Pe timpul liceului, dar mai ales în anul IV, mă
tot gândeam unde aş putea da concursul de admitere la facultate după terminarea
liceului şi luarea bacalaureatului. Mi-ar fi plăcut să continui în
specializarea mea de electrotehnică sau în ceva apropiat. Dar dorinţa mea cea
mai mare era să ajung student indiferent de specializare.
Îmi aduc aminte de un om din satul meu care mi-a
insuflat acest gând. Mă cunoştea de când eram mic şi mergeam la matineu,
duminica dimineaţa, la Căminul cultural (i se mai spunea Cabinet). Ne rugam de
el, noi câţiva copii, să ne dea un film. Dacă nu era la cabinet, mergeam acasă
la el şi îl rugam. Nu se supăra niciodată. El era operatorul responsabil cu
datul filmelor la cămin la noi în sat. Ne spunea că dacă nu se strâng cel puţin
10 copii nu porneşte generatorul. Am prins timpul în care aparatul de proiecţie
de la cabinet era alimentat cu energie electrică de un grup motor-generator
propriu şi ce probleme erau la pornirea motorului pe timpul iernii când era ger
afară. Îngheţam şi noi copii pe lângă operator până reuşea să pornească
generatorul, dar mare era satisfacţia când vedeam un film cu cawboys sau filme
istorice. Aveam ce povesti cu prietenii zile în şir. Nu mai spun că seara
înainte de culcare povesteam filmul pe care îl vedeam ziua, mamei şi surorii
mele, până le adormeam.
Pe atunci vizionarea unui film presupunea
schimbarea rolei în aparatul de proiecţie şi deci existenţa unei pauze în care
cei prezenţi în sală făceau fel de fel de comentarii, care mai de care mai
"ortodoxe", după cum îi ducea mintea pe fiecare. Acesta era motivul
pentru care mama, nu mă lăsa să merg la film în timpul săptămânii, pentru că se
dădeau filme aproape în fiecare seară. Mama era de principiul că seara merg
oamenii mari (adulţii) şi în special bărbaţii care vorbesc vrute şi nevrute şi
până nu am terminat clasa a VIII-a nu m-a lăsat decât la matineu duminica.
În sat se ştia când se dă film pentru că se auzeau
cântecele de la difuzorul de la cabinet. Clădirea cabinetului era amplasată cam
în centrul satului şi pe deal. Pe vreme bună se auzea "şaradaica",
adică difuzorul de la cabinet, din toate părţile satului.
Tot acest om, cu o fire deosebit de calmă,
răspundea de datul filmelor la cabinet şi când a venit curentul electric în satul
nostru. Apoi cabinetul a fost dotat cu două aparate de proiecţie moderne pentru
acea vreme, ceea ce a făcut ca rolele de film să fie proiectate succesiv şi să
se elimine pauza de schimbatul rolei. Eu pe acest om nu l-am văzut niciodată
beat sau certându-se cu cineva. În momentul în care au început să apară din ce
în ce mai multe televizoare alb-negru în sat, a devenit şi depanator TV fără
prea multe cursuri şi pregătiri speciale. A învăţat singur din cărţi, era cum
se spune autodidact. Avea o gospogărie tare frumoasă, aranjată, cu multe flori
vara, totul era la locul lui, nimic nu era negândit şi lăsat la voia
întâmplării.
În una din zilele de vacanţă de pe timpul
liceului, când eram prin ţarnă la Udeşti cu muncile câmpului, m-am întâlnit cu
el şi printre altele m-a întrebat ce am de gând să fac după ce termin liceul.
Eu i-am răspuns că nu eram hotărât. La care el zice "Eu ştiu că tu înveţi
bine, ar fi mare păcat să nu dai la o facultate, nu vezi cum sunt priviţi şi ce
fac inginerii care sunt pe aici pe la C.A.P. ?. Au o altfel de muncă, cu capul,
nu sunt ca cei de la "munca de jos". Sunt şi altfel plătiţi. Aşa că
indiferent ce facultate ai face eşti altfel privit printre oameni. Măi Puiu,
neaparat să încerci la o facultate. Acum, nu vezi că majoritatea copiilor din
sat fac şi liceul, dar ce realizezi dacă tot muncitor ajungi. Mai multă meserie
înveţi la o şcoală profesională".
Tare s-a bucurat când ne-am întâlnit altă dată,
eram deja student. Dar nu am mai apucat să ne întâlnim şi după terminarea
facultăţii pentru că el a plecat în lumea umbrelor fiind răpus de o boală
necruţătoare. Am aflat că soţia lui a avut mari necazuri după aceea. Neavând
copii, rudele lui moştenind o mare parte din avere au scos-o din gospodărie.
Opţiunile mele spre finalul liceului se îndreptau
doar spre două centre universitare, ori la Iaşi, ori la Suceava. După cum mai
spuneau unii profesori, ingineri fiind la bază, cu care mai discutam în timpul
orelor din ultimul an de liceu ar fi fost bine să dau la Automatică la Iaşi sau
la Energetică la Cluj. Clujul pentru mine era o mare necunoscută, ca de altfel
şi Iaşul, în care nu am ajuns decât după terminarea facultăţii, în vizită.
Şi la Automatică la Iaşi, eu aveam mari dubii de
reuşită pentru că un coleg de liceu, cu un an mai mare decât mine, tot de la
electrotehnică, cel mai bun din clasă şi pe care îl cunoşteam foarte bine, a
dat concurs de admitere la Automatică la Iaşi şi în sesiunea din vară şi în
sesiunea din toamnă şi nu a intrat. M-am întâlnit cu el, pe timpul anului IV,
când era într-o permisie din armată, armată care însemna 1 an şi 4 luni. Era
foarte optimist şi îmi spunea că va încerca din nou după ce se va libera din
armată, tot la Automatică. Adică după o pauză de doi ani.
Eu nu prea îmi puteam permite să fac multe
încercări, probabil dacă nu reuşeam din sesiunea din vară sau din toamnă, eram
luat şi eu în armată şi după aceea ar fi trebuit să mă angajez ca să câştig
bani. Eventual după aceea să încerc la o facultate la seral, dacă acolo unde
îmi găseam de lucru era posibilă urmarea unei facultăţi. Prin practica pe care
am făcut-o în întreprinderi pe timpul liceului mi-am dat singur seama ce
înseamnă munca de 8 ore dintr-un schimb şi apoi să mergi să înveţi la
facultate. Dar nu era chiar imposibilul, ţine foarte mult de voinţă, de putinţă
(capacitatea intelectuală), de perseverenţă şi de renunţarea la alte lucruri în
favoarea învăţatului. Am întâlnit astfel de oameni chiar din satul meu.
Aşa că la un moment dat opţiunea mea era să dau la
Institutul de învăţământ superior din Suceava. Opţiune împărtăşită şi fratelui
meu Vasile, la care stam şi care era întrutotul de acord cu ea. Institutul
fiind şi foarte aproape de locuinţa fratelui meu din cartierul George Enescu.
În una din zilele trimestrului doi al ultimului an
de liceu văd la panoul de informare care era amplasat în stânga intrării
destinate elevilor în clădirea liceului, un afiş mare care anunţa începerea
recrutării şi selecţiei preliminare a candidaţilor pentru instituţiile militare
de învăţământ: Academia Militară - facultăţile tehnice, Institutul militar de
marină, Şcolile de ofiţeri şi şcolile de maiştri şi subofiţeri.
Fac o mică paranteză. Tot la acest panou am văzut
în anii anteriori afişe mari cu anunţuri de înscriere a elevilor de liceu la
cursurile Aeroclubului Suceava, care îşi avea sediu la Şcheia, relativ aproape
de cartierul George Enescu unde locuiam eu. Înscrierile erau pentru lecţii de
paraşutism şi pentru planorism. În elanul meu, specific acelei vârste, şi în
dorinţa mea de cunoaştere, m-am interesat de ce aveam nevoie pentru înscriere.
Toate le aveam, mai puţin acordul părinţilor sau al tutorelui, pentru că nu
aveam 18 ani împliniţi. Mare mi-a fost dezamăgirea când fratele meu mi-a spus
"Nu vreau să te am pe conştiinţă, eu nu semnez acordul pentru tine. După
ce o să ai 18 ani să faci ce vrei tu". Şi uite aşa am scăpat o şansă, care
nu a mai revenit, de a face paraşutism sau în cel mai rău caz planorism. Când
am înaintat în vârstă au apărut alte priorităţi, griji şi oportunităţi.
Şi dacă suntem la paranteze, să mai fac una. La
sfârşitul trimestrului întâi din anul IV, mă cheamă profesorul Iasinschi la
cabinetul de matematică şi îmi propune participarea la o tabără de matematică,
de o săptămână, gratuit, pe timpul vacanţei de iarnă, la Cîmpulung Moldovenesc.
Având în vedere că tabăra era planificată imediant după Anul Nou, şi nu îmi
afecta prea mult sărbătorile de iarnă, am acceptat. Acum eram "un veteran
al taberelor". Din liceu a mai participat o fată din anul întâi, de loc de
pe la Mitocul Dragomirnei. Tabăra a fost organizată în cadrul Liceului Dragoş
Vodă din Cîmpulung Moldovenesc. A fost destul de interesant mai ales că eu nu
mai fusesem niciodată în acest oraş. Dimineaţa aveam ore de matematică pe ani
de studii, iar după amiază erau activităţi recreative care includeau vizite în
oraş, urcatul pe munţii plini de zăpadă din apropierea oraşului şi seri
dansante. În cadrul orelor de matematică pe care le făceam ni s-a prezentat o
metodă care nu era în programa şcolară şi de care eu ştiam pentru că profesorul
Iasinschi a predat-o, în schimb nici un alt elev de acolo din tabăra nu a mai
auzit de ea. Şi erau acolo elevi din toate liceele din judeţul Suceava. Iar
când a fost cazul să facem exemplificări la tablă am ieşit eu pentru că ştiam
şi am mai lucrat astfel de exerciţii. Profesorul cu care făceam matematica în
tabără mi-a spus să îi transmit felicitările lui profesorului Iasinschi. Ceea
ce am făcut la întoarcere, la reluarea şcolii în trimestrul al doilea. Dar nu
asta am vrut să scot în evdenţă din această tabără, ci altceva. După cum se
ştie la Cîmpulung Moldovenesc este şi Liceul Militar "Ştefan cel
Mare". La această tabără au participat şi elevi de la acest liceu militar.
Aceştia erau cazaţi la ei acolo şi veneau numai la orele de matematică şi la
celelalte activităţi recreative. Bineînţeles că veneau îmbrăcaţi în uniforma
militară specifică lor. Am sesizat atât eu cât şi alţi băieţi
"civili" din tabără că toate fetele nu aveau ochi decât pentru
băieţii de la liceul militar. Chiar şi la serile dansante nu prea reuşeai să te
lipeşti de vreo fată, în schimb erau foarte interesate de cei îmbrăcaţi în
uniformă militară. Nu ştiu, poate şi asta a contat ulterior în luarea deciziei
de a mă înscrie la Academia Militară.
În urma discuţiilor cu fratele meu Vasile, acesta
m-a lămurit cam cu ce se "mănâncă" şcolile de ofiţeri şi cam ce fac,
cu ce se ocupă cei care le absolvă. La vremea respectivă învăţământul din
şcolile militare de ofiţeri nu era considerat învăţământ superior. Prin
presupuneri, am descoperit că facultatea militară este altceva, adică te
pregăteşti să devii inginer, dar şi ofiţer. M-am hotărât să mă înscriu la o
facultate tehnică din cadrul Academiei Militare.
Fratele mi-a spus că nu este simplu şi uşor într-o
şcoală militară sau chiar în Academia Militară, deoarece şi după absolvire eşti
permanent "la ordin". În armată nu poţi face nici un pas, nici o
mişcare fără să ştie superiorul. "Nu ţi-ar fi mai bine aici la Suceava,
facultatea este aproape, alta este viaţa de student civil decât viaţa de
student militar încazarmat". "Da, dar tot trebuie să fac 9 luni de
armată". "Bine, dar după 9 luni nu mai ai treabă cu armata. Dacă nu
îţi place într-un loc de muncă, poţi să pleci în altă parte, cu toate că şefi
ai peste tot, dar nu este chiar aşa strict ca în armată".
Mă îngrozea, atunci, gândul că voi face armata la
trupă, ca soldat, după toate poveştile auzite: verificatul bărbieritului
zilnic, măsuratul încăperii cu chibritul, lustruitul nasturilor, efectuarea
gărzilor în locuri izolate şi multe, multe altele. La noi în sat a fost adus
din armată, cu câţiva ani în urmă, un soldat în sicriu. Acesta părăsise
unitatea şi la întoarcere noaptea, a fost somat de o santinelă să stea că
altfel va trage, el nu a stat şi când l-a somat a doua oară a vrut să se culce
la pământ iar santinela a tras şi la împuşcat direct în piept. Mare a fost
durerea familiei. Tatăl chiar şi-a ieşit din minţi când şi-a văzut flăcăul
mort. A sărit cu toporul la ofiţerul şi soldaţii care l-au adus acasă. Noroc cu
vecinii care au intervenit şi l-au potolit, căci altfel se întâmpla altă
nenorocire. Dealtfel, am mai auzit foarte multe întâmplări referitoare la viaţa
de cazarmă, la stilul "cazon" a unor ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi
care i-au marcat pe viaţă pe unii tineri. Nu mă înspăimântau regulile stricte,
încadrarea într-un program fix, ordinea şi disciplina, ci mârlănia şi liberul
arbitru.
În gândul meu, hotărârea a fost luată, să încerc
la o facultate tehnică din cadrul Academiei Militare, unde eram convins că era
o altă atmosferă decât cea din unităţile operative din teritoriu.
În una din zilele şi în intervalul orar stabilit
în anunţul de la liceu, m-am dus la "Comisariatul" din Suceava. Cu
această denumire era cunoscut între oameni "Centru militar judeţean".
Acolo într-un birou m-a primit un ofiţer care avea pe epolet 3 steluţe mici
aurii, era locotenent-major, mai târziu am aflat că era inginer-absolvent al
Academiei Militare. Avea însemnele specifice inginerului militar: epoletul alb,
însemnul de armă "roata dinţată şi compasul" şi insigna albă prinsă
de veston. Ofiţerul era detaşat la Suceava pentru perioada de recrutare a
candidaţilor pentru Academia Militară. Era un om calm, cu o voce plăcută şi nu
dură şi rece ca cei care m-au primit la poarta Comisariatului şi de care am
întâlnit foarte mulţi în viaţa mea de militar.
Ofiţerul m-a întrebat unde vreau să mă înscriu,
iar eu i-am spus "La Academia Militară". "Vezi că aici trebuie
să ai medii la matematică şi fizică de 8 şi peste 8 pe timpul liceului şi să nu
ai scăzută nota la purtare pe toţi anii". Apoi mi-a spus că dacă voi reuşi
voi avea asigurat totul pe timpul studiilor: masă, cazare, echipament, eu având
obligaţia numai să învăţ.
Eu l-am întrebat cum va fi cu instrucţia, lucru
care mă stresa atunci. Mi-a spus că la început este o lună de instrucţie, după
care voi depune jurământul. Apoi vom intra la clasă. Pe timpul anului
instrucţia va fi doar o zi pe lună, iar la sfârşitul anului încă 2 săptămâni.
Mi-a dat o listă cu documente pe care trebuie să
le aduc pentru întocmirea dosarului de candidat, inclusiv o fişă medicală pe
care să o completez la Policlinica din Suceava. Când le am pe toate să îl caut.
Zis şi făcut. Documentele de identitate: buletin
şi certificat de naştere trebuiau în copii. Am făcut copii, nu ca acum la
xerox, ci la biroul de dactilografiere. Am luat adeverinţa de la liceu şi
caracterizarea de la diriginte. Dirigintele Rădăşan când a aflat, nu a fost prea
încântat de opţiunea mea. El ar fi preferat să merg la Iaşi, probabil şi din
alt motiv. Chiar directorul adjunct Rusu Constantin, care era atunci în acelaşi
birou cu dirigintele, nu avea o părere prea bună despre facultăţile militare,
dânsul fiind de părere că elevii cei mai buni din licee se duc totuşi la
facultăţile cele mai de renume din marile centre universitare.
Am fost la policlinică şi am făcut şi vizita
medicală. Mi-au verificat toate aparatele şi sistemele anatomice: respirator,
circulator, auditiv, vizual, motric, muscular, osos, de echilibru, m-au
dezbrăcat complet pentru verificarea aspectelor fizice exterioare, iar pentru
analizele de sânge am fost trimis să donez sânge la Centrul de hematologie din
Suceava. După ce am donat un flacon, am primit un bon de masă cu care am mers
la restaurantul cu autoservire "Arini" şi am mâncat ce mi-a poftit
inima din meniul existent în acea zi.
Când le-am avut pe toate, asta însemnând o
săptămână, m-am prezentat din nou la Comisariat.
Ofiţerul care se ocupa cu recrutarea a rămas
surprins că am fost aşa de prompt în întocmirea dosarului şi a zis râzând
"Aşa trebuie să fie un viitor ofiţer, hotărât şi ferm în ceea ce vrea să
facă".
Mi-a spus că la Academia Militară concursul de
admitere constă din probe preliminare: medicale şi sportive. Cele medicale se
susţin în faţa unor comisii de medici pentru fiecare specialitate medicală în
parte, dar dacă nu am avut probleme în întocmirea fişei medicale pe care el
mi-a dat-o, nu crede că voi avea probleme în faţa acelor comisii.
Probele sportive constau în alergare de viteză,
alergare de rezistenţă, sărituri cu elan la groapa de nisip şi tracţiuni în
braţe la bară fixă, fiecare cu bareme minime pentru a fi declarat admis.
Ofiţerul zice "Aceste probe preliminare sunt eliminatorii. Dacă nu stai
prea bine cu sportul mai ai timp să te antrenezi până la vară".
Când a fost cazul să completez formularele
tipizate de înscriere, nu ştiam la ce specializare să mă înscriu. Îl întreb pe
ofiţer "Ce să trec acolo ?", la care el zice
"Păi la ce specializare vrei să dai concurs", eu zic "Nu
ştiu". Nu ştiam cu ce se "mănâncă" acele specializări înşiruite
acolo, ce reprezintă, ce vei face după absolvire, la care sunt şansele cele mai
mari de reuşită. La care ofiţerul zice "Ce îţi place, electronica sau
mecanica ? Dacă ai făcut un liceu de electrotehnică, ai putea da la Facultatea
de Electronică, dar tot atât de bine ai putea da şi la Facultatea de Mecanică",
la care eu zic "Ştiu eu ?". Atunci el zice "Ce
îţi place mai mult, matematica sau fizica ?". Eu ştiind că dădusem recent o lucrare la fizică, dintr-o culegere
cu probleme foarte dificile date la diferite concursuri şi olimpiade de fizică,
la care profesorul Golda Sorin ne-a dat la fiecare din cei 41 de elevi din
clasă câte o problemă la întâmplare, unde se deschidea culegerea, iar mie mi-a
căzut una foarte grea care s-a dat la olimpiada naţională de fizică prin anul
1976 şi nu am putut să o rezolv, drept pentru care am luat un mare 4, îi
răspund ofiţerului "Matematica". "Atunci ar fi bine să dai la
mecanică".
Primul pas a fost făcut, am ales Facultatea de
mecanică. Da, dar şi la mecanică era un mare impas pentru mine, la care din
specializări să mă înscriu: armament, tancuri şi auto sau aviaţie.
Văzând cuvântul "auto" şi gândindu-mă că
acolo se învaţă cum se fabrică şi maşinile care circulă pe stradă, am zis
"Tancuri şi auto". Despre tancuri nu ştiam mare lucru, le văzusem
doar în filme. Ofiţerul zice bine "la această specializare ai să obţii şi
brevet de conducere tanc, TAB şi permis auto categoriile B şi C". La
momentul acela nu mă prea interesau acele amănunte, vroiam doar să devin
student.
Referitor la concursul de admitere, ofiţerul mi-a
spus că probele de concurs sunt cele stabilite la nivel naţional pentru
facultăţile mecanice, cu subiecte unice pe ţară. Probele erau la: algebră şi
analiză matematică; geometrie şi trigonometrie; fizică. În loc de fizică pentru
specializarea "Tancuri şi auto" se putea alege "Tehnologia
autovehiculelor", o disciplină predată la liceele industriale cu profil
auto. Dar cum eu nu am făcut aşa ceva în liceu, mi se părea absurd să învăţ o
disciplină nouă în câteva luni în care mai aveam şi examenul de bacalaureat.
Ceea ce peste ani am văzut că nu a fost imposibil pentru unii colegi care au
"reuşit" la facultate pe baza acestei discipline, cu toate că ei erau
absolvenţi de licee umane de filologie-istorie. Dar asta este o altă poveste,
pe care sper să apuc să o spun altădată, destul de interesantă, pentru a vedea că şi atunci erau "oameni"
care făceau unele aranjamente pentru "unii", nu pentru
"prostime".
Ofiţerul care mi-a întocmit dosarul mi-a spus că
eu nu mai am de adus nimic, dosarul este complet şi urmează să primesc acasă
înştiinţare dacă a fost aprobat, unde şi când să mă prezint pentru concursul de
admitere. Mi-a urat succes la examenul de bacalaureat şi la concursul de
admitere la facultate.
Mai târziu am aflat o întâmplare hazlie, dar
dureroasă pentru sufletul meu, din acea perioadă în care întocmeam dosarul de
candidat la concursul de admitere la Academia Militară.
Ofiţerul care întocmea dosarul de candidat avea
obligaţia să facă verificări pe teren, adică să ia unele referinţe de la
persoane din liceu şi din localitatea de domiciliu a candidatului.
În una din zile ofiţerul care răspundea de dosarul
meu de candidat, aflând din întâmplare că acolo la Comisariat era un om din
Udeşti, părinte a unui băiat de clasa a VIII-a pentru înscrierea la Liceul
militar "Ştefan cel Mare" din Cîmpulung Moldovenesc, se duce la
acesta şi îl întreabă "Dacă sunteţi din Udeşti, îl cunoaşteţi pe Rosnitche
Grigore, care are numai mamă pe nume Valeria ?, deoarece am nevoie de unele
referinţe despre el pentru întocmirea unui dosar de candidat la Academia
Militară". Omul stă, se gândeşte şi îi răspunde "Nu ştiu pe nimeni cu
acest nume, poate o fi din celelalte sate care compun comuna Udeşti".
Ofiţerul zice "Mă scuteaţi pe mine de un drum până la Udeşti, dar aşa nu
am ce face, va trebui să merg până acolo. La Primărie sau la Miliţie trebuie să
ştie şi să aibă date despre el".
După un timp, când omul s-a întors acasă i-a
povestit nevestei despe cele întâmplate la Comisariat. Aceasta foarte surprinsă
i-a zis "Cum nu ştii că pe Puiu lui Valerţa îl cheamă aşa ?". Şi
culmea sorţii, eu sunt văr drept cu acea femeie, mamele noastre sunt surori.
Soţul ei, ca de altfel marea majoritate a oamenilor din Udeşti, probabil cu
excepţia colegilor de şcoală generală şi a profesorilor, mă cunoşteau doar cu
numele de Puiu. Când m-am întâlnit cu el, mi-a zis "Măi Puiu, eu nu ştiam
că te cheamă aşa, dar faci foarte bine dacă vrei să dai la armată".
A venit şi primăvara acelui an. La Suceava primăvara
vine cam cu două săptămâni mai târziu decât pe aici pe la Bucureşti.
La liceu a urmat trimestrul de practică în
întreprindere. Am avut timp să mă pregătesc pentru examenul de bacalaureat,
pentru concursul de admitere la facultate, dar şi să fac puţin sport. La
alergat 100 m stăteam bine şi la săritura la groapa cu nisip, dar la tracţiuni
şi la alergare de rezistenţă trebuia să mă mai antrenez.
Seara mă îmbrăcam în trening şi alergam, întâi mai
uşor, apoi mai repede pe un traseu stabilit de mine. De la blocul în care
stăteam pe George Enescu, spre Liceul Sanitar, pe lângă Spitalul Judeţean, pe
lângă Direcţia Silvică, pe trotuarul vis a vis de Inspectoratul Judeţean de
Miliţie, pe lângă Parcul Arini vis a vis de Stadionul Arini, pe lângă
Institutul de Învăţământ Superior Suceava, pe lângă Observatorul Astronomic, pe
lângă Fabrica de Tricotaje "Zimbrul", pe lângă Fabrica de Confecţii
vis a vis de Patinuarul Suceava, Liceul Economic şi foarte aproape de Centrul
de calcul electronic din Suceava, pe lângă Complexul comercial şi acasă.
Vasile, fratele meu cu 9 ani mai mare, a încercat
şi el să alerge de vreo două ori cu mine, dar a abandonat. Alerga şi ţinea
pasul până la un moment dat, dar pe urmă renunţa şi venea uşor la pas.
La o săptămână după bacalaureat am primit acasă la
Udeşti o înştiinţare "În vederea participării la concursul de admitere în
Academia Militară vă veţi prezenta la Centrul militar judeţean Suceava la data
de 05.07.1979 orele 07.00 având cu dv.:
- ustensile pentru scris;
- 3 (trei) fotografii tip buletin;
- echipament sportiv;
- buletinul de identitate;
- certificatul de naştere şi actul de studii în
original;
- carnet de U.T.C.;
- cele necesare pentru o perioadă de 10-12
zile."
În ziua de 5 iulie la ora 06.30 am fost la
Comisariat. Toată familia ştia că voi merge la Bucureşti să susţin concursul de
admitere la Academia Militară.
Surpriza a venit când ne-a adunat într-o sală pe
toţi candidaţii. Eram vreo 20 din tot judeţul Suceava. Ne-a anunţat că
concursul de admitere se organizează la Făgăraş, judeţul Sibiu, având în vedere
că în Bucureşti sunt pregătiri pentru parada de 23 August şi sunt antrenate
efective din toată ţara. Pentru descongestionarea unităţilor militare din
Bucureşti s-a luat decizia la nivelul armatei ca organizarea şi desfăşurarea
concursului de admitere la Academia Militară să se desfăşoare la Centrul de
pregătire a infanteriei de la Făgăraş.
La Comisariat, după verificarea documentelor
personale, am fost instruiţi asupra modului de comportare pe tren, ni s-a
explicat traseul de urmat şi legăturile trenurilor, ni s-au dat foi de drum
clasa a II-a pentru dus şi întors şi ne-au recomandat că ar fi bine să mergem
în grup, dacă dorim, dacă nu fiecare pe cont propriu astfel încât a doua zi să
fim la ora 07.00 la Făgăraş. Aici, în sala de la Comisariat, cât am stat,
permanent ne-a supravegheat un subofiţer. În pauzele până ne-au adus foile de
drum şi până am semnat de instructaj şi de foile de drum într-un tabel
dactilografiat, când nu erau ofiţeri prin încăpere, subofiţerul punea fel de
fel de întrebări de perspicacitate. Nu ştiu din ce motiv, poate ca să se
distreze sau să treacă timpul sau să vadă cât suntem noi de isteţi sau de
"destupaţi la minte", sau pur şi simplu pentru a menţine ordinea în
acea încăpere. Îmi aduc aminte că eu nu prea am răspuns la întrebări, erau
alţii mai isteţi. La un moment dat, după ce pusese o mulţime de întrebări, zice
"Ia să-mi spuneţi mie, dacă ştiţi, unde a scris Lenin
"Capitalul", în ce localitate ?", la care s-au aruncat mai mulţi
să-şi spună repede părerea "la Leningrad","la
Moscova","la Kiev", "la Sant Petersburg". Eu care nu
am citit "Capitalul" şi nu aveam prea mari înclinaţii spre
disciplinele umaniste, nu prea înţelegeam Filozofia, Economia politică etc.,
iar atunci numai la întrebările subofiţerului nu aveam gândul, dar aşa tangent
mi-am adus aminte că profesorul Caldare ne-a vorbit printre altele la ore şi de
"Capitalul" lui Marx şi aproape involuntar spun "Nu Lenin a
scris "Capitalul". Atunci subofiţerul zice "Vezi că este cineva
atent şi la detalii, aveţi grijă, atenţia mărită la examenele pe care le aveţi
de dat".
Dacă în sală majoritatea au fost de acord să
mergem în grup spre Făgăraş, de la poarta Comisariatului s-au împrăştiat care
încotro, fiecare cu treaba lui, pe mulţi îi aşteptau părinţii şi au plecat
împreună. Văzând că aşa stau lucrurile am plecat şi eu spre centrul oraşului de
unde aveam să iau autobuzul spre gara Iţcani unde se forma trenul.
Având suficient timp am trecut şi pe la Sf. Ioan,
aici am întâlnit un băiat care fusese şi el în sală la Comisariat şi care
ulterior, pe timpul studiilor, am fost buni amici. Am aflat că absolvise Liceul
"Nicu Gane" din Fălticeni.
Ştiind că în apropiere de gara Iţcani lucrează
sora mea Dorina, care între timp se mutase cu serviciul de la Ploieşti la
Suceava, se căsătorise cu un coleg de serviciu, cu Sandu, şi locuiau într-o
garsonieră pe Mărăşeşti în cartierul Zamca, m-am dus la ea la serviciu să îi
spun că merg la Făgăraş unde se desfăşoară concursul de admitere. Astfel au
putut afla şi ceilalţi membri ai familiei unde am plecat. Atunci încă nu
ajunseseră telefoanele mobile la noi în ţară, iar comunicarea rapidă între
oameni era mai anevoioasă, nu ca astăzi când avem atâtea facilităţi
informatice, când trăim în era digitizată.
Bineînţeles că Dorina, fiind foarte aproape de
gară, m-a condus la tren şi mi-a dat şi nişte bani de buzunar.
Drumul de la Suceava la Făgăraş mi s-a părut
foarte lung, mai ales că am plecat cu un tren personal şi mai era şi în plină
vară cu căldură mare în vagon, nu ca acum cu aer condiţionat. În gara Ploieşti
Sud am coborât şi din faţa gării am luat autobuzul care m-a dus la gara
Ploieşti Vest, unde nu am stat prea mult şi am luat trenul care venea de la
Bucureşti şi mergea la Sibiu.
Am ajuns cu bine la Făgăraş, după ce văzusem din
tren Colorom Codlea, combinatul unde a lucrat atâţia ani fratele meu Vasile.
Făgăraş era un oraş destul de mic ca să te rătăceşti. De la gară am mers pe jos
spre centrul oraşului şi de acolo foarte aproape de Cetatea Făgăraşului era şi
unitatea militară unde trebuia să ajung. La poartă am prezentat buletinul de
identitate, m-a verificat într-un tabel şi în grupuri de 5-10 candidaţi eram
preluaţi de militarii în termen care ne conduceau în pavilioanele unde am fost
cazaţi. Dormitoarele erau de 40 persoane, cu două rânduri de paturi suprapuse.
Mulţi candidaţi, când au văzut condiţiile de acolo, au solicitat să li se
aprobe cazarea pe cont propriu în oraş, mai ales că foarte mulţi au venit şi cu
părinţii.
La intrare în dormitor, la o masă, un ofiţer care
avea pe epoletul alb, patru steluţe mici aurii, era căpitan inginer, ne lua în
evidenţă. Numele lui era Vasile Năstăsescu - viitorul profesor universitar de
rezistenţa materialelor, conducător de doctorat, actualmente pensionar activ în
domeniul ştiinţfic. El răspundea de candidaţii pentru specializarea
"Tancuri şi auto". Ne-a spus programul orar, seria de intrare la masă
şi că orice problemă vom avea, lui să i-o spunem.
Am ales să stau într-un pat de sus, dedesupt
simţeam că nu am aer. Cu timpul, pe parcursul pregătirii mele militare m-am mai
obişnuit să dorm şi în patul de jos.
În aceeaşi zi, după amiază la baza sportivă a
unităţii, pe terenul de fotbal, au fost adunaţi toţi candidaţii şi ne-a vorbit
un general, pentru prima dată vedeam un general în "carne şi oase",
era generalul maior …, locţiitorul pentru învăţământul tehnic al comandantului
Academiei Militare. Pe timpul desfăşurării concursului aveam să mai văd şi pe
generalul colonel Tutoveanu, comandantul Academiei Militare, care a venit la
Făgăraş, cu elicopterul. După instruirea tuturor pe terenul de fotbal s-a
trecut la instruirea candidaţilor pe specializări. Atunci am aflat că acolo
erau absolvenţi de licee civile, absolvenţi de licee militare, dar şi militari
în termen care au primit aprobarea să participe la concursul de admitere. De
asemenea la concurs au participat şi tineri ofiţeri activi, dar aceştia
candidau pe locuri separate. Spre exemplu la specializarea "Tancuri şi
auto" erau 16 locuri din care doar unu era pentru ofiţeri.
Ofiţerii candidaţi şi absolvenţii liceelor
militare erau cazaţi separat de ceilalţi candidaţi. Ei aveau un regim special
în acea cazarmă, făceau diferite servicii ordonate.
Când ne-a adunat căpitanul Năstăsescu, am aflat că
eram 11 candidaţi pe un loc la specializarea "Tancuri şi auto". Au
fost unii care s-au descurajat şi s-au retras, astfel încât după probele
medicale şi sportive, la începerea probelor scrise au rămas 9 candidaţi pe un
loc la această specializare.
Probele sportive şi medicale se dădeau pe grupuri
de candidaţi oragnizaţi pe specializări şi care se roteau la fiecare comisie de
examinare.
Grupul din care făceam parte a început cu vizitele
medicale, iar dezbrăcare la pielea goală, iar verificări în faţa a cel puţin
doi medici pentru fiecare specializare medicală. A urmat testul scris de
psihologie, care nu mi s-a părut complicat, nici la partea de personalitate,
nici la cea aptitudinală.
În zilele următoare am susţinut probele sportive.
Dacă la probele medicale nu ştiu câţi au fost declaraţi neadmişi, la probele
sportive am văzut că au fost eliminaţi câţiva care nu au reuşit să facă numărul
de tracţiuni pentru baremul minim. De asemenea la alergarea de rezistenţă au
fost candidaţi care au abandonat după un tur de pistă şi implicit au fost
eliminaţi.
După programul de examinări, noi candidaţii civili
aveam "program de voie", puteam ieşi în oraş până la o anumită oră.
Foarte mulţi nu erau mulţumiţi de masa gratuită pe care o primeau în cazarmă şi
îşi completau meniul în oraş. Nu mai spun că unii îşi completau şi rezervele de
lichide bahice. A fost cazul unui militar în termen care depăşind limita
normală a consumului de alcool, a avut probleme de discipină, a fost eliminat
din concurs şi trimis înapoi la unitatea militară de unde provenea.
Eu nu am prea ieşit, în această perioadă, din
cazarmă, îmi era suficientă mâncarea servită la popota unităţii. Probabil unii
văzându-mă mai retras le-a venit ideea de a face mişto de mine. În una din
zile, când mă odihneam după masa de prânz şi când am aţipit, unul ia o bucată
de ziar, o introduce uşor între degetele de la unul din picioarele mele şi îi
dă foc. După care strigă "Săriţi, foc, săriţi, foc". Bineînţeles că
m-am trezit speriat, atât de la usturimea dată de flacăra ziarului arzând între
degete, cât şi de faptul că trezindu-mă am văzut focul la picioarele mele.
Noroc că nu am apucat să sar din pat şi mi-am dat seama de ce se întâmplase, că
era o farsă, altfel cum eram în patul de sus, cine ştie cum mă loveam.
Făptaşii se amuzau de zor, ceea ce a făcut ca după
asta să dorm epureşte, să fiu mai atent cu fel de fel de "trucuri"
folosite în special de militarii în termen. Au mai căzut şi alţii
"pradă" unor astfel de "giumbuşlucuri" făcute de un grup
restrâns de candidaţi, care după părerea mea nu au venit acolo pentru a intra
la facultate, ci pentru a pierde timpul şi a mai încurca şi pe alţii, sau au
venit la "noroc".
Au urmat probele scrise cu subiecte unice pe ţară.
Facultăţile cu profil mecanic, din toată ţara, au dat aceste probe după amiază,
iar cele cu profil electric dimineaţa. În fiecare zi câte o probă scrisă. Atât
la algebră şi analiză matematică, cât şi la geometrie şi trigonometrie, precum
şi la fizică, am încercat, cu cunoştinţele pe care le aveam atunci, să rezolv
toate subiectele în timpul de 3 ore alocat unei lucrări.
Probele de concurs erau de tip clasic. Subiectele
se scriau pe tablă, iar rezolvarea se făcea pe foile de concurs tipizate, cu
secretizarea numelui. Corectarea se făcea distinct de către doi corectori,
profesori de specialitate, care nu se aflau în aceeaşi încăpere. Dacă diferenţa
dintre notele acordate de cei doi corectori era mai mare de un punct, pe
lucrare, lucrarea respectivă era corectată şi de un al treilea corector. Toate
aceste operaţii erau coordonate de subcomisia de admitere prin secretarul ei.
În cazul meu de căpitanul Năstăsescu. Nota la o probă scrisă era dată de media
notelor acordate de cei doi corectori sau de nota acordată de cel de al treilea
corector.
După corectarea tuturor lucrărilor, în plenul
subcomisiei de concurs, se deschideau lucrările şi se treceau notele obţinute
în catalogul de concurs al probei. Aceleaşi operaţii se repetau la fiecare
probă scrisă. Media de clasificare a candidaţilor rezulta din media aritmetică
a notelor obţinute la cele 3 probe scrise, calculată cu 2 zecimale, fără
rotunjire.
Între ultima probă scrisă susţinută şi anunţarea
rezultatelor au fost două zile când am stat degeaba. Atunci am vizitat, singur,
oraşul Făgăraş, am fost prin Cetatea Făgăraşului, pe la bisericile din zonă, pe
la cofetării, prin parc.
A venit şi ziua anunţării rezultatelor concursului
de admitere. Am fost adunaţi iar toţi candidaţii la baza sportivă a unităţii,
iar secretarii subcomisiilor pe specializări au dat citire rezultatelor.
Candidaţii declaraţi admişi erau invitaţi să intre pe terenul de fotbal, pe
specializări, pentru a fi cunoscuţi de ceilalţi şi ai distinge de cei neadmişi.
Când a venit rândul căpitanului Năstăsescu să
citească lista candidaţilor admişi la specializarea "Tancuri şi
auto", inima mea parcă s-a făcut mai mică, nu mai bătea şi parcă se urcase
în gât. Prima dată a citit lista celor 3 candidaţi admişi pe locurile
Ministerului de Interne. După care a citit lista candidaţilor admişi pe
locurile Ministerului Apărării Naţionale, începând cu numele ofiţerului admis
şi apoi a celorlalţi 12. Lista celor 12 a început-o cu mine, pe urmă nu am mai
auzit nimic, de bucurie. Parcă eram beat. Făcusem un pas mare în viaţa mea.
Bucuria a fost enormă. Ulterior am uitat să mai şi mănânc, mi-am dat seama că
îmi este foame abia când eram în trenul spre casă. Dar ce mai conta, eram
student.
Pentru cei admişi a urmat luarea măsurilor pentru
haine şi instruirea pentru prezentarea pe data de 26 august, adică peste o
lună, la Academia Militară din Bulevardul George Coşbuc nr. 81-83, Bucureşti,
pentru începerea convocării de pregătire militară generală în vederea depunerii
jurământului militar.
Îmi aduc aminte de un candidat de pe la Botoşani,
a cărui tată era colonel şi care a stat acolo pe toată perioada concursului.
Băiatul era foarte supărat că a fost declarat admis la specializarea armament
şi nu la aviaţie cum dorea el. Tatăl lui încerca să îi spună cât de mult
contează că a fost admis la o asemenea concurenţă şi că poate deveni un inginer
foarte bun şi în domeniul armamentului. Cred că l-a lămurit, că în toamnă l-am
regăsit la pregătire militară şi ulterior la deschiderea anului universitar.
Am plecat din Făgăraş nu înainte să trimit câteva
vederi la toţi cei dragi mie şi să-i anunţ vestea cea bună. Abia aşteptam să
ajung acasă şi să-i împărtăşesc bucuria mea mamei mele.
Pe tren, la întoarcere, am venit până la Adjud cu
un candidat admis la aceeaşi specializare cu a mea. Am stabilit să mergem cu
acelaşi tren la Bucureşti, pe 25 august. El era dintr-o comună din apropiere de
Adjud. Când a susţinut concursul de admitere era militar în termen. Lucrase la
MEFIN Sinaia înainte de armată şi făcuse liceul la seral. Era cu 4 ani mai mare
decât mine. După ce acesta a coborât din tren, am rămas singur şi mă gîndeam la
probele de concurs şi că abia la prezentarea rezultatelor concursului de
admitere aflasem că Ministerul de Interne avea locuri separate.
Mă gândeam apoi că eu am rezolvat toate
subiectele, după cunoştinţele mele, la proba de algebră şi analiză matematică,
dar luasem nota 7,80, la proba de geometrie-trigonometrie nota 8,30, iar la
proba de fizică 9,20. Dar ce mai contau acum notele, eram declarat admis,
pluteam, levitam de bucurie.
Nu vă închipuiţi ce bucurie am adus întregii
familii când am ajuns acasă, în special mamei-Valeria, fratelui-Vasile,
surorilor mele -Dorina şi Ileana.
Tocmai era ziua de naştere a mamei, 27 iulie, şi
zice "ce bucurie şi ce cadou mi-ai făcut acum la 60 de ani, să îi mulţumim
lui Dumnezeu pentru toate şi să ne rugăm pentru sănătate şi întărirea credinţei"
Şi când te
gândeşti că totul este legat de destin.
Grigore
ROSNITCHE (Puiu din Udeşti)
07.07.2013