat şi la o firmă renumită în domeniul lui de specialitate, unde la fel câştiga foarte bine. Soţia lui, ca o femeie tânără cu multe dorinţe, l-a pus să facă multe credite în perioada aceea de avânt al acordării de credite pentru orice. Ori, după cum este bine cunoscut, a urmat şi criza financiară şi s-au redus posibilităţile de câştig cinstit al banilor. Asfel că, acum, abia putea acoperi din pensia pe care o avea ratele la credite şi nu-i mai rămânea aproape nimic. Îmi zice "Te rog să spui tuturor celor pe care îi cunoşti şi sunt într-o situaţie similară cu cea a mea, să nu facă greşeala mea". "Da, zic eu, întradevăr este din ce în ce mai greu pentru mulţi oameni care s-au împrumutat şi au rate la bănci", la care el zice "Nu, să nu se însoare niciodată cu fete tinere". În gândul meu "dar ţi-a fost bine atunci când a-i cunoscut-o". Fiecare cu soarta lui.

Dar revenind la firul principal al poveştii mele. A venit şi toamna anului 1989, nimic deosebit, în condiţiile când mijloacele de informare erau destul de restrânse şi destul de bine controlate de regimul de atunci. Viaţa curgea între serviciu, casă, copii.

La unitatea militară vecină se schimbase CI-stul (ofiţerul cu contrainformaţiile) care răspundea şi de noi. Cel nou cred că a fost mutat disciplinar la Regimentul de Geniu Aviaţie, pentru că atunci, această unitate nu era una de elită în cadrul C.Av.M.. Acest ofiţer avea un viciu, nu era singurul din armată cu acest viciu, îi plăcea ceaiul "tare" de dimineaţă, apoi cafeaua cu coniac, după care "obosea" şi trebuia să se odihnească. În rest era un om bun, nu a prea avut timp să arate contrariul. Şi cel dinaintea lui părea un om bun, dar mi-am dat seama că era o "jigodie" de om sau cum se mai spunea în acel mediu neacademic "curvă masculină". Mulţi care mă vedeau vorbind cu el, fiind de vârste destul de apropiate, mă sfătuiau să nu am treabă cu el căci este "perfid". Mai permanent venea pe la mine prin birou, discutam diverse probleme din actualitatea cotidiană. Probabil el era în timpul "serviciului" şi încerca să obţină informaţii, dar eu nici atunci, nici acum nu am avut nimic de ascuns. M-a întrebat într-o dimineaţă "cine a spus bancuri în autobuzul cu care ai venit tu la serviciu", că a auzit el că tare s-a mai distrat lumea. Eu ştiam, pentru că îmi plăcuseră şi mie bancurile cu iz politic, spuse mai fără perdea, dar i-am răspuns că "am fost foarte obosit şi am aţipit în autobuz şi nu ştiu să se fi spus bancuri". Se lega de nimicuri din astea care pentru mine nu aveau nici o valoare.

Părea un om de treabă, până când s-a întâmplat un aşa zis eveniment în unitate, când eu ţineam locul şi comandantului, care era de câteva luni bune în concediu medical terminat cu pensionarea pe motive medicale. Pe scurt să vă povestesc acest eveniment:

În unitatea noastră era adus, de comandant, de la Flotila de Aviaţie, un subofiţer auto, la "insistenţele" socrului său. Altfel, subofiţerul ar fi fost mutat din Bucureşti pe motive mai puţin "ortodoxe". Socrul lui era secretarul Comitetului de partid  de la Întreprinderea avicolă "Crevedia". Băiat bun, acest subofiţer, dar cu unele "lipsuri". Nu toţi oamenii suntem perfecţi, cred că nici nu există oameni perfecţi.

Printre altele, în acea perioadă erau foarte multe detaşări ale cadrelor militare în economie, la munci agricole, la Casa Poporului, la Metrou, la amenajarea Dâmboviţei sau la alte obiective.

Fiind unitate relativ mică, cu personal puţin, ni s-a solicitat de la eşalonul superior să detaşăm un subofiţer la şantierul Casa Poporului. Drept pentru care, consultându-ne, cei din conducerea unităţii, de cine ne putem dispensa pentru o perioadă, a fost detaşat acest subofiţer. Am aflat ulterior că acolo a fost pus într-o muncă de "mare răspundere","şef depozit pământ", adică stătea într-o "gheretă" special amenajată şi ţinea evidenţa basculantelor care aduceau pământ evacuat din diverse excavări. Omul nostru în loc să îşi vadă de treaba pentru care era plătit, a început să consume peste măsură alcool şi să îşi transforme "ghereta" în loc de întâlnire cu diverse femei, până când cei care răspundeau de activităţile de acolo, s-au săturat de aroganţa şi  "aventurile" lui şi l-au expediat înapoi la unitate cu menţiunea să fie sancţionat şi să fie trimis alt subofiţer.

În urma discuţiilor conducerii unităţii noastre cu acest subofiţer, el afirmă în prezenţa tuturor "m-am săturat de armata asta", la care maiorul R…ă, un ofiţer cu multă experienţă în munca cu subofiţerii auto, îi zice "dacă te-ai săturat de ce nu pleci să îţi vezi de treaba ta, de ce îi mai încurci şi pe alţii", la care subofiţerul zice "aş pleca dar nu mă lasă să ies din armată", maiorul zice "dar ai cerut şi nu ţi s-a aprobat", "nu, nu am cerut, dar aşa am auzit că nu îţi aprobă, că este nevoie de subofiţeri în armată", "Nu este adevărat, zice maiorul, cere şi vei vedea", "Cum să fac", la care maiorul cu experienţă şi în comandamentul aviaţiei, zice "vino să îţi arăt eu".

Şi aşa face subofiţerul nostru un raport prin care solicită să fie trecut în rezervă. Drept pentru care, respectându-se algoritmul regulamentar, depăşindu-se competenţele unităţii noastre, s-a făcut adresă şi s-a înaintat raportul acestuia la C.Av.M.

 De la aceste fapte trecuse aproape o lună de zile şi mă trezesc într-o dimineaţă, după ce cobor din autobuzul care ne aducea la serviciu şi când trebuia să fiu întâmpinat de cadrul militar ce făcea de serviciu şi care trebuia să dea raportul după regulament, că nu vine nimeni. De serviciu era acest subofiţer de care vă povestesc. Soldaţii (militarii în termen) erau adunaţi în formaţia obişnuită pe platoul unităţii. Intru în pavilionul unde se afla comandamentul unităţii, nu văd pe nimeni. Atunci bat la uşa ofiţerului de serviciu. Nu primesc nici un răspuns. Încerc clanţa uşii. Uşa era încuiată. Mă întorc afară şi chem sergentul de serviciu. Îl întreb de subofiţerul de serviciu şi îmi zice că nu l-a văzut în dimineaţa aceea. Eu îl întreb "dar programul de dimineaţă cine l-a condus". Sergentul îmi zice "eu". Pe moment m-am gândit că i s-a făcut rău subofiţerului în camera de serviciu. Îi spun sergentului să spargă uşa. Când acesta încerca să spargă uşa, auzim un mornăit din interior şi uşa se descuie şi se deschide. Subofiţerul apare cu o faţă galbenă şi buimac de somn. Îl întreb dacă îi este rău, dacă este bolnav. El îmi răspunde că nu este bolnav, că a fost obosit şi a dormit profund. Atunci, pe moment, l-am crezut şi i-am spus că este iresponsabil, că nu se gândeşte la consecinţe. După raportul zilnic de dimineaţă cu întregul personal al unităţii când am anunţat sancţiunea subofiţerului pentru neglijenţă, am început programul normal în ateliere.

După vreo jumătate de oră, vine la mine în birou un maistru militar din atelier care aflase de la un soldat ce se întâmplase în noaptea aceea. Subofiţerul trimisese doi soldaţi la Moara Domnească să cumpere vin. Aveau un casetofon cu care au pus muzică în sala de şedinţe a unităţii, care ţinea loc şi de club, şi a trimis pe alţi doi soldaţi cu maşina lui personală să aducă din cartierul Rahova, din sudul capitalei, o femeie. Unitatea noastră aflându-se tocmai în partea de est a capitalei, pe linia de centură între Voluntari şi Pantelimon. Am înţeles că femeia nu a venit cu mâna goală, a adus de mâncare. După ce băieţii au mâncat, au băut, au dansat, s-au simţit bine, după miezul nopţii, femeia vroia să fie dusă acasă. De menţionat că era căsătorită. Subofiţerul i-a trimis pe aceeaşi soldaţi să o ducă cu maşina. Însă maşina lui nu a mai pornit. Atunci le-a ordonat să ia maşina unităţii. Aceasta avea acumulatorii la încărcat. S-a desigilat atelierul. Apoi au constatat că maşina nu mai avea benzină. S-a desigilat şi la bancul de rodaj, unde ştia soldatul că ar mai fi nişte benzină şi au luat-o de acolo. Astfel femeia a fost dusă acasă pe la 2 noaptea.

Ofiţerul de serviciu de la regiment a observat hărmălaia de la unitatea noastră şi fiind în aceeaşi cazarmă, în aceeaşi curte, s-a deplasat la noi şi a constatat că subofiţerul era beat zdravăn.  I-a luat armamentul şi muniţia cu care făcea de serviciu şi le-a încuiat în dulapul metalic special destinat şi a luat cheile cu el.

După ce aflu toate acestea, prima măsură pe care am luat-o, consultându-mă şi cu ceilalţi ofiţeri din conducerea unităţii, a fost să îl chem la mine pe subofiţer şi să îi transmit că a fost sancţionat cu 15 zile de arest la garnizoană, maxim cât îi puteam da noi ca nivel de unitate.

Când îi făceam hârtiile subofiţerului pentru aplicarea sancţiunii, vine la mine acel CI-st care acum se purta de parcă nici nu m-ar fi cunoscut şi eu eram un condamnat, iar el judecător, nicidecum colegi de serviciu. A început să mă întrebe dacă am raportat evenimentul şi ce măsuri am luat. Când discutam cu el sunt sunat la telefon de însuşi comandantul aviaţiei militare, în persoană. După ce mă prezint, îmi zice "Ce se întâmplă acolo" Eu îi raportez pe scurt ce s-a întâmplat. Mă întreabă "Sunt pagube sau a păţit cineva ceva". Eu îi raportez "Nu sunt, dar acest subofiţer vrea să plece din armată", la care comandantul zice "să plece, să facă raport şi să plece" "Am înaintat raportul lui de trecere în rezervă de 3 săptămâni, dar nu am primit nici un răspuns", "Da, bine" şi închide telefonul. După această discuţie, CI-stul care asistase, îmi zice "Dacă avea raport de trecere în rezervă de ce l-ai mai băgat în serviciu de zi şi am înţeles că a luat benzină din atelier, cum nu sunt pagube". Eu i-am răspuns că aveam puţini oameni şi le venea foarte des rândul la serviciul de zi pe unitate, ceea ce perturba într-un fel activitatea de producţie a unităţii. Până îi venea aprobarea de trecere în rezervă era responsabil ca oricare alt cadru militar, şi nu vedeam de ce să nu facă serviciu de zi, iar benzina luată din atelier era foarte puţină, un rest rămas de la bancul de rodaj, deoarece nu aveam voie să depozităm benzină în ateliere. Atunci mi-am dat seama de unde a ştiut aşa repede comandantul aviaţiei de cele întâmplate. CI-istul aflase şi el de la oamenii lui din unitate de cele întâmplate în noaptea precedentă şi îşi informase rapid superiorii, care au prezentat situaţia comandantului aviaţiei.

Bineînţeles, că după 3 ore de la discuţia cu comandantul aviaţiei militare am fost anunţat să trimitem maşină să luăm ordinul de trecere în rezervă a subofiţerului şi astfel cazul a fost închis.

Peste un an de la aceste întâmplări am asistat la o discuţie care m-a afectat. Un coleg al fostului subofiţer care venise să ia o maşină reparată, discuta cu cineva de la noi din unitate şi zice "am auzit că inginerul vostru l-a trecut în rezervă pe …..", la care colegul meu zice "dar el a făcut raport să treacă în rezervă", acesta zice "Chiar el mi-a zis că nu se înţelegea cu inginerul şi acesta l-a trecut în rezervă".

Aşa sunt unii oameni. Nu m-ar mira ca acum, după atâţia ani, să aflu că acel subofiţer este un prosper om de afaceri în domeniul avicol, un oropsit dezident al vechiului regim, având în vedere şi "originea sănătoasă" a socrului său. Nu îl invidierz.

Revenind la acel CI-st, până la plecarea din unitate care s-a întâmplat la aproape un an de la evenimentul cu subofiţerul, nu a mai călcat pe la mine prin birou şi nici nu am mai vorbit cu el, probabil se aştepa să se încheie altfel pentru mine, acel incident cu subofiţerul.

Noul CI-st era om bun, aşa cum am mai spus-o. Aproape în fiecare dimineaţă venea la comandantul unităţii noastre să îşi bea cafeaua "nechezolul", cu întăritor, cu coniac.

Am asistat, în una din zilele lui octombrie, la o discuţie între el şi comandantul nostru, după evenimentele din Germania, cu căderea zidului Berlinului. CI-stul a afirmat "mai e puţin şi noi din vânători vom deveni vânaţi". Atunci, pe moment, eu nu am dat prea mare importanţă acestor cuvinte spuse de un om sub euforia alcoolului. Dar după evenimentele din decembrie mi-am dat seama că ei, din interiorul aparatului de securitate, chiar la un nivel destul de jos, cunoşteau cu destul de mult timp înainte, mult mai multe decât noi "muritorii de rând" despre ceea ce urma să se întâmple în acel "an revoluţionar pentru ţările est-europene".

Cu acest CI-st, întradevăr, în perioada 22-30 decembrie 1989 s-au adeverit acele cuvinte. A fost dezarmat, arestat în unitate, apoi a fost eliberat " a fost pus în slujba revoluţiei", iar arestat şi apoi mutat, că nu am mai aflat unde este, unde lucrează. În vara tulbure a anului 1990, mai mult ca sigur, tulburată de oameni ca acesta de care vorbeam, m-am întâlnit întâmplător pe stradă cu el. La întrebarea mea "ce mai face", glumind mi-a răspuns "tot în slujba ţării". La vremea respectivă circula o vorbă prin popor, cam aşa "la vremuri noi, tot noi".

Toamna lui 89, pentru mine, a decurs ca toate celelalte, împărţind timpul între serviciu şi acasă. La serviciu cu sarcinile de producţie, cu oamenii pe care îi coordonam, oameni mai buni sau mai puţin buni, ca în orice colectiv de oameni, cu orgolii şi invidii, fiecare cu caracterul şi felul lui de a fi sau a muncii. Erau oameni serioşi, erau oameni meseriaşi, dar şi din aceea care ştiau să fenteze munca sau să facă treabă doar de ochii şefului.

Noul comandant a venit cu un suflu nou şi s-au făcut unele lucruri frumoase la unitate. Spun asta pentru că şi atunci, ca şi acum, bani de investiţii nu prea erau, aşa că numai din relaţii mai făceai cârpeli la infrastructura existentă, cu unele clădiri de pe vremea staţionării trupelor ruseşti în ţara noastră de după al doilea război mondial. Se doreau şi se impuneau realizarea unor indicatori tehnico-economici ridicaţi în astfel de unităţi de producţie, dar cu cheltuieli cât mai reduse.

Eu o duceam destul de bine pe atunci pentru că noul comandant avea gusturi alese la cafea sau la băuturi. Îmi aduc aminte că aveam un soldat din judeţul Constanţa care avea o mătuşă ce lucra la Staţiunea viticolă Mufatlar şi când a venit dintr-o permisie a adus câteva sticle de vin, care la vremea aceea erau doar pentru export. Nu le găseai în alimentara. Atâta i-a trebuit noului comandant să se deprindă cu gusturi de vinuri alese. Nu îi mai plăcea vinul de la ţară, cel de buturugă, şi îmi zicea "ia mai întreabă-l dacă nu mai vrea vreo permisie" şi tânărul bucuros că mai scapă de munca din atelier, abia aştepta să îl întreb. Aşa că pleca de joi şi se întorcea marţi. Dacă se anunţa vreun control, imediat îl expediam pe tânăr acasă să rezolve problema cu protocolul.

Şi uite aşa mai cu un vin bun de Mufatlar, mai cu un coniac bun din zona Argeşului, a trecut toamna, a trecut şi Congresul PCR. Puţine informaţii ajungeau la noi, pe cale oficială, legate de situaţia din Europa şi mai ales din ţările fostului "lagăr socialist" al Europei de Est.

Era perioada când postul naţional de televiziune transmitea doar pe un canal şi numai 2 ore pe seară şi atunci numai despre politica partidului şi realizările poporului român. Noroc că se confecţionau, mai mult ilegal, fel de fel de antene şi mai prindeam posturile TV de la bulgari sau de la ruşi care aveau programe mai diversificate. Începusem să învăţ câteva cuvinte în bulgară.

 În astfel de situaţii s-a putut vedea inventivitatea românului şi spiritul lui de a se descurca în orice situaţie. S-au găsit soluţii pentru toate, inclusiv cu procurarea de alimente. Pe la serviciu se plângeau tot cei care aveau mai mult. Eu, personal, în acea vreme nu am întâlnit oameni, nici la ţară de unde sunt şi nici în capitală, unde am lucrat, care să nu aibă ce mânca, cum văd acum că sunt destui de mulţi care caută prin coşurile de gunoi sau cerşesc pe la biserici. Ştiu că mulţi vor spune că sunt un nostalgic al acelor vremuri, dar nu sunt. Eu am luat viaţa aşa cum a fost şi numai prin munca mea am reuşit să răzbat şi cu bune şi cu mai puţin bune.

Nemulţumiri ale unor oameni au fost din toate timpurile şi în toate societăţile istorice şi vor mai fi. Au fost unii care împărtăşeau politica şi regimul lui Alexandru cel Mare, sau a lui Cezar, sau a lui Napoleon, sau a lui Soliman Magnificul, sau a lui Lenin, sau a lui Hitler sau a lui Gorbaciov, sau a lui Burebista sau a lui Ştefan cel Mare, sau a lui Vlad Ţepeş, sau a lui Mihai Viteazul, sau a lui Alexandru Ioan Cuza, sau a lui Carol al II-lea, sau a lui Antonescu sau a multor altora şi aceştia o duceau bine şi erau mulţumiţi, dar au fost şi care nu le împărtăşeau viziunile şi modul de conducere şi aceştia erau nemulţumiţi şi o duceau mai rău. Nu mai vorbesc de marii oameni care şi-au pus amprenta asupra popoarelor chinez, indian, egiptean, incas etc.

Marii conducători au fost şi sunt oameni "nemuritori" aleşi de "pronia divină" dintre miliardele şi miliardele de "muritori" pentru a deţine "puterea pământeană" şi pentru a îndeplini misiunea sacră a schimbării cursului istoriei, pentru a produce acele rupturi în curgerea timpului care creează progres şi îl aduc pe om într-o evoluţie mereu ascendentă.

După părerea mea, dacă în regimul trecut 80% dintre oamenii acestei ţări erau mulţumiţi de traiul lor, 18 % aveau destule nemulţumiri şi 2% erau total nemulţumiţi, acum cred că aceste procente s-au schimbat 2% o duc extraordinar de bine, 18% o duc bine, 70% duc o viaţă de subzistenţă, iar 10 % au mari probleme de existenţă şi de procurare a hranei de zi cu zi.

A venit şi luna decembrie 1989. Circulau unele zvonuri, după schimbările care se produceau într-un ritm destul de rapid în Germania, în Ungaria, în Cehoslovacia, în Bulgaria, că se pregăteşte şi la noi ceva odată cu serbarea de anul nou de la sediul CC al PCR. Dar nu ştiam precis ce, plus că erau luate foarte multe măsuri de precauţie. Prin oraş erau acele patrule mixte, comune, de miliţieni şi gărzi patriotice, plus cei de la USLA şi de pe la Departamentul securităţii statului.

Eu mi-am luat şi restul de concediu de odihnă pe acel an, între 1 şi 16 decembrie. Nu am fost plecat din oraş. Aveam 3 copii mici. Cel mai mare era în clasa I-a, cel mijlociu era la grădiniţă cu program prelungit, iar fata, atunci de 2 ani şi jumătate, era la mama soacră la Dîrmoxa, un sat de munte la 20 km de localitatea Broşteni şi la 50 km de Vatra Dornei.

Este vorba de localitatea Broşteni, consemnată în scrierile lui Ion Creangă, unde marele povestitor şi-a făcut studiile primare, existând şi astăzi bisericuţa din lemn în care acesta a învăţat. Este binecunoscută povestirea cu râia luată de la caprele Irinucăi şi cu bolovanul care i-a dărâmat bojdeuca. Pentru a marca această trecere a genialului povestitor, pe acele locuri, edilii urbei au scos un mare bolovan de stâncă din albia râului Bistriţa şi l-au pus pe marginea şoselei care leagă Târgu Neamţ de Vatra Dornei, cu consemnarea pe un panou, că acela ar fi bolovanul lui Ion Creangă care a dărâmat casa Irinucăi.

În acele zile de concediu, am primit scrisoare de la mama soacră că va veni pe data de 24 decembrie şi ne va aduce fata. Atunci mijloacele de comunicare nu erau ca acum, cu telefonia mobilă. Numai cine nu a trăit atunci, nu ştie ce însemna să comunici la distanţă. Eu nu aveam nici telefon fix.

După ce am primit de la unitatea la care lucram, în anul 1984, apartamentul de la etajul 3 al unui bloc cu 4 etaje, pe Apusului în cartierul Militari, am făcut cerere la Palatul telefoanelor să instalez telefon fix. Fiind bloc locuit numai de militari, am crezut că vom avea prioritate la cablare, dar nu a fost aşa. Tot Bucureştiul era atunci un şantier şi era foarte greu să instalezi telefon fix. În blocul nostru erau câţiva care lucrau la unităţile speciale de aviaţie şi au reuşit să tragă fir aerian. Am încercat şi eu, îndemnat de alţii, să merg în audienţă la Palatul Telefoanelor, dar nu am realizat nimic, nu aveam relaţiile necesare. După 2 ani când blocul nostru a fost legat, am avut şi eu telefon fix. Dar nu am beneficiat prea mult de el, pentru că în anul 1988 m-am mutat într-un alt apartament nou, la etajul 2 al unui bloc cu 8 etaje în cartierul Rahova, unde m-am izbit de aceeaşi problemă. Blocul nefiind cablat am reluat povestea. Nu am avut telefon fix, decât după 3 ani, deci după Revoluţie. Dar nici atunci nu am beneficiat prea mult de telefonie fixă, pentru că a apărut telefonia mobilă şi după 4 ani am renunţat la telefonul fix care era depăşit de vremuri.

Ziua de 17 decembrie 1989 a decurs normal pentru familia mea. Soţia era profesoară la Popeşti-Leordeni şi mai toată săptămâna era la serviciu şi numai duminica eram cu toţii acasă.

Spre seară, sună cineva la uşă. Când deschid era domnul C... Ion, maistru militar, care locuia pe strada Petre Ispirescu, la câteva minute de mers pe jos de la mine. El avea telefon fix şi era curierul care mă anunţa la alarmă. Mai fuseseră date alarme şi tot el era cel care mă anunţase. Dar de data asta, el îmi zice "să ştiţi că este alarmă de luptă şi nu de exerciţiu", "Păi cum aşa, ce s-a întâmplat", la care el zice "nu ştiu precis, dar am auzit că ar fi unele probleme pe la Timişoara". Mă echipez cu toate cele necesare şi plecăm împreună, cu ARO unităţii, care fusese trimis pentru mine, fiind locţiitor al comandantului. Pe traseu am mai luat câţiva colegi.

Când ajung la cazarmă acolo era o atmosferă destul de destinsă. Fusese ordonată deja ridicarea muniţiei din depozit. Aflu că treaba era serioasă, însă nu ştiam ce avem de făcut. Trebuia să fim pregătiţi pentru orice misiune. Primesc ordin să mă ocup de cazarea întregului personal al unităţii, militar şi civil, femei şi bărbaţi, care au fost aduşi în cazarmă. S-au improvizat dormitoare pentru femei în birouri, iar militarii în termen au fost comasaţi din două dormitoare mari în unul, iar celălalt dormitor a revenit cadrelor militare şi civililor bărbaţi. Cu toată această organizare m-a prins ora 2 noaptea. Dar acum se ivise o altă problemă. Marea majoritate au venit de acasă şi cu sticle, bidoane sau damingene de vin şi cu mâncare, că se apropiau sărbătorile de iarnă şi mulţi aveau deja porcul tăiat, de la părinţi de pe la ţară sau cumpărat de ei. Erau unii care se încălziseră bine. Nu ştiam cum să îi ţin înăuntru în camere, că în miez de noapte aveau chef să intre prin ateliere şi nu mă gândeam atunci decât că fumau şi nu erau conştienţi unde aruncă chiştoacele. Spre dimineaţă    s-au mai liniştit, s-au culcat. Eu în birou aveam sobă de teracotă, canapea, era cald.

Ziua de luni a continuat tot aşa, cu vin şi cu mâncare bună de acasă. Nu s-a intrat în ateliere la muncă. Nimeni nu ştia oficial ce s-a întâmplat. Circulau zvonuri, dar nimeni dintre şefii noştri nu spuneau nimic sau nu ştiau nici ei. Comandantul nostru, care stătea mai mult în biroul lui, ne mai spunea că fiind plecat tovarăşul preşedinte Nicolae Ceauşescu în Iran, s-au luat măsuri speciale, mai ales că la Timişoara s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat la Braşov în anul 1987.

De marţi, mâncarea şi vinul s-au mai terminat. Au mai trimis ei pe unii pe la Moara Domnească să cumpere vin, dar şi banii s-au împuţinat destul de repede. Ştiţi cum e, vinul este foarte bun când este gratis, când este pe bani nu este aşa de bun, aşa că miercuri nu prea mai aveau ce să bea. Se juca table, şah, remi. Cei care erau din cartierele apropiate, Pantelimon sau Colentina şi aveau maşină proprie mai trăgeau câte o fugă acasă, pentru o baie, pentru mâncare şi pentru schimburi de haine.

Am constatat atunci un adevăr pe care l-am auzit când eram mic, că pe timpul războiului trupa română, deci grosul armatei, era foarte prost hrănită în comparaţie cu celelalte armate cobeligerante. Când am ajuns ofiţer credeam, din ce am învăţat, că armata avea rezerve, inclusiv de hrană, pe eşaloane tactice, operative şi strategice, pentru o perioadă mare de timp. Ori în acea unitate, la care eram alocaţi şi noi cu serviciu de hrănire, după 3 zile când întregul efectiv a fost prezent în cazarmă, la popotă nu mai aveau alimente de bază. Ce serviciu alimente, ce depozit alimente, ce GAZ-eu, ce aprovizionare centralizată la nivelul Garnizoanei Bucureşti. În afară de cartofi şi pâine, nu mai aveau nimic.

Joi 21 decembrie a venit dispoziţie, prin Comitetul de partid de la C.Av.M. să fie adunat întregul personal din cazarmă şi să ia cuvântul reprezentanţii categoriilor de cadre militare şi civili, care să înfiereze faptele trădătorilor de neam şi de ţară. Am fost anunţaţi că urmează o mare adunare populară în piaţa din faţa CC al PCR, care va fi televizată.

O parte dintre noi ne-am uitat la televizorul din sala care ţinea locul de club al unităţii şi am văzut cele petrecute. Când s-a întrerupt transmisia, a apărut aşa un curent de nelinişte şi de nesiguranţă în rândul tuturor. Nu ştiam ce se va întâmpla mai departe, cine şi de partea cui este, ce va face armata. Care avea telefon acasă îşi suna soţia sau părinţii să întrebe dacă au văzut ce s-a întâmplat. Eu nu aveam cum să iau legătura cu familia mea.

Au început foarte repede să circule zvonuri că au fost agresate cadre militare pe stradă, de grupuri de oameni înarmaţi, că au fost agresate familii de cadre militare. Probabil erau unii printre noi care aveau această misiune de a semăna panică şi nesiguranţă în rândul militarilor din cazărmi, sau poate aceasta era reacţia unor oameni în condiţii total diferite de normalitate, când gândurile se întreaptă spre elemente de conservare a vieţii personale şi a familiei dragi.

Aş putea afirma cu toată tăria că după spargerea adunării de la CC al PCR nu am mai auzit vreo glumă între colegi. S-a instalat, neimpusă prin ordin, o atmosferă de îngrijorare faţă de ce va urma. Nimeni nu spunea nimic. Nici CAvM-ul şi nici microgarnizoana. După vreo două ore de incertitudini, la un moment dat, fiind într-un cerc de colegi de serviciu, zic "ar trebui să mergem să vedem ce s-a întâmplat în piaţa CC al PCR". Unul dintre ofiţeri zice "Du-te tu, dacă nu ai ce face", răspund "m-aş duce, dar nu am cu ce, nu am maşină, vine cineva cu mine cu maşina". La care maistru militar Dobre R auzind discuţia zice "Merg eu". "Bine, atunci mă duc la comandant să îi cer voie".

M-am dus la comandant şi i-am spus să îmi aprobe să merg şi eu până acasă să îmi mai iau schimburi şi când mă întorc mă voi duce prin piaţă să văd ce s-a întâmplat acolo. Noi fiind destul de izolaţi de oraş, unitatea fiind pe linia de centură a Bucureştiului, între Pantelimon şi Voluntari. Totodată i-am cerut voie să îl lase şi pe Dobre cu maşina.

Am obţinut aprobarea. Ne schimbăm în haine civile şi după toate zvonurile îngrozitoare care circulau, ne luăm fiecare şi pistolul din dotare cu muniţia alocată. Pistolul îl pun în pantaloni la brâu sub haină. Plecăm cu maşina lui Dobre, care era o Dacie 1300, pe şoseaua de centură, trecem pe lângă Neferal, apoi pe lăngă de unitatea de la Cernica, care era în apropiere de Întreprinderea Acumulatorul. Ajungem la noua staţie de epurare de la Glina, care era atunci în construcţie şi cam 80% finalizată, apoi pe cheiul Dâmboviţei până la Podul Mihai Bravu, în continuare pe lângă vechiul Abator, pe lângă Parcul Tineretului, urcăm pe lângă Crematoriu pe Calea Şerban Vodă, pe la Belu, traversăm spre Ferentari şi de acolo pe Calea Ferentari şi strada Sebastian ajungem acasă la mine, lângă Întreprinderea Vulcan. Soţia mea nu era deloc înspăimântată, o "munteancă" tare de fire. Avea destule griji cu serviciul ei şi cu cei doi băieţi care erau acasă cu ea.

Fac pe fugă un duş, iau haine şi lenjerie de schimb, mâncăm câte ceva şi plecăm, nu înainte de a-i spune soţiei o presimţire de a mea de atunci "Ceauşescu va fi eliminat fizic". La care soţia s-a uitat mirată la mine şi nu a zis nimic. În schimb era îngrijorată când a văzut că aveam un pistol real la mine şi nu înţelegea pentru ce era nevoie de el. Băieţii mei erau curioşi şi au dorit să atingă şi să se uite la un pistol adevărat.

În maşină, ne-am făcut planul cum să ajungem cât mai aproape de Sala Palatului pentru a vedea ce este acolo, după cele întâmplate pe la amiază, acum fiind aproape de ora 5 după amiază. Fiind în decembrie, în apropierea solstiţiului de iarnă, când ziua are durata cea mai mică, afară era deja întuneric. O luăm cu maşina în continuare pe Sebastian până la Cinematograful Lira, de acolo, în dreapta pe Calea 13 Septembrie spre Casa Poporului, apoi pe lângă Hotelul Europa şi sediul în construcţie al Ministerului Apărării Naţionale, spre Parcul Izvor, pe lângă Institutul de Microbiologie, traversăm Dâmboviţa pe Podul de la staţia de metrou Izvor, pe lângă Teatru Bulandra, pe lângă Liceul Lazăr, urcăm pe lângă Cişmigiu spre Ştirbei Vodă, iar la primul semafor facem dreapta spre Conservatorul de Muzică "Ciprian Porumbescu". Acolo vedem vreo 6 autobuze parcate între Conservator şi Institutul de proiectări în construcţii "Carpaţi". În autobuze, care aveau luminile interioare aprinse, şi pe lângă ele, în partea dinspre Cişmigiu, erau mulţi oameni îmbrăcaţi în uniforme specifice Gărzilor Patriotice, care fumau şi vorbeau, calmi şi liniştiţi. Căutăm un loc de parcare pe starda Spiru Haret care dă în General Berthlot. Încuiem maşina şi ne deplasăm pe jos spre Sala Palatului. Când ajungem aproape de intersecţia Ştirbei Vodă cu strada unde se află Biserica Luterană, vedem în dreptul intrării la Sala Mică a Palatului şi la Muzeul Naţional de Artă un cordon de scutieri, unul lângă altul, care blocau strada, cu nişte scuturi mari transparente, pe care numai în filme sau pe la televizor mai văzusem. În realitate era pentru prima dată când vedeam asemenea echipament pentru scutieri, probabil erau trupe USLA. Din cauza lor nu se vedea nimic înspre Ateneu. Prin faţa Sălii Palatului, prin parcul adiacent, erau desfăşuraţi în cordon militari în termen înarmaţi şi foarte bine echipaţi.

Pietoni nu prea erau pe acolo. Pe colţul vis a vis de Biserica Luterană am întâlnit un bărbat care ne-a spus, fără să îl întrebăm "s-au strâns acum la Intercontinental". Eu îi zic lui Dobre "hai să mergem până acolo", el zice "oare nu este mai bine să ne întoarcem, că şi aşa trebuie să ocolim centrul". Eu zic "dacă tot am venit până aici, hai să vedem ce este şi acolo, că până acum nu am văzut nimic", el zice "bine, hai să mergem". Şi plecăm pe culuarul vis a vis de Sala Palatului,  pe lângă magazinul Adam, spre Cinematecă şi Palatul Telefoanelor. Când ajungem în dreptul intrării în Palatul Telefoanelor şi privim spre Magazinul Muzica, spre Piaţa CC al PCR vedem doar TAB-urile armatei care blocau accesul pe strada din faţa Magazinului Muzica, chiar din dreptul Hotelului Ambasador. Piaţa CC al PCR mi s-a părut foarte luminată şi o linişte totală. Se vedeau tancurile staţionate, care erau poziţionate unul lângă altul cu turela şi ţeava tunului îndreptate către Biserica Kreţulescu şi Palatul Regal. Din acel loc nu vedeam persoane sau militari mişcându-se pe acolo.

Traversăm Calea Victoriei şi intrăm în Pasajul Victoriei, unde ne întâlnim cu vreo doi oameni care circulau în sens invers nouă. Ieşim din pasaj la Biserica Sf. Nicolae. Când privim înspre Hotelul Nehoiu, se vedeau afară la intrarea în acest hotel foarte mulţi miliţieni care stăteau grupaţi acolo. O luăm pe lângă biserică, pe lângă Institutul de Arhitectură şi ajungem la Restaurantul şi Terasa Dunărea. Când ne deplasam de la pasaj, deja se auzeau strigătele mulţimii adunate la Intercontinental.

Ajunşi în faţă, la Restaurantul Dunărea, acolo era o "mare" de oameni, bărbaţi şi femei, tineri şi mai puţin tineri. Îmi aduc aminte de o femeie în vârstă cu un braţ de lumânări pe care le împărţea la cei din jurul ei. Se striga "Jos dictatorul", "Jos Ceauşescu" "De aici noi nu plecăm". Colegul meu Dobre îmi tot spunea să plecăm de acolo, când nici bine nu ajunseserăm. Eu tot îi spuneam să mai stăm puţin. La un moment dat dinspre Piaţa Romană pe Bulevardul Magheru spre Piaţa Unirii a trecut, în mare viteză, o maşină de pompieri care avea şi tunul de apă. Mulţimea, ca la un semn s-a dat într-o parte şi în alta a bulevardului, pe trotuar, ca în minunea făcută de Moise cu toiagul în despărţirea apelor. A lăsat să treacă maşina în viteză, după care au ocupat din nou întregul carosabil din dreptul Intercontinentalului. Eu îi spun în şoaptă lui Dobre că vreau să merg prin mulţime măcar până la Sala Dales. El îmi zice tot în şoaptă "Duceţi-vă dacă vreţi, eu stau aici, dar să veniţi repede că eu vreau să plecăm". Şi înaintez pe carosabil prin mulţimea care parcă era hipnotizată. La un moment dat, când eram cam la 150 m de Dobre, care stătea pe trotuarul de la Dunărea, în apropierea unui copac, cineva din mulţime strigă "aşezaţi-vă în genunchi, aşezaţi-vă jos că se filmează, să se vadă câţi suntem de mulţi". Când mă uit înspre Intercontinental, cineva, de fapt erau doi oameni în unul din balcoanele etajului 2, filma cu un aparat portabil mulţimea adunată în Piaţa Universităţii. Oamenii, bărbaţi şi femei, din jurul meu se aşezau în genunchi şi eu rămâneam în picioare. Nu aveam cum să ajung la trotuar fără să atrag atenţia, aşa că de nevoie am stat şi eu jos. Şi când mă gândesc că în pantaloni, sub haină aveam pistolul din dotare şi dacă cineva ar sesizat că aş fi suspect şi m-ar fi percheziţionat, cred că nu mai ieşeam de acolo teafăr. Dar cum am mai spus, parcă acea mulţime de oameni era o masă amorfă. Eu am citit în ochii lor sentimente amestecate de teamă, de speranţă şi de dorinţă de a li se alătura cât mai mulţi semeni.

Când oamenii s-au ridicat din nou în picioare, m-am strecurat uşor înapoi spre trotuarul unde mă aştepta Dobre care devenise foarte agitat şi nerăbdător să plecăm. Era în jurul orei 18. Am făcut cale întoarsă pe acelaşi traseu până la maşină. De acolo de unde era parcată maşina am ieşit pe strada Berthlot, pe la Sala Radio, apoi în dreapta spre Piaţa Matache şi am ajuns la Piaţa Victoriei, de unde pe Bulevardul Ştefan Cel Mare până la Bucur Obor, iar de acolo pe Colentina spre Volutari şi după pasajul peste calea ferată, în dreapta, pe Şoseaua de centură, pe lângă Baza de recepţie ceriale şi Gara "Constantin David", am ajuns la unitate.

Bineînţeles că s-au adunat toţi colegii în jurul nostru, în sala care ţinea şi de club al unităţii, să afle noutăţi despre ce este în Piaţa CC al PCR de la martorii care au luat pulsul în direct. Le-am povestit cu lux de amănunte tot ce am văzut.

Seara de joi 21 decembrie vedem la televizor discursul lui Nicolae Ceauşescu, însoţit de unii dintre ultimii susţinători, care nu au putut accepta că începuse sfârşitul acelui regim, că eram printre ultimii care nu schimbaserăm macazul. Cineva din unitatea noastră a întrerupt telefonul cu oraşul pentru că se răspândesc zvonuri false. A doua zi, vineri 22 decembrie, auzim cu toţii comunicatul cu "trădătorul Milea" care după câteva ore avea să devină "eroul Milea".

După 9 ani de la evenimente, am avut şansa să fac un curs cu unul dintre ofiţerii de transmisiuni, care a făcut parte din celula specială de ofiţeri din sediul CC care asigura legăturile telefonice speciale şi care a fost acolo, la vârf, în toate momentele tensionate din acele zile şi nopţi când unii se agăţau de putere cu disperare şi nu vedeau sau nu vroiau să accepte că alţii schimbaseră cursul istoriei acestei ţări. Acel ofiţer a fost acolo inclusiv în noaptea de 21 spre 22 decembrie când generalul Milea s-a sinucis. Generalul şi-a dat seama cam târziu că el a fost în afara jocului şi a acţionat altfel decât era regia acestui joc. El a fost în stradă în noaptea de 21 spre 22 decembrie, a luat direct pulsul mulţimii dezlănţuite şi atunci probabil şi-a dat seama că nemulţumirile poporului au explodat şi la Bucureşti, nu numai la Timişoara, unde au fost implicate şi unităţile armatei, chiar dacă fitilul a fost aprins din altă parte.

Oricine se poate documenta, poate constata, peste ani, că toate cele întâmplate în Iugoslavia, în Irak, în Libia, în Egipt, în Afganistan sau Siria au fost bine regizate şi puse în scenă de alţii. Aşa că România de ce ar fi fost o excepţie. A făcut şi face parte din aceste interese la nivel mondial, unde unii se joacă cu soarta popoarelor. Dar ce contează soarta celor mulţi, a "prostimii" cum se mai spune. Scopul scuză mijloacele. Marile puteri ale lumii fac jocul, cei mici trebuie să suporte consecinţele fără să aibă voie prea multe de spus.

De când este lumea asta pe pământ, când societatea, indiferent de organizare, nu a mai produs bogăţie pentru cei care au condus, aceştia au folosit fel de fel de aşa zise "experimente" pentru a produce schimbare şi a produce din nou bogăţie pentru ei. Au căzut imperii, dar s-au ridicat altele pe ruinele celor vechi (cel mai recent exemplu este căderea imperiul socialist şi naşterea uniunii europene). În istoria relativ recentă putem vorbi de schimbările produse de Revoluţia franceză, de ascensiunea şi decăderea lui Napoleon, de naşterea şi susţinerea comunismului în unele ţări din Europa şi Asia, de ascensiunea lui Lenin şi de decăderea lui Gorbaciov, de apariţia şi dezvoltarea în plină criză economică a fascismului, de ascensiunea lui Musolini, a lui Hitler şi a imperiului japonez, de menţinerea războiului rece ca factor de progres economic şi tehnologic şi implicit de bogăţie pentru unii.

Putem vorbi puţin şi de apariţia UE, ca ultimă, aş putea spune, "găselniţă" sau "experiment" în care unii sunt mai egali decât alţii. Unii conduc şi alţii doar mimează că fac acest lucru şi se mulţumesc cu "firimiturile de la masa bogatului". Nu vedeţi că şi la noi în ţară nu se mai poate face nimic fără fonduri europene, date după reguli europene. Dacă supărăm pe cineva se închide "robinetul" şi nu mai primim nimic şi nu mai putem face nimic. Unii se dezvoltă în continuare, iar alţii sunt doar pieţe de desfacere. Cei puternici nu doresc, sub nici o formă, scăderea standardelor de trai din ţara lor în defavoarea unor stat mai mici. Drept pentru care fac orice în acest sens.

Noi, românii, suntem buni pentru Europa dezvoltată prin medicii, inginerii, economiştii şi de ce nu agricultorii şi constructorii care merg să lucreze în ţările dezvoltate, dar sărăcia să o păstrăm în ţară, să nu îi mai deranjăm cu etniile care merg pe acolo şi îi stupefiază cu modul lor de trai şi cu aşa zisa "muncă", după care îşi fac palate cu turnuleţe.

Sunt convins că societatea omenească va genera noi "experimente" mondiale, inclusiv medicale, climaterice, financiare sau de altă natură, deoarece ritmul de creştere a populaţiei mondiale nu poate fi ţinut sub control altfel. Am mai spus, dacă prin anii '60 ai veacului trecut eram aproape 3,5 miliarde, acum oficial suntem aproape 7,2 miliarde. Deci în 50 de ani populaţia lumii s-a dublat, ceea ce în istoria cunoscută nu a mai existat un asemenea ritm de creştere a populaţiei. Vă rog să vă închipuiţi ce va fi peste 50 de ani.

Ori aceste mase mari de oameni se mişcă, au nevoi de hrană, de condiţii normale de trai şi cum mijloacele de informare cunosc o dezvoltare explozivă, discrepanţele enorme existente între cei bogaţi şi cei săraci sunt evidente şi vor duce inevitabil la mari schimbări în viitorul apropiat, sau mai puţin apropiat, schimbări generate de nevoia de progres şi de găsire de soluţii inovative.

Revenind la perioada din decembrie 1989, moartea ministrului apărării, a marcat un moment psihologic foarte important în derularea schimbării vechiului regim. A fost decapitată conducerea armatei, o instituţie a statului prin excelenţă bazată pe fluxuri informaţionale ierarhizate şi foarte clar reglementate. A urmat o adevărată degringoladă în structurile de conducere, chiar dacă acest fapt nu a fost recunoscut, dar aşa a fost perceput de noi cei care ne aflam la baza ierarhiei militare. Nu mai ştia nimeni ce ordine să dea, de cine să asculte. La unitatea unde lucram, domnea, în acea zi de 22 decembrie, o atmosferă apăsătoare de aşteptare.

Lucrând în unitate subordonată CAvM, pe canale neoficiale, de pe la prieteni, aflăm că din elicoptere era supravegheat tot oraşul şi că mase compacte de oameni de pe marile platforme industriale Vulcan, IMGB, Pipera, 23 August şi Republica, Turbomecanica Militari, IOR se îndreaptau către centrul Bucureştiului.

Atunci eu, care nu aveam astâmpăr şi vroiam să ştiu ce se întâmplă, curiozitate care m-a însoţit pe tot parcursul vieţii, îi cer, din nou, voie comandantului să merg în centru să văd ce se întâmplă acolo. El mi-a zis, puţin indiferent "Du-te". Dar cum maistrul Dobre nu a mai vrut să meargă cu mine, caut pe altcineva mai curajos. S-a oferit să meargă cu maşina sa, o Skoda, maistru C…..u, de vârstă mai apropiată cu a mea.

După emoţiile trăite de seara trecută, nu mai luăm pistoalele cu noi. Plecăm pe la 9.30 din unitate pe şoseaua de centură, prin Voluntari, Colentina şi Bucur Obor. Până aici nimic deosebit. Oameni răsleţi pe trotuare, circulaţia auto foarte redusă, în rest linişte. Când trecem de sensul giratoriu de la Bucur Obor spre Calea Moşilor, artera nouă, acolo am văzut pentru prima dată grupuri de 7 - 8 persoane, bărbaţi şi femei, pe trotuare care strigau "Veniţi cu noi". Pe la balcoane erau oameni care se uitau la ei.

Când ajungem cu maşina la intersecţia Calea Moşilor cu Rosetti şi ne uităm spre Universitate bulevardul era aproape plin de oameni. Circulaţia maşinilor era oprită. Parcăm şi noi în apropiere, în parcarea Hotelui Modern. Ne dăm jos din maşină ca să vedem mai bine ce se întâmplă. Pe cutiile care protejau tablourile cu siguranţe de lângă stâlpii de iluminat erau urcaţi bărbaţi care strigau "Să fim uniţi" "Să nu ne fie frică" "Ne-au înfometat destul".

De pe toate străzile adiacente veneau oameni paşnici care se alăturau mulţimii care înainta uşor spre Piaţa Rosetti. Ne hotărâm să ajungem şi noi la Intercontinental, dar nu puteam lăsa maşina acolo, fiind prea expusă, aşa că ne urcăm în maşină şi ne continuăm drumul pe Calea Moşilor, artera veche, traversăm strada Hristo Botev, apoi spre Piaţa 1848. Facem stânga pe lângă Sinagogă, pe strada Sfânta Vineria şi acolo parcăm într-un loc ferit de mulţime, undeva mai sus în spatele Magazinului Cocor.

 Când coborâm din maşină, venea dinspre Udrişte pe strada Sfânta Vineri, un grup compact de vreo 20-30 de eleve şi elevi în uniformă, probabil de la Liceul Matei Basarab. Elevii, care erau foarte zgomotoşi, mai ales fetele din fruntea grupului strigau "Veniţi cu noi. Şi voi aveţi copii. Şi noi avem copii". La care colegul meu glumind zice "Oare cine le-o fi făcut la puştoaicele astea copii".

Coborâm şi noi în spatele acelui grup de elevi, pe străduţa care este între Magazinul Cocor şi Catedrala Catolică Sf. Iosif şi ajungem în Bulevardul Unirii. Pe bulevard nu circulau maşini, ci era plin de oameni. Mă uit spre Magazinul Unirii unde văd în dreptul fântânilor arteziene un grup compact de militari care stăteau acolo. Mai târziu, peste ani, am aflat că era personalul militar de la Academia Militară, care primiseră misiunea de a face un cordon care să împiedice pătrunderea mulţimii spre Universitate. Dar în momentul acela când i-am văzut eu, erau depăşiţi de evenimente şi asistau şi ei la mulţimea de oameni care se îndreptau spre Universitate.

Mă îndrept, cu colegul meu, spre Universitate. Şi pe stînga şi pe dreapta erau sparte geamurile magazinelor. Magazinul Cabana era devastat, la fel şi Cinema Luceafărul cu magazinele adiacente. Dar acestea probabil s-au petrecut în noaptea de dinainte, că acum ziua mulţimea era paşnică.

Ne strecurăm tot mai greu prin mulţime, care era din ce în ce mai compactă spre Universitate şi Intercontinental. Era o mare de oameni. Ajungem în dreptul Bisericii Colţea. Colegul zice "Nu cred că mai putem înainta".  La un moment dat vedem elicopterul care decolase de pe CC cu Ceauşescu şi gaşca lui. Acum elicopterul făcuse un viraj spre stânga şi zbura pe deasupra Bulevardului Magheru spre Piaţa Romană. Am auzit cum din piepturile tuturor, ca la o comandă, a izbucnit un strigăt profund de bucurie "A fugit dictatorul. A fugit Ceauşescu". Nu o să uit niciodată, cât voi trăi, vuietul de bucurie al mulţimii care era adunată în toată zona centrală a capitalei. Fiind acolo în mijlocul mulţimii am trăit şi am simţit acea descătuşare enormă de energie umană, acea bucurie a libertăţii exprimată pentru prima dată.

Colegul îmi zice "Hai să mergem la unitate, dacă unitatea primeşte vreo misiune şi ne dă dezertori". Eu aş fi vrut să mai stau, chiar să nu mai plec de acolo decât o dată cu acea mulţime, dar m-am gândit că şi colegii din unitate aşteptau să afle cum stau lucrurile în centru.

La un moment dat, în mulţimea aceea compactă de oameni care stăteau aproape ca "sardelele" îşi face loc o formaţie de militari în termen, în coloană de cîte 4, care se deplasa de undeva din spatele Teatrului Naţional şi se îndrepta pe lângă Cinematograful Luceafărul pe străduţa care duce la Banca Naţională. Militarii, care erau destul de mulţi, se retrăgeau tăcuţi din dispozitivul în care au fost implantaţi de dimineaţă. Mulţimea scanda "Armata e cu noi". Personal, mie mi s-a părut curios atunci cum din mulţimea aceea compactă şi foarte aproape de militari, erau unii care îi controlau pe militarii în termen în portîncărcător, să vadă dacă aceştia aveau la ei muniţie de război sau muniţie de manevră. Bieţii tineri militari erau atât de speriaţi de marea de oameni de acolo, că nu ziceau nimic doar mărşăluiau în formaţie.

Ne hotărâm şi noi să ne întoarcem la maşină şi să mergem la unitate. Era orele amiezii. O luăm spre Piaţa Vitan şi la un moment dat strada era plină de oameni care se îndreptau spre centru. Am stat pe dreapta, pe trotuar, cu maşina aproape 5 minute până când a trecut acel mare grup de manifestanţi. Trecem pe acasă pe la colegul care locuia prin Titan, îşi ia nişte schimburi şi ne îndreptăm prin Pantelimon la unitate.

În unitate, întradevăr, se primise pentru prima dată de când se declanşaseră aceaste evenimente, ordine clare privind misiunea unităţii noastre. Aceasta era de pază strictă a perimetrului cazărmii. Cum noi eram în cazarma regimentului, am primit ca sector de responsabilitate pentru pază, partea cazărmii unde eram dislocaţi, adică vreo 300 de metri de gard. Conducerea unităţii noastre a organizat această pază, a distribuit muniţia tuturor militarilor. Se declanşase acea psihoză a teroriştilor care doresc înăbuşirea Revoluţiei. Au fost ofiţeri care nu se simţeau în siguranţă numai cu pistolul din dotare şi au solicitat să li se dea şi câte un pistol mitralieră cu muniţia aferentă.

Circulau zvonuri că unitatea militară ar putea fi atacată. Noi, fiind înconjuraţi pe 3 laturi de câmp şi pe o latură de pădure, puteam fi atacaţi de oriunde, dar nu ştiam cine ne-ar putea ataca. Zvonurile că eram în apropierea unuia din centrele de pregătire a trupelor de securitate de la Brăneşti, au amplificat confuzia şi teama şi mai mult.

Pe timpul zilei, mai era cum era, că aveai vizibilitate pe o distanţă mai mare, dar când a venit noaptea, sentimentele de teamă, de acel inamic necunoscut s-au amplificat la întregul personal militar şi civil. Probabil ca să îi menţină cu atenţia trează, cei de la regiment dădeau alarme. Şi atunci chiar dacă nu erai în schimbul de gardă, trebuia să ieşi afară din clădire. După vreo 2-3 alarme din astea, la un moment dat în noapte s-a declanşat "iadul".

Pe clădirea în care erau cazaţi militarii de la regimentul de geniu, clădire cu două etaje, a fost montată o mitralieră. Unul dintre ofiţerii de serviciu de la regiment care făcea controlul pazei cazărmii, cazarmă care se întindea pe o suprafaţă destul de mare, a folosit o rachetă de iluminare într-o zonă mai întunecată. Aceste rachete sunt asemănătoare celor folosite astăzi de artificieri la diferite manifestări nocturne. În coborâre, globul de lumină produs de rachetă determină mişcarea umbrelor obiectelor, clădirilor, pomilor, oamenilor.

Unuia dintre militarii în termen din "cuibul de mitralieră" instalat pe bloc i se pare, în acea atmosferă tensionată de existenţa teroriştilor, că zăreşte în acel întuneric al nopţii, fiind aproape ora 23, şi în lumină difuză creată de racheta de iluminare, pe cineva care se ascundea după copacii din marginea pădurii de peste şoseaua de centură şi de peste calea ferată, cu care unitatea militară se învecina. De frică, sau din alt motiv, deschide focul din proprie iniţiativă, fără altă comandă. În acel moment, când a început răpăitul "căţelei", toţi care erau în sistemul de pază al unităţii, la gardul de împrejmuire, deschid focul, doar din instinctul de apărare şi de frică, fără să vadă pe nimeni în acel întuneric al "iadului care se deschidea în faţa lor".

Nici nu cred că vă închipuiţi ce a urmat. Oricât de tare te ţineai, la auzul măcănitului infernal al morţii atâtor arme, carnea de pe corp începea singură să tremure, fără să o mai poţi controla. Unii, bărbaţi şi femei, au avut chiar serioase probleme de control propriu, inclusiv cei care stăteau în clădire. Mă refer că nu au mai putut controla urinarea, au avut crize de panică sau au început să plângă şi se piteau fiecare pe unde credea că poate scăpa.

Acest vacarm nu a încetat, decât atunci când s-a terminat muniţia fiecăruia şi au început să strige, din posturile în care erau, după muniţie. Lucrurile s-au mai calmat când ofiţerii au trecut pe la fiecare, prin post şi le-au spus că spre unitate nu s-a tras nici un glonţ şi nu ne atacă nimeni.

Au fost destule situaţii hilare care denotă lipsa de pregătire pentru astfel de situaţii neprevăzute. "Dar la război ca la război". Îmi aduc aminte de o situaţie, care după acel moment a devenit hazlie. Un grup de cadre militare care erau într-un birou, la auzul declanşării infernului de afară, s-au repezit cu toţii la uşa care dădea afară din clădire, să nu fie surprinşi acolo, ştiind că o altă cale de a ieşi nu este, pentru că toate geamurile aveau gratii metalice solide. În momentul în care se îndreptau spre uşă, doi militari de afară, care se adăposteau după clădire, deschid focul în direcţia în care trăgeau cu toţii, adică spre pădure, şi blochează involuntar, cu focul lor, ieşirea din clădire. Cei din interior erau terminaţi psihic. Povesteau, după aceea cu haz, cum îşi spuneau unii altora când au văzut barajul de foc de la uşă "Până aici ne-a fost", "Ne curăţă pe toţi ca pe şobolani, fără să putem face nimic". Dar soarta a făcut ca să nu fie atunci nici un incident.

 Vă puteţi da seama, în schimb, câte gloanţe s-au înfipt în copacii din marginea pădurii şi în stâlpii de beton care susţineau linia de înaltă tensiune de la calea ferată învecinată. Mai mult, în urma puternicului baraj de foc, nu a putut pătrunde nici un "duşman", în schimb a fost secţionat şi un cablu de înaltă tensiune a căii ferate. Cablu care la contactul cu şina a făcut un scurtcircuit, o flamă şi un zgomot puternic care a amplificat acea stare de tensiune şi de teamă.

În acea noapte nu a mai dormit nimeni. A doua zi, sâmbătă, la lumina zilei, lucrurile s-au mai calmat în privinţa atacurilor teroriştilor. Dar şi atunci s-au întâmplat unele lucruri ciudate, care într-o stare de normalitate nu cred că erau posibile a se întâmpla. Unul chiar putea avea consecinţe grave. Ofiţerul care făcea controlul armamentului militarilor ieşiţi din gardă era la un pas să fie nimerit de un glonţ uitat pe ţeavă şi la prezentarea armei pentru control, militarul apasă pe trăgaci. Glonţul i-a şters urechea. Ofiţerul s-a albit la faţă şi nu a mai fost bun la nimic toată ziua.

Aflaserăm deja că Ceauşescu a fost prins, chiar dacă la televizor asistam la acea acţiune plină de suspans "jocul pisicii cu şoarecele" şi de inducere a unei atmosfere de nesiguranţă şi de teamă. Cei de atunci din vârful aviaţiei militare şi a ministerului apărării au cunoscut permanent poziţia "fugarilor" şi au încercat să se descotorosească de ei. Nu au vrut sau nu au avut "sânge în instalaţie" (dar au avut ghips) să gestioneze această situaţie care se putea rezolva mult mai repede prin arestarea fugarilor de la Bucureşti, din momentul în care aceştia erau în elicopter şi acesta a fost în unitatea specială de la Otopeni, înainte de a pleca la Snagov. Poate nu mai mureau atâţia oameni nevinovaţi. Cine ştie ?

În ziua de 23 decembrie 89, pe la ora 12.00, un avion AN24 care zbura spre Constanţa a fost nevoit să se întoarcă, de urgenţă şi de nevoie, la Otopeni după ce în momentul când trecea pe deasupra cazărmii noastre cei care erau în paza unităţii într-un punct mai izolat şi la distanţă de clădirea comandamentului regimentului au deschis focul. Ei nu au făcut altceva decât să respecte ordinul dat "că tot ce zboară prin aer trebuie tratat ca inamic". Atunci nu s-a întâmplat nimic deosebit, dar oare cu cei doi generali care au murit prin doborârea avionului de întorcere de la Timişoara, cum o fi fost. Ce vină aveau cei din echipajul avionului. Istoria îi va judeca pe vinovaţi.

Ştiind că se apropie ziua de 24 decembrie când soacra mi-a scris că vine cu fata mea de 2 ani şi jumătate de la Vatra Dornei, eu stăteam ca pe ghimpi. Trebuia să o aştept în gară. Nu aveam cum să o anunţ să nu mai vină. Soţia nu avea cu ce să se ducă la gară în condiţiile când prin oraş era haosul produs de schimbarea mersului istoriei. Mijloacele de transport în comun nu mai circulau. M-am rugat de maistrul Dobre, care avea maşina lui proprietate personală, el fusese în Angola, să meargă cu mine duminică dimineaţă în Gara de Nord să o aştept pe fiica mea. Acesta a înţeles situaţia şi a acceptat, mai ales că mergeam ziua. Ştiam că trebuie să evităm zona centrală a oraşului. Aşa că pe la ora 07.00 duminică dimineaţă am plecat prin Colentina până la Bucur Obor, apoi pe Ştefan Cel Mare, iar după Piaţa Victoriei am făcut stânga pe o străduţă care ne-a scos la Magazinul Sora şi am ajuns la Gara de Nord. Când parcam, nişte oameni care stăteau ascunşi după coloanele de la intrarea principală în Gara de Nord, strigau la noi "adăpostiţi-vă, nu vedeţi că se trage". Atunci şi noi ne-am dus după acele coloane şi ne uitam la nişte militari şi civili care erau pe clădirea ministerului transporturilor şi trăgeau înspre Casa Radio.

La un moment dat, de pe strada Witing apare un tanc T55, care demarează şi cu viteză mare traversează Bulevardul Dinicu Golescu, trece prin faţa Gării de Nord, ajunge până la Magazinul Sora, roteşte de câteva ori turela şi se întoarce iar spre Witing. Ca în filme !!

În Gara de Nord erau foarte puţini oameni. Prin acoperişul de sticlă erau găuri făcute de gloanţe. Am aflat că pe timpul nopţii s-a tras şi pe acolo.

Mă interesez la informaţii dacă trenul mai vine şi mi s-a spus că vine, că este plecat din Vatra Dornei, dar nu se ştie cât mai întârzie. Trebuia să ajungă în jurul orei 7.30. Aşa că am hotărât să stau să îl aştept, pentru că nu aş fi putut avea linişte până nu eram singur că nu sunt în acel tren soacră-mea şi fiica mea.

Când stăteam în gară şi aşteptam, am văzut cum a fost adus, de către un grup de oameni, la postul de miliţie din garră, un student străin din Regie, "identificat" de către revoluţionari ca "terorist". Era puţin "boţit", dar cine ştie "o fi fost" "nu o fi fost", nu prea avem răspunsuri.

Tot întrebam, aproape din oră în oră, la informaţii dacă mai vine trenul şi primeam acelaşi răspuns "Vine". Am aşteptat aşa până în jurul orei 12.00, când în sfârşit a venit acceleratul Vatra Dornei - Bucureşti, cu vreo 10 vagoane. Din tot trenul au coborât doar doi oameni, doi bărbaţi, în afară de controlori. Am mers până la capătul trenului să mă conving că nu a venit soacra cu fiica mea. Atunci am văzut că la câteva compartimente erau sparte geamurile. Am aflat de la controlori că pe la Buzău unii s-au revoltat, pe tren, probabil era "tren comunist" şi au aruncat cu pietre în el, astfel şi-au descărcat ura împotriva comunismului.

După anul nou am primit scrisoare de la soacra mea care mi-a scris că se pornise la drum, dar cei din Gara Vatra Dornei, oameni cu "capul pe umeri" i-au spus "Unde mergi femeie cu copil mic la tine în Bucureşti. Acolo se împuşcă, sunt oameni morţi, du-te acasă. Ai să mergi la Bucureşti după ce se termină "balamucul"". De aceea eram eu foarte îngrijorat, că ştiam de ce este în stare soacra. Cu vreun an şi jumătate înainte, am mai trecut prin nişte momente de suspans cu soacra mea.

Despre ce este vorba. Eu eram cu serviciul în Bucureşti, soţia primise repartiţie, ca profesoară la Baia Borşa, undeva lângă Borşa, aproape de Sighetul Marmaţiei, în judeţul Maramureş. Fata noastră, în vârstă de aproape un an, era la soacra mea, deoarece mama mea plecase în lumea umbrelor de aproape 5 ani. Avusese şi ea grijă câteva luni de primul nostru băiat.

Era o iarnă grea. Soţia a venit până la Bucureşti şi sunând, din întâmplare, la un unchi de al ei din Vatra Dornei află că mama ei s-a pornit cu trenul, cu cea mică, pe acea vreme, la Baia Borşa. Ne gândeam, dacă ajunge la Baia Borşa unde va sta că nu cunoaşte pe nimeni acolo. Ne uităm în mersul trenurilor şi deducem că trenul cu care a plecat ar fi trebuit să ajungă în gara Salva, de unde ar fi trebuit să ia alt tren spre Borşa şi de acolo spre Baia Borşa cu autobuzul. Căutăm prin cartea de telefon numărul de telefon de la Gara Salva şi după mai multe încercări, dăm acolo de o doamnă, foarte de treabă, care înţelege situaţia noastră. O rugăm să ne ajute şi să caute prin sala de aşteptare o femeie cu un copil mic şi să îi spună să ia trenul spre Bucureşti şi nu spre Borşa. Şi astfel mă trezesc la Bucureşti cu soacra şi fetiţa, pe un timp când nici un câine nu îţi venea să îl dai afară de ger ce era.

După ce am făcut această paranteză şi revenind la evenimentele din decembrie, aş putea să vă spun că şi la mine la Udeşti s-a făcut "revoluţie". Autobuzul care făcea legătura între Suceava şi Udeşti, a fost oprit de călători înainte de a intra în sat. Au coborât câţiva călători, înfierbântaţi şi plini de ură împotriva "comunismului", câţiva revoluţionari care trebuiau să-şi descarce energiile încătuşate şi au dat foc unei mici clădiri care era sediul de vară a fermei legumicole (la noi îi zicea "bulgărie"), în acel timp fiind închisă şi în conservare pentru iarnă. Am putea aprecia că energiile negative ale acelor meleaguri au ars odată cu acea clădire.

Revenind la firul poveştii, dacă am văzut că nu a venit soacra cu trenul în acea duminică de 24 decembrie 1989, m-am mai liniştit sufleteşte, dar acum trebuia să îi spun şi soţiei care şi ea stătea cu grijă acasă cu cei doi băieţi ai noştri. Aşa că hotărâm să trecem pe acasă la mine, mai ales că şi domnul C….n I., care locuia aproape de mine, m-a rugat că dacă ajung pe acasă, să trec şi pe la el şi să le spun soţiei şi celor doi băieţi ai lui "să meargă cu toţii" la fratele lui în cartierul Pantelimon, văzând probabil de pe la televizor că în zona Antiaeriană - Mărgeanului se trăgea de "mama focului". Tot ca o paranteză, după evenimentele din acel decembrie, domnul Crăciun mi-a arătat un glonţ, pe care îl păstra, care i-a pătruns în casă prin geamul de la sufragerie şi a ricoşat într-un perete, după ce familia plecase la fratele lui.

Era duminică 24 decembrie 1989, în jurul prânzului. Plecăm de la Gara de Nord spre Gara Basarab, apoi prin Regie spre Apaca şi când ajungem în dreptul Fabricii de motoare electrice, a început să mi se facă pielea "ca de găină". Vedeam pe viu imagini pe care le văzusem numai la televizor, prin Orientul Mijlociu, sau prin filme. În noaptea precedentă au fost evenimentele acelea la sediul Ministerului Apărării, cu presupuşii "terorişti" de la USLA, precum şi cu studenţii militari de la Academia Militară, facultăţile tehnice, care au fost chemaţi să apere sediul Ministerului Apărării. S-a deschis focul asupra autobuzelor cu care erau transportaţi. Au fost morţi şi răniţi. Cineva avea nevoie de morţi şi răniţi ca să justifice "revoluţia", răsturnarea de regim.

Pe şosea, de la Apaca erau maşini arse până la Răzoare. Am făcut slalom cu maşina noastră printre ele. Dar trăiam un sentiment de spaimă. Nu mai spun de Dobre care zicea mereu să plecăm cât mai repede de acolo, să nu tragă cineva şi în noi, să ne ia drept "terorişti". Eu zic "chiar aşa ziua mare". Din mass media am aflat, mai apoi, că pe Ghencea s-a tras, ziua în amiaza mare, într-o maşină în care era o femeie şi pe bancheta din spate fetiţa ei. În această tragedie a fost implicată de fapt familia unui ofiţer, pe care l-am cunoscut de la Academia Militară. Soţia şi fata veneau cu maşina la unitate să îi mai aducă schimburi şi de mâncare.

De la Răzoare o luăm pe Trafic Greu şi la Circa Financiară facem dreapta pe Calea 13 septembrie până la Lira. Acolo, în dreptul bisericii, ne opreşte un om şi ne zice "aveţi grijă pe unde mergeţi că sunt patrule de oameni care apără revoluţia şi care vă controlează. Noi zicem "să ne controleze că nu avem nimic".

Când ajung la blocul meu am rămas surprins că se auzeau, de la boxele montate în geamurile apartamentului unui vecin de la etajul 7, pasionat de electronică, îndemnurile la apărarea revoluţiei, la constituirea comitetelor de bloc pentru apărare împotriva teroriştilor. Intru singur în scara blocului, că Dobre a rămas în maşină, nu a vrut să urce acasă la mine, el vroia să ajungem mai repede înapoi la unitate. Urc la etajul 1 şi văd că pe palier erau scoase fotolii, scaune şi masă, erau multe vecine, dar şi unii vecini, care se constituiseră în comitetul de apărare al blocului, la îndemnul binecunoscutului vecin "revoluţionar". Eu întreb "Dar de cine vă apăraţi", "Cum nu ştiţi, nu aţi auzit ce se întâmplă prin oraş, că teroriştii se infiltrează şi se ascund prin blocuri". Nu lungesc prea mult vorba cu ei, dar aflu, aşa ca o situaţie hazlie, că o vecină a cărui soţ, militar fiind, era la unitate, se temea îngrozitor să nu fie violată în casă de terorişti şi stătea mai mult cu acel comitet de apărare. Intru în casă, îi spun soţiei să stea liniştită că nu a venit cu trenul maică-sa cu fetiţa, să aibă grijă de băieţi şi să nu stea pe hol că aşa zişii "teroriştii" nu au treabă cu cartierul nostru, iar isteria asta care creează multă nesiguranţă este indusă de oameni ca vecinul nostru. Iau ceva de mâncare şi plec în grabă. Îi spun lui Dobre să mergem şi la domnul C….n acasă, căci era foarte aproape de mine. El zice "Nu mai merg nicăieri, dacă vreţi, mergeţi singur, eu rămân aici cu maşina". Ştiind că i-am promis omului, cobor din maşină şi alerg până la blocul unde locuia familia C….n. Când intru în acel bloc sunt înconjurat rapid de un grup de oameni care mă iau la întrebări "Cine sunt", le-am spus că sunt coleg cu domnul C….n "Dacă sunt coleg cu domnul C….n, de ce nu sunt la unitate". Le explic despre ce este vorba şi că trebuie să le transmit un mesaj celor din familia C….n. "Dar cum am plecat eu din unitate, am dezertat". "Nu m-am învoit, pentru fata mea, aşa cum v-am spus". "Dar de unde ştim noi că spui adevărul". Abia atunci am început să realizez în ce mă băgasem singur, simţeam că "o bag pe mânecă". Unul zice "Ia chemaţi-l pe I…ţ să vedem dacă îl recunoaşte". Din spatele blocului vine fiul mai mare a domnului C…n care mă recunoaşte, pentru că am mai fost pe la ei şi le zice "Da, este şeful lui tata". Eu cu vocea tremurândă îi zic "Uite ce e, tatăl tău a zis că împreună cu fratele tău să o luaţi pe mama voastră şi să mergeţi la unchiul vostru în Pantelimon, să staţi acolo". Şi o zbughesc afară din scara blocului, fără să mai zic nimic şi fără să mă mai uit înapoi.

Îi spun lui Dobre de păţania mea. El zice să plecăm mai repede şi să o luăm pe la Piaţa Sudului. Nici bine nu plecăm cu maşina că la intersecţia străzii Sebastian cu Calea Rahovei, ne opreşte un grup de revoluţionari, puştani şi copii din zonă, cărora revoluţia le-a dat aripi să facă ce vor ei. Atunci nu se mai acţiona după legi sau reguli cunoscute, totul era după priceperea fiecăruia. Ne coboară din maşină, ne întreabă ce este cu noi, nu le spunem că suntem militari, după păţania din scara blocului domnului C….n, ne iau la control corporal şi apoi controlează şi maşina, pe la motor, pe sub scaune, prin portbagaj. Întrucât nu au găsit nimic suspect ne-au lăsat să plecăm. Dobre zice "ce s-ar fi întâmplat dacă aveam pistoalele la noi ca joi seara, ar fi bine să o luăm cât mai pe ocolite până la unitate". Nu bine intrăm pe Calea Ferentari că un alt grup de revoluţionari din zonă ne opreşte. Şi iar la control, cu toate că de acolo se vedea celălalt grup care ne controlase cu câteva minute mai înainte şi bineînţeles că le-am spus că am mai fost controlaţi şi noi şi maşina. Nimic, puradeii se dădeau "mari revoluţionari". Scăpăm şi de acest control. O luăm spre Belu, apoi pe Şoseaua Olteniţei până la Piaţa Sudului, coborâm spre Podul Mihai Bravu. Dobre vroia să treacă şi el pe acasă. El stătea pe Aleea Fizicienilor. Eu rămân în maşină, iar el urcă rapid până în casă. Când se întoarce aflu că magazinul la care soţia lui era şefă de magazin, undeva la Foişor, a fost spart noaptea de grupuri de oameni, iar ziua a trebuit să dea restul de mărfuri alimentare comestibile, gratis pentru revoluţionari.

Ne îndreptăm, apoi către unitate. Dobre zice "ştiu eu pe aici un drum prin spate pe la IOR şi ajungem repede în Pantilimon. Numai că cei de la IOR chiar acel drum îl controlau. Am trecut din nou prin furcile caudine ale controlului, dar de această dată făcut de oameni maturi. Neavând nimic deosebit ne-am continuat drumul.

La ieşirea din localitatea Pantelimon, pe şoseaua spre Constanţa era un baraj format din două tancuri aşezate la distanţă unul faţă de altul. Erau tancurile de la Regimentul de tancuri a lui Mureşan, care în ziua de 21 decembrie erau în faţa CC al PCR, iar acum în ziua de 24 decembie erau deja în apărarea "Revoluţiei". Ne strecurăm uşor printre ele, ca să fim bine observaţi de cei din turelă şi să oprim la orice semn al lor. Dar nu ne-au orpit şi ajungem la pasajul peste calea ferată de la Acumulatorul. Când trecem pe sub pasaj acolo era un grup mare de oameni de la unitatea militară de la Cernica ce făceau un control al tuturor vehiculelor care treceau pe acolo. Cunoscându-ne ne-au oprit, dar nu ne-au mai controlat.

Ajungem în sfârşit la unitate. Le povestim tuturor despre cele întâmplate. Aflăm şi noi că unul dintre colegii care locuia în cartierul Pantelimon şi care s-a dus până acasă cu maşina lui a fost şi el controlat, dar fiind o fire mai arţăgoasă s-a luat la ceartă cu un grup de apărători ai revoluţiei, a fost legat, puţin mai mult "bumbăcit" şi aşa cum se spunea pe la televizor "teroriştii" sau suspecţii trebuiau predaţi la cel mai apropiat post de miliţie sau la unităţile militare din apropiere. Astfel colegul nostru a ajuns la postul de miliţie, care a luat legătura cu unitatea. A fost trimis un delegat al unităţii noastre cu o maşină să îl ridice de acolo.

Unii din unitate erau foarte revoltaţi de acest tratament, dar aşa este la "revoluţie", regulile vechi nu se mai respectă, sunt alte legi care guvernează "revoluţiile", când se rupe cu trecutul şi noul încă nu s-a născut. Pentru o perioadă este un vid.

Pe fondul celor auzite şi a celor întâmplate în capitală, comandantul nostru era foarte afectat. Fără să spună nimănui, după amiază spre ora 16.00 când era aproape seară, ia maşina unităţii, un ARO 243, cu şoferul având asupra lui întregul armamentul, încă un soldat înarmat şi el înarmat cu pistolul din dotare şi pleacă din unitate. Eu am bănuit unde se duce. La socrii lui în satul Cernica. După ce se înnoptează bine, pe la ora 21.00, aflu că l-au prins grupurile revoluţionare din Cernica şi el cum nu a vrut să le dea prea multe explicaţii, vorba aceea "el era comandant şi nu da socoteală la alţii", au fost dezarmaţi, legaţi şi predaţi unităţii militare de la Cernica. Acolo era comandant un foarte bun prieten al comandantului nostru. Dar în condiţiile de atunci nici nu a vrut să audă de prietenie şi de explicaţiile comandantului nostru. Aşa că i-a băgat la arest pe toţi trei.

Ştiindu-i buni prieteni, inclusiv de pahar, şi cu comandantul Regimentului de Geniu Aviaţie, m-am gândit atunci să mă duc să îl rog să vorbească el cu comandantul unităţii militare de la Cernica, "ca de la comandant la comandant" ca să le dea drumul celor trei aflaţi în arest. Zis şi făcut, dar acesta m-a refuzat spunând "dacă a avut altă misiune comandantul vostru ?".

Eu cred că eram singurul din acea microgarnizoană care îl cunoşteam foarte bine, pentru că am fost 5 ani colegi la academie.

Am mers apoi la şeful de stat major al regimentului cu care puteam vorbi deschis. I-am explicat şi l-am rugat să ia legătura cu cei de la Cernica pentru a le da drumul celor 3 din arest. Acesta îl sună pe comandantul de la Cernica, cu care se cunoştea foarte bine, care îi spune că numai dacă îl sună comandantul aviaţiei militare îi dă drumul. Aflând acestea, sun eu urgent la Comandamentul Aviaţiei Militare, la biroul care ne coordona şi toţi ofiţerii de acolo nu au dorit să se implice, spunând "suntem în alarmă de luptă, dacă şi-a făcut-o cu mâna lui să suporte consecinţele" şi nu au vrut să meargă la comandantul aviaţiei militare "că are şi aşa destule pe cap", să îi spună despre comandantul nostru.

Am încercat şi cu greu am reuşit să vorbesc la telefon în acea noapte cu un colonel de la operaţii din comandament, care era foarte bun prieten cu comandantul nostru, fiind din aceeaşi zonă, de pe la Caracal-Deveselu. Acesta avea acces mai uşor la comandantul aviaţiei militare şi înţelegând situaţia mi-a spus "să văd ce pot face, dacă prind un moment prielnic să intru la comandantul aviaţiei". Pe la ora 3 noaptea, mă sună acel colonel şi îmi spune că i-a transmis comandantului aviaţiei mesajul meu şi că va lua legătura cu Cernica. Eu ştiam că comandantul aviaţiei, inclusiv fiul lui, îl cunoşteau bine pe comandantul nostru şi aveau o relaţie foarte bună. În situaţii critice se poate vedea caracterul adevărat al omului, se pot vedea adevăraţii "prieteni".

Luni pe la 08.00, ne trezim cu maşina noastră condusă de cineva de la Cernica şi ne predau armamentul şi muniţia, precum şi pe cele 3 persoane, pe bază de proces verbal. Persoana care a venit şi mi i-a predat, îmi spune "Să ştiţi că au avut mare noroc oamenii ăştia. Aseară când au trecut pe la filtrul instalat de noi sub pasajul de cale ferată nu au vrut să oprească şi era cât pe ce să se deschidă focul asupra lor, dacă nu striga cineva că e maşina cu comandantul bazei de reparaţii, acum am fi asistat la o tragedie".

Îmi aduc aminte cât de speriaţi erau şi militarii în termen care fuseseră ţinuţi o noapte în arestul de la Cernica.

A urmat apoi, în ziua următoare, vizionarea acelei mascarade de proces de la Târgovişte finalizat cu execuţia soţilor Ceauşescu. Am aflat, imediat, că în plutonul de execuţie a fost şi un fost coleg de serviciu de la noi.

Şi acest fost coleg are o poveste interesantă. L-am cunoscut imediat după ce m-am prezentat eu în unitate ca proaspăt absolvent. El fusese adus în unitatea noastră, de la Boteni, de unde făcea naveta la Bucureşti, de fostul comandant pentru a încadra grupa de transport a unităţii. Deci era comandantul grupei de transport, fiind subofiţer de auto.

Avea în primire cîteva maşini: un autobuz, un autocamion DAC 66T, un ARO 243, un tractor şi o autocamionetă. În subordine avea un şofer civil şi doi militari în termen. Nu avea prea multe sarcini de efectuat în unitate. În afară de misiunile de aprovizionare cu materiale şi piese de schimb de la Depozitul central de la Târgşor, de la BATM şi de întreţinerea tehnicii auto a grupei transport, nu făcea nimic altceva. Cei care lucrau în ateliere şi îl vedeau stând mai mult degeaba îl solicitau să îi ajute cu rodajul maşinilor cara erau reparate. Refuzul acestuia se baza pe faptul că această activitate nu intra în atribuţiile lui. Permanent, el avea o replică pe care am reţinut-o "Eu sunt subofiţer de tip nou", replică adaptată la ceea ce la partid se spunea "făurirea omului nou şi a societăţii socialiste multilateral dezvoltate".

Acest subofiţer locuia undeva în Cartierul Progresului, aproape de locuinţa fostului comandant care la revoluţie era pensionat medical, dar şi aproape de un alt subofiţer mai în vârstă, T…l, şi de la care am aflat multe despre cele întâmplate.

În una din zilele anului 1986 mă cheamă comandantul în biroul lui şi îmi zice "L-am chemat pe C…. la mine pentru că are nişte probleme cu nevasta. O bate şi face numai scandal acasă. Aşa că fii şi tu prezent aici la discuţia cu el, l-am chemat şi pe F….". F…. era secretarul organizaţiei de partid.

Ne adunăm cu toţii, la care comandantul zice către C…. "Nu îţi este ruşine mă, să faci scandal în bloc, să ai un asemenea comportament în familie. Ce probleme ai". La care el zice "Sunt problemele mele pe care o să le rezolv singur". Comandantul zice "Dacă ajunge reclamaţia locatarilor din bloc sau a soţiei tale la miliţie, te dă afară din armată. Dacă mai aud că se mai întâmplă asemenea fapte, eu îţi fac raport". După ce ieşim de la comandant, eu îl întreb  pe subofiţer "Cum a aflat comandantul despre cele întâmplate". El îmi zice "A fost socrul meu cu "sarsanaua" la el şi s-a plâns". Socrul lui era primar într-o localitate din Bărăgan.

De la T…l am aflat, ulterior, că probemele lui cu soţia erau mai vechi. Se pare că soţia, fiind fată de primar, "de bani gata", avea unele plăceri "mondene" ţigară, cafea "mai tare" precum şi ochii sectoristului. Drept pentru care soţul o cam "mângâia" când o găsea în stări din astea euforice. Când "i se punea pata" subofiţerului, probabil în urma unor discuţii aprinse legate de bani, distrugea lucruri din casă, care "vezi Doamne" erau aduse, s-au făcute de socru-su. Am aflat că aruncase pe geam, de la etaj, elemente de mobilă, iar o haină de tip Alendelon a tăiat-o cu cuţitul, numai că era de la socrul său.

După un timp săturându-se de dădăceala comandantului nostru a cerut să fie mutat înapoi la unitatea de paraşutişti de la Boteni, pe o funcţie de subofiţer auto.

Mai târziu am aflat că, în momentul în care s-a primit acea misiune pentru procesul lui Ceauşescu de la Târgovişte, în unitatea de la Boteni toţi paraşutiştii activi erau plecaţi în diverse misiuni de pază în Bucureşti, la Televiziune, la Casa Radio, la sediul fostul CC sau la Ministerul Apărării. Aşa că acea grupă necesară pentru execuţia soţilor Ceauşescu a fost formată din cei care mai erau prin unitate, de la auto, de la intendenţă, sau de la alte servicii, care nu aveau o legătură directă cu activitatea de paraşutism. Dar au fost numiţi şi ei de mass media "paraşutişti". Mulţi vor spune că este un element de amănunt fără importanţă în derularea acelor evenimente. Mie mi s-a părut un element de manipulare, de intoxicare cu ştiri false a opiniei publice când prin presă s-a vehiculat că "paraşutiştii de la Boteni au fost în plutonul de execuţie", adevarul fiind de fapt altul. Dar oare ştim care este adevărul ?.

Imediat după execuţia soţilor Ceuaşescu, subofiţerul a fost avansat la cel mai mare grad din corpul subofiţerilor, apoi a fost trecut în rezervă şi rechemat în cadrele active ale armatei, în corpul ofiţerilor, cu gradul de locotenent de aviaţie. Deoarece nu avea nici un fel de studii în domeniul aviaţiei, mulţi din cei care l-au cunoscut nu au înţeles, de ce nu a fost făcut ofiţer auto, el având pregătire de subofiţer auto. Tot atunci a primit un nou apartament, se spunea "ca să i se şteargă urmele". Ulterior a urmat studiile superioare, s-a recăsătorit, a urcat în grad până la gradul de locotenent-colonel, ocupând diverse funcţii de conducere şi de relaţionare cu parlamentul. La un moment dat, a solicitat trecerea în rezervă, continuându-şi activitatea pe cont propriu în domeniul privat, adică un om nou la timpuri noi. Un om care a scris istorie.

Revenind la faptele petrecute în unitatea noastră, în acel decembrie istoric. Aş vrea să remarc că, dacă acel decembrie 1989 a fost sărac în precipitaţii la început, nu a nins deloc până la sărbătoarea de Crăciun, după execuţia Ceauşeştilor, chiar în noaptea de 25 Decembrie, a nins abundent ceea ce a creat alte probleme în paza unităţii.

Personal consider că execuţia soţilor Ceauşescu în sfânta zi de Crăciun este un sacrilegiu pentru poporul român creştin. Puteau fi executaţi mai înainte sau după această sărbătoare. Şi aşa se poate vedea că cei care au coordonat aceste evenimente nu au nimic în comun cu poporul nostru creştin, că interesele care au condus la dispariţia urgentă din viaţă a cuplului Ceauşescu erau mult mai importante decât o sărbătoare creştină care marchează bucuria Naşterii Domnului.

În istoria poporului nostru avem multe asemenea exemple, când interesele unora au prevalat în faţa intereselor celor mulţi. Începând cu asasinarea lui Burebista, asasinarea lui Vlad Ţepeş, asasinarea lui Mihai Viteazul, asasinarea lui Ioan Vodă cel Cumplit, asasinarea lui Tudor Vladimirescu, asasinarea lui Ion Antonescu şi mulţi alţii care nu îmi vin acum în minte. Toţi aceşti "aleşi" şi mulţi alţii şi-au lăsat amprenta asupra poporului nostru, chiar dacă vrem să recunoaştem, chiar dacă nu vrem.

Să nu uit să precizez că imediat după Crăciun au sosit ordinele de avansare care erau aşteptate din vara anului 1989. Un alt prilej de a marca bucuria unora şi de ai confirma în noile grade, dar fără prea mult fast. De fapt petrecerea a fost dată în vară.

În perioada dintre sărbătoarea Crăciunului şi a Anului Nou, pe lângă altele, au fost două întâmplări bizare.

În una din zile, în dreptul unui post de santinelă de la regiment, ziua în amiaza mare, sare gardul unităţii un tânăr îmbrăcat în pijamale de spital. Foarte bucuros şi cu braţele deschise se îndrepta către santinelă, zicând "Am ajuns în Rai, am ajuns în Rai". Vroia să îl îmbrăţişeze şi nu înţelegea de ce acel om strigă la el să stea pe loc. Eu cred că norocul lui a fost că acea santinelă a avut stăpânire de sine şi tărie de caracter, că altfel dacă era o santinelă mai slabă de îngeri îl putea împuşca, mai ales în condiţiile acelea de atmosferă tensionată de aşa zişii terorişti. Santinela a chemat comandantul gărzii, care a venit cu încă doi militari, l-au săltat pe acel individ şi l-au dus la Corpul de Gardă unde l-a bumbăcit bine să spună cine este şi de ce a sărit gardul unităţii, ce misiune are. El spunea mereu că vroia să ajungă în rai şi văzând acel gard în alb (pentru că era văruit) şi-a dat seama că acolo era Raiul şi a sărit gardul ca să intre în Rai. Acum era foarte nedumerit de atitudinea celor de acolo şi nu înţelegea de ce îl bat. Bineînţeles că această veste s-a răspândit repede în toată unitatea şi a ajuns şi la urechile medicului şef care s-a dus imediat la Corpul de Gardă şi cum a intrat şi l-a văzut, a spus "Asta este al meu". Cu aprobarea comandantului l-a luat la Infirmerie şi luând legătura cu Spitalul nr. 9 l-a identificat ca fiind un pacient care a plecat din spital în acele condiţii de degringoladă totală în instituţiile statului. Acest tânăr fusese student la medicină şi din cauza efortului intelectual foarte mare "calculatorul nu a mai rezistat". Nimeni nu a găsit o explicaţie plauzibilă cum a ajuns aşa îmbrăcat sumar din cartierul Berceni, unde era spitalul, până la noi pe şoseaua de centură între Pantelimon şi Voluntari, deci mult în afara Bucureştiului. A rămas la Infirmeria noastră aproape o săptămână până au venit cu o salvare cei de la spital şi l-au luat. În acest interval permanent era lângă medicul nostru indiferent unde mergea. Probabil pentru că numai medicul îl înţelegea.

În altă zi, santinela de la intrarea în Corpul de Gardă se trezeşte cu un individ cu bicicleta lîngă el care întreabă "Da, Primăria este deschisă". Asta în condiţiile în care Corpul de Gardă era aproape în mijlocul unităţii şi erau luate măsuri "sporite" de pază a unităţii datorită existenţei presupuşilor terorişti. Se alarmează cei din Corpul de Gardă, îl înhaţă pe acel om, îl bagă la arest nu înainte de al bumbăci bine să spună cine este, pentru că nu avea nici un act la el. Acesta de beat ce era şi după bătaia primită nu mai ştia pe ce lume trăieşte şi cum îl cheamă. L-au lăsat să doarmă la arest şi a doua zi când omul s-a trezit din băutură a spus cine este şi de unde este. A fost nevoie să vină primarul de la ei să-l recunoască şi să-l ducă acasă. Dar cum a ajuns în mijlocul unităţii cu bicicleta fără să intre pe poartă. Omul a explicat că drumul lui spre casă era pe lângă calea ferată. Dar atunci consumând mai mult vin şi ştiind că dacă ţine calea ferată ajunge acasă, nu şi-a dat seama de bifurcaţia căii ferate care ducea la rampa noastră de îmbarcare din unitate şi mergând tot pe lângă calea ferată a ajuns în unitate.

A urmat Revelionul, pe care l-am petrecut în unitate, într-un mediu auster, dar căldura sufletească a colegilor a făcut să trecem în noul an 1990 într-un mod plăcut. După Revelion atmosfera din unitate a început să reintre cât de cât în normal, dar într-o altă normalitate.

Totuşi comandantul nu şi-a revenit prea repede, nu a înţeles imediat sau nu a vrut să înţeleagă marea schimbare din conducerea ţării, a societăţii noastre româneşti. A menţinut o atmosferă tensionată între el şi celelalte cadre militare cu afirmaţii de genul "Plecaţi toţi acasă că nu am nevoie de voi, păzesc eu unitatea cu militarii în termen" sau altele care nu pot fi scrise, dar au rămas în subconştientul celor care le-au auzit.

Eu am încercat să mediez între cadrele care aveau o altă atitudine şi un alt curaj acum, după Revoluţie, când scăpaseră de frica care îi stăpânea până atunci şi comandant. Nu ştiu cât de bine am reuşit, dar ştiu că am împiedicat arestarea comandantului de către propriile cadre, similar cu ce se întâmplase prin alte unităţi şi pe la Marele Stat Major.

Este binecunoscut faptul că odată cu numire ca ministru al apărării naţionale a generalului Militaru, au apărut tensiuni între cadrele militare din conducerea ministerului. Militaru a venit cu "fosilele lui" şi cu practici "staliniste", "dictatoriale", "numai el avea dreptate" şi a reactivat mulţi generali care erau deja la pensie, dându-le funcţii importante. Acest fapt a nemulţumit cadrele militare mai tinere. S-au creat tabere pro şi contra. Au fost cazuri pe la MStM când între prieteni vechi şi colegi au apărut "peste noapte" relaţii tensionate, unele finalizate cu arestări. Situaţia în conducerea armatei şi în unităţi tindea să explodeze şi să creeze haos, ceea ce a necesitat chemarea urgentă la MStM a lui Iliescu care a încercat să calmeze spiritele şi l-a numit ca ministru pe generalul Stănculescu.

Totuşi situaţiile tensionate, provocate de schimbarea de regim, s-au menţinut în foarte multe unităţi. Este binecunoscută înfiinţarea acelui grup de ofiţeri pentru democratizarea armatei CADA care a determinat apariţia ordinului ministrului OC1 din primăvara anului 1990, când la nivelul unităţilor s-au constituit comisii, aşa zise "independente şi imparţiale", care să analizeze activitatea conducerii unităţii. Şi atunci au fost multe "refulări". Probabil că cei care au propus înfiinţarea acestor comisii au avut intenţii bune de purificare a armatei de cei care au folosit partidul ca rampă de lansare şi avansare în grade şi funcţii. Pentru că şi atunci se mergea pe pile, cunoştinţe şi relaţii. Dar în realitate şi mai ales în unităţile din teritoriu, multe comisii şi-au denaturat atribuţiile, transformându-se într-un mijloc de răzbunare personală. În aceste comisii au pătruns mai ales cei care aveau probleme cu respectarea odinii şi disciplinei militare şi acum se ivise prilejul să se răzbune pe conducerile unităţilor.

Acest curent de "frondă" a fost calmat şi diminuat prin mai multe serii de avansări, înfiinţări de funcţii şi unităţi, ceea ce a determinat diluarea până la dispariţie în timp a scopului pentru care a fost constituită CADA.

La noi în unitate, lt.col. R…, un adevărat ofiţer al armatei, a fost nevoit să plece la Comandamentul Aviaţiei Militare, pentru că nu se mai înţelegea cu comandantul care fusese şi el avansat. Au mai plecat şi alte cadre militare de la noi în alte unităţi unde considerau ei că pot să îşi pună mai bine în valoare competenţele. În schimb pentru mine, care am încercat să menţin un echilibru între comandant şi celelalte cadre, a urmat o perioadă foarte stresantă. Comandantul văzând că celelalte cadre vin şi se plâng la mine, a început să mă invidieze şi să-mi spună că "sunt omul lor", că ţin cu ei. În realitate eu am ţinut cu dreptatea, adevărul şi cu corectitudinea. I-am spus direct că sunt de partea lui când este corect, că am fost colegi de facultate şi lucrul acesta nu se mai poate şterge şi că niciodată nu voi face ceva rău împotriva lui sau care să îl afecteze. L-am liniştit că nu am intenţia să îl "sap" şi să îi iau funcţia. Cunoscând cu ce se confruntă acea unitate, mă simţeam bine pe funcţia de locţiitor. După părerea mea mai trebuia să capăt experienţă, vechime şi grade pentru o astfel de funcţie.

Nu ştiu cât m-a înţeles după acea discuţie deschisă, dar a continuat să se comporte ciudat, ceea ce pe mine mă afecta mult, mă stresa şi mi-a apărut idee să îmi caut si eu de lucru în altă parte.

Am să povestesc doar un exemplu, din multe alte întâmplări "ciudate" pentru mine.

 În una din zilele primăverii lui 1990, când era acea hemoragie de plecări către Turcia, când era în plină dezvoltare acea "bişniţă", când se duceau pe capete să vândă orice de la noi şi să facă dolari, vine la mine un maistru militar care avea în primire un autoatelier pe şasiu de DAC şi îmi spune că i-a fost spart acel autoatelier.

 Era perioada când se fura de prin unităţi tot ce se putea fura şi vinde.

 Acel autoatelier era foarte bine dotat cu tot ce era necesar pentru a putea face reparaţii în afara unităţii, când se primea la alarmă misiuni de dislocare în alte locaţii sau în raioane de adunare a tehnicii deteriorate.

Eu îl întreb "şi ce ţi-a furat". La care el îmi zice "toate trusele cu chei inelare, tubulare". "Nu l-ai întrebat pe ofiţerul de serviciu care răspundea de paza lor şi în plus erau şi sub geamul lui". "Mi-a spus că nu ştie şi nu a auzit nimic". Mă duc la comandant şi îi spun despre acest fapt. El zice "De ce nu le-a păzit". Eu zic "Erau încuiate cu lacăte autoatelierele şi sigilate, plus că ştiţi unde sunt parcate, pe platoul unităţii, tocmai pentru a fi în raza vizuală a ofiţerului de serviciu". Îmi zice "Numeşte o comisie de cercetare administrativă şi ce lipseşte să plătească". "Cum să plătească el". "Da, de unde ştii tu că nu le-a luat tocmai el". Dacă în privinţa altora aveam dubii asupra caracterului lor, pe acesta nu îl suspectam de nimic, era un om calculat, harnic, liniştit care îşi vedea corect de munca lui.

Numesc o comisie de cercetare care a constatat paguba şi care i-a pus în cârca omului recuperarea acesteia. Cu ajutorul maiorului D…., un alt ofiţer adevărat al armatei, ştiind că maistru militar este nevinovat, am încercat să găsim o soluţie de declasare şi darea la casare a unor scule cu termene de folosinţă depăşite de prin atelier şi de a le înlocui pe cele furate. 

După un timp, când o serie de militari în termen terminau stagiu şi se pregăteau să plece acasă, a venit la mine un militar în termen şi mi-a spus că el şi cu încă un coleg, au spart lacătul autoatelierului, din ordinul comandantului, au luat acele truse şi le-au dat tâmplarului V….u. Acesta era un civil care lucra la noi, un foarte bun meseriaş, dar care s-a reorientat şi s-a adaptat la noile timpuri. În zilele libere pleca destul de des în Turcia cu fel de fel de mărfuri ca să facă rost de valută. Aşa că ştia foarte bine ce are căutare şi se vinde uşor în Turcia. Iar sculele erau pe primul loc. De aici i-a încoliţ ideea comandantului. Militarul a venit la mine pentru că se simţea vinovat când a aflat şi el că maistrul militar trebuie să plătească acele truse de scule duse în Turcia, dar este nevinovat, altul fiind beneficiarul acestei acţiuni. Înainte de plecarea din unitate, am stat de vorbă şi cu cel de al doilea militar în termen, care mai şovăind, ca să nu fie tras la răspundere, a recunoscut faptele petrecute. Apoi am vorbit şi cu tâmplarul care nu a recunoscut nimic, el aflându-se atunci în relaţii foarte bune cu comandantul. După vreo doi ani a şi plecat de la acea unitate ca să lucreze în străinătate, unde am aflat că făcea bani frumoşi. Acum cred că este un om prosper. Un om, ca mulţi alţii, care aşteptau aceste timpuri că să se poată manifesta în deplinătatea talentului lor.

Problema s-a rezolvat înt-un fel şi maistrul nu a mai plătit, dar situaţia creeată mi-a bulverst principiile mele legate de relaţiile dintre oameni, indiferent de statutul lor social şi de funcţia vremelnică pe care o ocupă. Mi-a zdruncinat încrederea în cei pe care consideram că îi cunosc cât de cât. Au mai fost şi alte asemenea fapte, după marea schimbare, cu maşini venite la casat şi care ajungeau pe bucăţi sau întregi în altă parte sau cu cheresteaua de prin vagoanele din apropiere, dar cred că nu este cazul să vorbim acum. Toate acestea petrecute în prima parte a anului 1990 m-au făcut să caut cu disperare să plec de acolo indiferent pe ce funcţie aş fi găsit.

Îmi aduc aminte de un alt episod nefericit petrecut cu tâmplarul V…u, care l-a marcat şi i-a rămas şi lui în memorie. Cu vreo doi ani înainte de Revoluţie la un sfârşit de săptămână a solicitat părăsirea garnizoanei, cu maşina proprietate personală, pentru a se deplasa la socri, undeva în judeţul Buzău. La întoarcere, luni, dis de dimineaţă, a avut un accident stupid la ieşirea dintr-o localitate când i-a sărit în faţa maşinii, de după un camion staţionat pe carosabil pe sensul invers al direcţiei lui de mers, o persoană, o femeie în vârstă, care se grăbea şi care a traversat fără să se asigure prin spatele camionului. Cu toate că a frânat şi a tras puţin dreapta de volan, impactul nu a putut fi evitat. În urma impactului femeia a decedat.

Bineînţeles că unitatea s-a înregistrat cu evenimentul deosebit. A venit o comisie de la Comandamentul Aviaţiei Militare şi a cercetat în unitate dacă părăsirea garnizoanei a fost făcută legal. Această comisie a constatat că au fost îndeplinite toate formalităţile, aprobări, instructaje pe bază de semnătură, ordin de zi pe unitate. S-a întâmplat o nenorocire pe care nu ai cum să o prevezi.

Nu am înţeles, nici în ziua de azi, dacă eu nu am greşit cu nimic, de ce după vreo săptămână după ce a plecat comisia primesc un "ordin observator" al comandantului aviaţiei, ca sancţiune că nu am luat toate măsurile pentru prevenirea acestui eveniment deosebit.

Şi ca totul să nu se încheie aşa, povestea continuă. V….u, sfătuit de alţii, vinde urgent maşina, permisul de conducere fiindu-i reţinut. Toţi, care îşi dădeau cu părerea, spuneau că sigur va fi condamnat, cel puţin pentru ucidere din culpă. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa. El lucrase foarte mult la amenajarea unui apartament a fiului generalului B..r de la Comandamentul Aviaţiei Militare şi prin intermediul lui s-a apelat la generalul care era comandantul Şcolii de ofiţeri de aviaţie de la Boboc - Buzău. Prin relaţiile acestuia, s-a intervenit la cei care întocmeau dosarul de cercetare. Astfel şi cu ajutorul unui butoi cu vin şi a unui porc gata de tăiat, tâmplarul nostru scapă de orice pedeapsă. Mă trezesc prin noiembrie a aceluiaşi an, accidentul având loc prin iulie, că primesc o hârtie de la Buzău că V…u este nevinovat şi i se restituie şi permisul de conducere. Bineînţeles că şi-a răscumpărat şi maşina de la cel care o cumpărase. Pe baza acelei hârtii fac intervenţia la CAvM pentru scoaterea din evidenţă a evenimentului deosebit cu care era înregistrată unitatea. Evenimentul este scos, dar eu rămân cu sancţiunea aplicată. Am constatat, şi de data asta, că în viaţă sunt multe care nu le poţi înţelege.

Dacă tot vorbeam de schimbare de destine, să vă povestesc şi un alt fapt interesant din punctul meu de vedere. În unitatea aveam un subofiţer, care conducea grupa de tinichigerie. El însuşi fiind un foarte bun tinichigiu. Mai rar mi-a fost să văd un asemenea meseriaş care "croşeta" cu tabla şi cu sudura oxiacetilenică, mai ceva ca o doamnă cu ingliţa şi cu aţa. Spre deosebire de mulţi alţii care erau nişte "ageamii" în ale meseriei. Acesta era şi un om, zic eu, destul de serios, dar îi plăcea ca la marea majoritate a bărbaţilor tineri şi paharul de vin bun. Împreună cu un alt coleg de serviciu s-au chinuit şi au făcut şcoala de maiştri la civili, asfel încât au putut să treacă din corpul subofiţerilor în corpul maistrilor militari. Maistri militari aveau funcţii mai bune şi evident şi salarii mai bune, deoarece şi durata şcolarizării în şcolile militare era mai mare, cu un an decât a subofiţerilor.

În una din zilele anului 1988, pe la orele 11.00, am fost anunţat de la Punctul de control de intrare în unitate că este o persoană care solicită audienţă. Trimit sergentul de serviciu să o însoţească până în biroul meu. Intră în birou un bărbat tânăr, între 30 şi 40 de ani, pansat la o ureche, cu buza spartă, vânăt pe la ochi. Îmi spune că este vecin de palier în blocul în care locuieşte cu subofiţerul despre care povesteam, dar şi consătean cu el. Îi cunoştea foarte bine pe părinţii subofiţerului cu care avea relaţii excelente. Se ajutau reciproc atunci când mergeau la ţară. Din cele povestite am înţeles că erau foarte buni prieteni de familie. În seara precedentă când subofiţerul s-a întors acasă, după ce consumase mai multe pahare, fiind bine ameţit, a auzit scandal în apartamentul acestui om, fiind "uşă în uşă" cum se spune la bloc. Acesta se certa cu soţia dintr-un motiv care ţinea de familia lor. Subofiţerul bate la uşa lor şi când omul îi deschide, subofiţerul îl întrebă că de ce o ceartă pe nevastă-sa. La care omul îi spune că este treaba lui, şi fiind şi nervos în urma discuţiei cu soţia şi văzându-l şi pe acesta beat la uşa lui îl trimite acasă se se culce şi îi închide uşa în nas. Subofiţerul se enervează şi bate tare din nou în uşă, uşă care nu se mai deschide. Enervat la culme, subofiţerul sparge uşa vecinului, intră peste el în casă şi îl ia la bătaie, de faţă cu soţia lui şi cu copii. Aceştia îngroziţi de cele pe care le vedeau, au început să ţipe, până au intervenit alţi vecini şi l-au scos pe acesta din casa omului. Dar până să îi despartă vecinii, acesta primise un cap în gură, a fost muşcat de ureche şi vă puteţi închipui cum era murdar de sânge peste tot. Vecinul sfătuit de alţi oameni s-a dus la miliţie şi a reclamat fapta. A doua zi a venit şi la noi la unitate, şi acum sta de vorbă cu mine. Eu i-am spus că noi, în afară de a discuta cu el, mai putem să îi dăm maximum de zile de arest la garnizoană şi eventual să îi facem raport de trecere în rezervă. Când aude omul că subofiţerul poate fi trecut în rezervă, zice "Nu, nu, dacă îl treceţi în rezervă din cauza mea, cum mai dau eu ochii cu părinţii lui". Eu zic "dar să ştiţi că şi dosarul care i se va întocmi la miliţie va duce tot la trecerea în rezervă pentru că este caz de "violare de domiciliu" şi va fi trimis în judecată". El zice "nu am ştiut de asta, m-a sfătuit un vecin să îi fac reclamaţie. Nu vreau să fie trecut în rezervă din cauza mea. Mă voi duce să îmi retrag plângerea de la miliţie". "Şi atunci cu ce vă putem noi ajuta". "Vă rog să îi transmiteţi câte zile mai trăim, să nu mai vorbească cu mine şi să-mi repare uşa". După ce pleacă omul îl chem la mine pe subofiţer şi îi zic "Ce ai făcut nenorocitule", la care el îmi spune "Eram mult prea beat şi nu m-am gândit la consecinţe, la copii pe care i-am speriat". Am aflat tangenţial că el avea o relaţie cu soţia acelui om. I-am transmis dorinţele vecinului lui şi l-am pus chiar în acea zi să meargă, cu tâmplarul nostru, să îi repare uşa. Cum este în viaţă pentru unii "Şi bătuţi şi cu nevasta …". A venit Revoluţia, anii au trecut. Prin 2000, în una din zile când mă întorceam de la serviciu, după ce traversam îngândurat o intersecţie, aud un claxon de la un "Mercedes" care oprise pe dreapta. Când întorc capul din maşină coboară "un om bine, îmbrăcat elegant, cu ochelari fumurii". Era fostul coleg de serviciu, care se lăsase de armată şi s-a băgat într-o afacere cu un turc care a deschis un Service auto, fiind partener cu turcul. O ducea foarte bine. Acum oprise pentru că m-a văzut şi şi-a adus aminte de mine şi de acea întâmplare care l-a făcut să fie mai responsabil, dacă a fost iertat o dată de soartă. L-am întrebat dacă s-a împăcat cu vecinul. Mi-a spus că da, că relaţiile au revenit la normal după câţiva ani. Eu întreb "dar şi cu nevasta lui ?", la care nu mi-a răspuns, dar după cum a zâmbit am înţeles ce era de înţeles. Aşa este în viaţă, unii au mai mult decât alţii.

Revenind la vara lui 1990. Cei din CAvM, care răspundeau de unitatea noastră au considerat că de "Sf. Ilie", Ziua Aviaţiei, să mă propună şi pe mine la avansare înainte de termen, astfel din locotenent major am ajuns căpitan.

În una din zilele lunii august 1990, întâmplarea a făcut ca să îmi cadă în mână un ziar "Armata Poporului", astăzi "Observatorul militar", unde la rubrica de anunţuri era prezentat şi un anunţ al Academiei Tehnice Militare, recent reînfiinţată ca instituţie de sine stătătoare, prin care se scotea la concurs un post de lector la catedra de specialitate în care am absolvit şi eu. Mai încercasem eu şi prin 1985 "să cochetez" cu catedra, dar şeful catedrei de atunci mi-a spus "că trebuie să mai capăt experienţă la unităţi operative". Erau alte reguli atunci, pe lângă pile, cunoştinţe şi relaţii.

Acum, formez numărul de telefon din anunţ şi la capătul celălalt al firului îmi răspunde colonelul F…a, profesor cu care am făcut şi eu o disciplină de specialitate. Îşi aduce aminte de mine pentru că la absolvire mai încercase dânsul să mă trimită la Institutul de Cercetări al Armatei. Acum îmi zice "Fă-ţi timp şi treci pe la noi la catedră". Atât mi-a trebuit, noroc că eram la mare distanţă de oraş, că altfel aş fi mers chiar în ziua aceea. A doua zi eram la ATM la catedră. Acum şeful catedrei era colonelul profesor F…p care îmi spune deschis că acel post este scos pentru altcineva, dar că ar fi posibil să mă mut în academie pe o altă funcţie. Mă conduce la colonelul C….u şi el fost profesor al meu, care acum era şeful Secţiei învăţământ. Când intrăm în biroul acestuia col. F…p zice "Uite pe cine ţi-am adus", la care col. C…..u zice "Îl cunosc pe Grigore, cum să nu îl cunosc, unde lucrezi acum", îi spun unde şi el zice "erai pe linie moartă pentru specialitate noastră, ce să caute un inginer de TcAu la Aviaţie".

Întradevăr 6 ani cât am fost pe acea funcţie, eu nu am avut probleme cu detaşarea la munci agricole, la canalul Medgidia Năvodari, la minele de cărbuni sau la termocentrale care trecuseră pe conducere militară, aşa cum au avut parte colegii de promoţie şi majoritatea celor care lucrau în unităţi din trupele de uscat. De la CAvM niciodată nu au fost solicitaţi, pentru detaşare, ofiţeri ingineri de TcAu, care logic nu prea aveau ce căuta acolo, fără să se ştie de prea mulţi că şi acest comandament avea o unitate de reparaţii a tehnicii auto care deservea unităţile de aviaţie.

Col. C…..u zice "am nevoie de tine aici, ce funcţie ai acolo", "de locotenent colonel la maxim", "foarte bine, aici îţi dau funcţie de colonel". Eu zic "aş veni şi pe o funcţie de căpitan, numai să plec de acolo", el foarte mirat zice "de ce", "pentru că ce se întâmplă acum acolo nu se încadrează în principiile mele". "Bine, dar ai nevoie de acordul de transfer de la comandantul aviaţiei", "Eu sper să îl obţin", "Bine, când îl obţii, vii cu el la mine şi o rezolvăm repede pentru că noi avem deschidere la ministru pentru încadrarea funcţiilor în noua structură".

A doua zi, fără să îi spun în prealabil nimic comandantului meu, mă duc direct cu raportul scris prin care solicitam transferul meu pe o funcţie, corespunzătoare pregătirii, la ATM. Îl citeşte şi zice "Vrei să pleci", eu îi zic "Păi, altfel nu aş fi făcut raportul", "Bine" şi îşi trece acordul pe acel raport. Eu ştiind că are relaţii foarte bune cu comandantul aviaţiei militare, îl rog să îmi faciliteze obţinerea acordului acestuia. El zice "Gata, ia ARO şi du-te la comandament, că vorbesc eu la telefon". Zis şi făcut, mă urc în maşina unităţii şi merg la CAvM unde sunt primit la biroul nostru de specialitate care ne coordona activitatea unităţii. Cei de acolo rămân foarte surprinşi de motivul vizitei mele la comandament şi de conţinutul raportului, ştiind ce fel de om sunt. Le-am spus că adevăratul motiv al plecării mele este atmosfera din unitate care mă afectează profund.

Şeful biroului de specialitate din comandament îmi zice să fiu pregătit că sigur mă va chema comandantul aviaţiei militare pentru că el nu dă drumul aşa la oameni buni fără să cunoască adevăratul motiv. Eu îi spun că "nu sunt aşa o persoană importantă din aviaţie, ori cu mine, ori fără mine, tot acelaşi lucru este, nimeni nu este de neînlocuit şi în al doilea rând, totul este aranjat, a vorbit comandantul meu cu comandantul aviaţiei". Nu prea le venea a crede. Dar aşa s-a întâmplat. A fost şeful de birou cu raportul meu la comandantul aviaţiei, care l-a semnat fără alte comentarii.

M-am întors cu maşina la unitate, urmând ca a doua zi să duc raportul la ATM. În după amiaza acelei zile, când eram acasă cu familia, mă trezesc cu comandanul meu la uşă. După câteva discuţii amicale şi la un pahar de vin, pentru că venise cu o sticlă de vin bun, mi-a spus că ar fi mai bine dacă m-aş răzgândi şi să nu duc raportul la ATM. Nu ştiu de ce a făcut acest gest, cred că a fost unul teatral, pentru că eu credeam că mă cunoaşte cât de cât şi nu eram omul care să zic ceva şi să fac altceva. Nu eram ca frunza în vânt care se întoarce de pe o parte pe alta. Aşa că dacă am spus ceva celor de la academie, care mă cunoşteau şi de pe vremea studenţiei, nu am revenit asupra deciziei care era bine fundamentată în capul meu.

A doua zi la ATM cei de acolo au rămas şi ei puţin miraţi că am reuşit atât de repede să obţin acordul de transfer. Dar aşa cum au promis, peste alte două zile, am avut şi aprobarea ministrului apărării pentru a mă muta la ATM.

Ar mai fi multe de povestit din perioada 1984-1990, dar sunt şi multe fapte care nu pot fi scrise acum. Şi aici nu mă refer la cine ştie ce secrete, ci la persoane care pot fi afectate.

Astfel cu 1 septembrie 1990 am început o nouă etapă din viaţa mea în comunitatea ATM.

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                                              08.11.2013

  

P.S. Daca cineva va avea răbdarea să citeasca aceste randuri, aş fi recunoscător daca ar face un comentariu scris de orice natura ar fi el. Poate eu am surprins greşit o realitate, poate am înţeles greşit un aspect al vieţii cotidiene.