O ALTFEL DE ADMITERE

Pe timpul liceului, dar mai ales în anul IV, mă tot gândeam unde aş putea da concursul de admitere la facultate după terminarea liceului şi luarea bacalaureatului. Mi-ar fi plăcut să continui în specializarea mea de electrotehnică sau în ceva apropiat. Dar dorinţa mea cea mai mare era să ajung student indiferent de specializare.

Îmi aduc aminte de un om din satul meu care mi-a insuflat acest gând. Mă cunoştea de când eram mic şi mergeam la matineu, duminica dimineaţa, la Căminul cultural (i se mai spunea Cabinet). Ne rugam de el, noi câţiva copii, să ne dea un film. Dacă nu era la cabinet, mergeam acasă la el şi îl rugam. Nu se supăra niciodată. El era operatorul responsabil cu datul filmelor la cămin la noi în sat. Ne spunea că dacă nu se strâng cel puţin 10 copii nu porneşte generatorul. Am prins timpul în care aparatul de proiecţie de la cabinet era alimentat cu energie electrică de un grup motor-generator propriu şi ce probleme erau la pornirea motorului pe timpul iernii când era ger afară. Îngheţam şi noi copii pe lângă operator până reuşea să pornească generatorul, dar mare era satisfacţia când vedeam un film cu cawboys sau filme istorice. Aveam ce povesti cu prietenii zile în şir. Nu mai spun că seara înainte de culcare povesteam filmul pe care îl vedeam ziua, mamei şi surorii mele, până le adormeam.

Pe atunci vizionarea unui film presupunea schimbarea rolei în aparatul de proiecţie şi deci existenţa unei pauze în care cei prezenţi în sală făceau fel de fel de comentarii, care mai de care mai "ortodoxe", după cum îi ducea mintea pe fiecare. Acesta era motivul pentru care mama, nu mă lăsa să merg la film în timpul săptămânii, pentru că se dădeau filme aproape în fiecare seară. Mama era de principiul că seara merg oamenii mari (adulţii) şi în special bărbaţii care vorbesc vrute şi nevrute şi până nu am terminat clasa a VIII-a nu m-a lăsat decât la matineu duminica.

În sat se ştia când se dă film pentru că se auzeau cântecele de la difuzorul de la cabinet. Clădirea cabinetului era amplasată cam în centrul satului şi pe deal. Pe vreme bună se auzea "şaradaica", adică difuzorul de la cabinet, din toate părţile satului.

Tot acest om, cu o fire deosebit de calmă, răspundea de datul filmelor la cabinet şi când a venit curentul electric în satul nostru. Apoi cabinetul a fost dotat cu două aparate de proiecţie moderne pentru acea vreme, ceea ce a făcut ca rolele de film să fie proiectate succesiv şi să se elimine pauza de schimbatul rolei. Eu pe acest om nu l-am văzut niciodată beat sau certându-se cu cineva. În momentul în care au început să apară din ce în ce mai multe televizoare alb-negru în sat, a devenit şi depanator TV fără prea multe cursuri şi pregătiri speciale. A învăţat singur din cărţi, era cum se spune autodidact. Avea o gospogărie tare frumoasă, aranjată, cu multe flori vara, totul era la locul lui, nimic nu era negândit şi lăsat la voia întâmplării.

În una din zilele de vacanţă de pe timpul liceului, când eram prin ţarnă la Udeşti cu muncile câmpului, m-am întâlnit cu el şi printre altele m-a întrebat ce am de gând să fac după ce termin liceul. Eu i-am răspuns că nu eram hotărât. La care el zice "Eu ştiu că tu înveţi bine, ar fi mare păcat să nu dai la o facultate, nu vezi cum sunt priviţi şi ce fac inginerii care sunt pe aici pe la C.A.P. ?. Au o altfel de muncă, cu capul, nu sunt ca cei de la "munca de jos". Sunt şi altfel plătiţi. Aşa că indiferent ce facultate ai face eşti altfel privit printre oameni. Măi Puiu, neaparat să încerci la o facultate. Acum, nu vezi că majoritatea copiilor din sat fac şi liceul, dar ce realizezi dacă tot muncitor ajungi. Mai multă meserie înveţi la o şcoală profesională".

Tare s-a bucurat când ne-am întâlnit altă dată, eram deja student. Dar nu am mai apucat să ne întâlnim şi după terminarea facultăţii pentru că el a plecat în lumea umbrelor fiind răpus de o boală necruţătoare. Am aflat că soţia lui a avut mari necazuri după aceea. Neavând copii, rudele lui moştenind o mare parte din avere au scos-o din gospodărie.

Opţiunile mele spre finalul liceului se îndreptau doar spre două centre universitare, ori la Iaşi, ori la Suceava. După cum mai spuneau unii profesori, ingineri fiind la bază, cu care mai discutam în timpul orelor din ultimul an de liceu ar fi fost bine să dau la Automatică la Iaşi sau la Energetică la Cluj. Clujul pentru mine era o mare necunoscută, ca de altfel şi Iaşul, în care nu am ajuns decât după terminarea facultăţii, în vizită.

Şi la Automatică la Iaşi, eu aveam mari dubii de reuşită pentru că un coleg de liceu, cu un an mai mare decât mine, tot de la electrotehnică, cel mai bun din clasă şi pe care îl cunoşteam foarte bine, a dat concurs de admitere la Automatică la Iaşi şi în sesiunea din vară şi în sesiunea din toamnă şi nu a intrat. M-am întâlnit cu el, pe timpul anului IV, când era într-o permisie din armată, armată care însemna 1 an şi 4 luni. Era foarte optimist şi îmi spunea că va încerca din nou după ce se va libera din armată, tot la Automatică. Adică după o pauză de doi ani.

Eu nu prea îmi puteam permite să fac multe încercări, probabil dacă nu reuşeam din sesiunea din vară sau din toamnă, eram luat şi eu în armată şi după aceea ar fi trebuit să mă angajez ca să câştig bani. Eventual după aceea să încerc la o facultate la seral, dacă acolo unde îmi găseam de lucru era posibilă urmarea unei facultăţi. Prin practica pe care am făcut-o în întreprinderi pe timpul liceului mi-am dat singur seama ce înseamnă munca de 8 ore dintr-un schimb şi apoi să mergi să înveţi la facultate. Dar nu era chiar imposibilul, ţine foarte mult de voinţă, de putinţă (capacitatea intelectuală), de perseverenţă şi de renunţarea la alte lucruri în favoarea învăţatului. Am întâlnit astfel de oameni chiar din satul meu.

Aşa că la un moment dat opţiunea mea era să dau la Institutul de învăţământ superior din Suceava. Opţiune împărtăşită şi fratelui meu Vasile, la care stam şi care era întrutotul de acord cu ea. Institutul fiind şi foarte aproape de locuinţa fratelui meu din cartierul George Enescu.

În una din zilele trimestrului doi al ultimului an de liceu văd la panoul de informare care era amplasat în stânga intrării destinate elevilor în clădirea liceului, un afiş mare care anunţa începerea recrutării şi selecţiei preliminare a candidaţilor pentru instituţiile militare de învăţământ: Academia Militară - facultăţile tehnice, Institutul militar de marină, Şcolile de ofiţeri şi şcolile de maiştri şi subofiţeri.

Fac o mică paranteză. Tot la acest panou am văzut în anii anteriori afişe mari cu anunţuri de înscriere a elevilor de liceu la cursurile Aeroclubului Suceava, care îşi avea sediu la Şcheia, relativ aproape de cartierul George Enescu unde locuiam eu. Înscrierile erau pentru lecţii de paraşutism şi pentru planorism. În elanul meu, specific acelei vârste, şi în dorinţa mea de cunoaştere, m-am interesat de ce aveam nevoie pentru înscriere. Toate le aveam, mai puţin acordul părinţilor sau al tutorelui, pentru că nu aveam 18 ani împliniţi. Mare mi-a fost dezamăgirea când fratele meu mi-a spus "Nu vreau să te am pe conştiinţă, eu nu semnez acordul pentru tine. După ce o să ai 18 ani să faci ce vrei tu". Şi uite aşa am scăpat o şansă, care nu a mai revenit, de a face paraşutism sau în cel mai rău caz planorism. Când am înaintat în vârstă au apărut alte priorităţi, griji şi oportunităţi.

Şi dacă suntem la paranteze, să mai fac una. La sfârşitul trimestrului întâi din anul IV, mă cheamă profesorul Iasinschi la cabinetul de matematică şi îmi propune participarea la o tabără de matematică, de o săptămână, gratuit, pe timpul vacanţei de iarnă, la Cîmpulung Moldovenesc. Având în vedere că tabăra era planificată imediant după Anul Nou, şi nu îmi afecta prea mult sărbătorile de iarnă, am acceptat. Acum eram "un veteran al taberelor". Din liceu a mai participat o fată din anul întâi, de loc de pe la Mitocul Dragomirnei. Tabăra a fost organizată în cadrul Liceului Dragoş Vodă din Cîmpulung Moldovenesc. A fost destul de interesant mai ales că eu nu mai fusesem niciodată în acest oraş. Dimineaţa aveam ore de matematică pe ani de studii, iar după amiază erau activităţi recreative care includeau vizite în oraş, urcatul pe munţii plini de zăpadă din apropierea oraşului şi seri dansante. În cadrul orelor de matematică pe care le făceam ni s-a prezentat o metodă care nu era în programa şcolară şi de care eu ştiam pentru că profesorul Iasinschi a predat-o, în schimb nici un alt elev de acolo din tabăra nu a mai auzit de ea. Şi erau acolo elevi din toate liceele din judeţul Suceava. Iar când a fost cazul să facem exemplificări la tablă am ieşit eu pentru că ştiam şi am mai lucrat astfel de exerciţii. Profesorul cu care făceam matematica în tabără mi-a spus să îi transmit felicitările lui profesorului Iasinschi. Ceea ce am făcut la întoarcere, la reluarea şcolii în trimestrul al doilea. Dar nu asta am vrut să scot în evdenţă din această tabără, ci altceva. După cum se ştie la Cîmpulung Moldovenesc este şi Liceul Militar "Ştefan cel Mare". La această tabără au participat şi elevi de la acest liceu militar. Aceştia erau cazaţi la ei acolo şi veneau numai la orele de matematică şi la celelalte activităţi recreative. Bineînţeles că veneau îmbrăcaţi în uniforma militară specifică lor. Am sesizat atât eu cât şi alţi băieţi "civili" din tabără că toate fetele nu aveau ochi decât pentru băieţii de la liceul militar. Chiar şi la serile dansante nu prea reuşeai să te lipeşti de vreo fată, în schimb erau foarte interesate de cei îmbrăcaţi în uniformă militară. Nu ştiu, poate şi asta a contat ulterior în luarea deciziei de a mă înscrie la Academia Militară.

În urma discuţiilor cu fratele meu Vasile, acesta m-a lămurit cam cu ce se "mănâncă" şcolile de ofiţeri şi cam ce fac, cu ce se ocupă cei care le absolvă. La vremea respectivă învăţământul din şcolile militare de ofiţeri nu era considerat învăţământ superior. Prin presupuneri, am descoperit că facultatea militară este altceva, adică te pregăteşti să devii inginer, dar şi ofiţer. M-am hotărât să mă înscriu la o facultate tehnică din cadrul Academiei Militare.

Fratele mi-a spus că nu este simplu şi uşor într-o şcoală militară sau chiar în Academia Militară, deoarece şi după absolvire eşti permanent "la ordin". În armată nu poţi face nici un pas, nici o mişcare fără să ştie superiorul. "Nu ţi-ar fi mai bine aici la Suceava, facultatea este aproape, alta este viaţa de student civil decât viaţa de student militar încazarmat". "Da, dar tot trebuie să fac 9 luni de armată". "Bine, dar după 9 luni nu mai ai treabă cu armata. Dacă nu îţi place într-un loc de muncă, poţi să pleci în altă parte, cu toate că şefi ai peste tot, dar nu este chiar aşa strict ca în armată".

Mă îngrozea, atunci, gândul că voi face armata la trupă, ca soldat, după toate poveştile auzite: verificatul bărbieritului zilnic, măsuratul încăperii cu chibritul, lustruitul nasturilor, efectuarea gărzilor în locuri izolate şi multe, multe altele. La noi în sat a fost adus din armată, cu câţiva ani în urmă, un soldat în sicriu. Acesta părăsise unitatea şi la întoarcere noaptea, a fost somat de o santinelă să stea că altfel va trage, el nu a stat şi când l-a somat a doua oară a vrut să se culce la pământ iar santinela a tras şi la împuşcat direct în piept. Mare a fost durerea familiei. Tatăl chiar şi-a ieşit din minţi când şi-a văzut flăcăul mort. A sărit cu toporul la ofiţerul şi soldaţii care l-au adus acasă. Noroc cu vecinii care au intervenit şi l-au potolit, căci altfel se întâmpla altă nenorocire. Dealtfel, am mai auzit foarte multe întâmplări referitoare la viaţa de cazarmă, la stilul "cazon" a unor ofiţeri, subofiţeri şi gradaţi care i-au marcat pe viaţă pe unii tineri. Nu mă înspăimântau regulile stricte, încadrarea într-un program fix, ordinea şi disciplina, ci mârlănia şi liberul arbitru.

În gândul meu, hotărârea a fost luată, să încerc la o facultate tehnică din cadrul Academiei Militare, unde eram convins că era o altă atmosferă decât cea din unităţile operative din teritoriu.

În una din zilele şi în intervalul orar stabilit în anunţul de la liceu, m-am dus la "Comisariatul" din Suceava. Cu această denumire era cunoscut între oameni "Centru militar judeţean". Acolo într-un birou m-a primit un ofiţer care avea pe epolet 3 steluţe mici aurii, era locotenent-major, mai târziu am aflat că era inginer-absolvent al Academiei Militare. Avea însemnele specifice inginerului militar: epoletul alb, însemnul de armă "roata dinţată şi compasul" şi insigna albă prinsă de veston. Ofiţerul era detaşat la Suceava pentru perioada de recrutare a candidaţilor pentru Academia Militară. Era un om calm, cu o voce plăcută şi nu dură şi rece ca cei care m-au primit la poarta Comisariatului şi de care am întâlnit foarte mulţi în viaţa mea de militar.

Ofiţerul m-a întrebat unde vreau să mă înscriu, iar eu i-am spus "La Academia Militară". "Vezi că aici trebuie să ai medii la matematică şi fizică de 8 şi peste 8 pe timpul liceului şi să nu ai scăzută nota la purtare pe toţi anii". Apoi mi-a spus că dacă voi reuşi voi avea asigurat totul pe timpul studiilor: masă, cazare, echipament, eu având obligaţia numai să învăţ.

Eu l-am întrebat cum va fi cu instrucţia, lucru care mă stresa atunci. Mi-a spus că la început este o lună de instrucţie, după care voi depune jurământul. Apoi vom intra la clasă. Pe timpul anului instrucţia va fi doar o zi pe lună, iar la sfârşitul anului încă 2 săptămâni.

Mi-a dat o listă cu documente pe care trebuie să le aduc pentru întocmirea dosarului de candidat, inclusiv o fişă medicală pe care să o completez la Policlinica din Suceava. Când le am pe toate să îl caut.

Zis şi făcut. Documentele de identitate: buletin şi certificat de naştere trebuiau în copii. Am făcut copii, nu ca acum la xerox, ci la biroul de dactilografiere. Am luat adeverinţa de la liceu şi caracterizarea de la diriginte. Dirigintele Rădăşan când a aflat, nu a fost prea încântat de opţiunea mea. El ar fi preferat să merg la Iaşi, probabil şi din alt motiv. Chiar directorul adjunct Rusu Constantin, care era atunci în acelaşi birou cu dirigintele, nu avea o părere prea bună despre facultăţile militare, dânsul fiind de părere că elevii cei mai buni din licee se duc totuşi la facultăţile cele mai de renume din marile centre universitare.

Am fost la policlinică şi am făcut şi vizita medicală. Mi-au verificat toate aparatele şi sistemele anatomice: respirator, circulator, auditiv, vizual, motric, muscular, osos, de echilibru, m-au dezbrăcat complet pentru verificarea aspectelor fizice exterioare, iar pentru analizele de sânge am fost trimis să donez sânge la Centrul de hematologie din Suceava. După ce am donat un flacon, am primit un bon de masă cu care am mers la restaurantul cu autoservire "Arini" şi am mâncat ce mi-a poftit inima din meniul existent în acea zi.

Când le-am avut pe toate, asta însemnând o săptămână, m-am prezentat din nou la Comisariat.

Ofiţerul care se ocupa cu recrutarea a rămas surprins că am fost aşa de prompt în întocmirea dosarului şi a zis râzând "Aşa trebuie să fie un viitor ofiţer, hotărât şi ferm în ceea ce vrea să facă".

Mi-a spus că la Academia Militară concursul de admitere constă din probe preliminare: medicale şi sportive. Cele medicale se susţin în faţa unor comisii de medici pentru fiecare specialitate medicală în parte, dar dacă nu am avut probleme în întocmirea fişei medicale pe care el mi-a dat-o, nu crede că voi avea probleme în faţa acelor comisii.

Probele sportive constau în alergare de viteză, alergare de rezistenţă, sărituri cu elan la groapa de nisip şi tracţiuni în braţe la bară fixă, fiecare cu bareme minime pentru a fi declarat admis. Ofiţerul zice "Aceste probe preliminare sunt eliminatorii. Dacă nu stai prea bine cu sportul mai ai timp să te antrenezi până la vară".

Când a fost cazul să completez formularele tipizate de înscriere, nu ştiam la ce specializare să mă înscriu. Îl întreb pe ofiţer "Ce să trec acolo ?", la care el zice "Păi la ce specializare vrei să dai concurs", eu zic "Nu ştiu". Nu ştiam cu ce se "mănâncă" acele specializări înşiruite acolo, ce reprezintă, ce vei face după absolvire, la care sunt şansele cele mai mari de reuşită. La care ofiţerul zice "Ce îţi place, electronica sau mecanica ? Dacă ai făcut un liceu de electrotehnică, ai putea da la Facultatea de Electronică, dar tot atât de bine ai putea da şi la Facultatea de Mecanică", la care eu zic "Ştiu eu ?". Atunci el zice "Ce îţi place mai mult, matematica sau fizica ?". Eu ştiind că dădusem recent o lucrare la fizică, dintr-o culegere cu probleme foarte dificile date la diferite concursuri şi olimpiade de fizică, la care profesorul Golda Sorin ne-a dat la fiecare din cei 41 de elevi din clasă câte o problemă la întâmplare, unde se deschidea culegerea, iar mie mi-a căzut una foarte grea care s-a dat la olimpiada naţională de fizică prin anul 1976 şi nu am putut să o rezolv, drept pentru care am luat un mare 4, îi răspund ofiţerului "Matematica". "Atunci ar fi bine să dai la mecanică".

Primul pas a fost făcut, am ales Facultatea de mecanică. Da, dar şi la mecanică era un mare impas pentru mine, la care din specializări să mă înscriu: armament, tancuri şi auto sau aviaţie.

Văzând cuvântul "auto" şi gândindu-mă că acolo se învaţă cum se fabrică şi maşinile care circulă pe stradă, am zis "Tancuri şi auto". Despre tancuri nu ştiam mare lucru, le văzusem doar în filme. Ofiţerul zice bine "la această specializare ai să obţii şi brevet de conducere tanc, TAB şi permis auto categoriile B şi C". La momentul acela nu mă prea interesau acele amănunte, vroiam doar să devin student.

Referitor la concursul de admitere, ofiţerul mi-a spus că probele de concurs sunt cele stabilite la nivel naţional pentru facultăţile mecanice, cu subiecte unice pe ţară. Probele erau la: algebră şi analiză matematică; geometrie şi trigonometrie; fizică. În loc de fizică pentru specializarea "Tancuri şi auto" se putea alege "Tehnologia autovehiculelor", o disciplină predată la liceele industriale cu profil auto. Dar cum eu nu am făcut aşa ceva în liceu, mi se părea absurd să învăţ o disciplină nouă în câteva luni în care mai aveam şi examenul de bacalaureat. Ceea ce peste ani am văzut că nu a fost imposibil pentru unii colegi care au "reuşit" la facultate pe baza acestei discipline, cu toate că ei erau absolvenţi de licee umane de filologie-istorie. Dar asta este o altă poveste, pe care sper să apuc să o spun altădată, destul de interesantă, pentru  a vedea că şi atunci erau "oameni" care făceau unele aranjamente pentru "unii", nu pentru "prostime".

Ofiţerul care mi-a întocmit dosarul mi-a spus că eu nu mai am de adus nimic, dosarul este complet şi urmează să primesc acasă înştiinţare dacă a fost aprobat, unde şi când să mă prezint pentru concursul de admitere. Mi-a urat succes la examenul de bacalaureat şi la concursul de admitere la facultate.

Mai târziu am aflat o întâmplare hazlie, dar dureroasă pentru sufletul meu, din acea perioadă în care întocmeam dosarul de candidat la concursul de admitere la Academia Militară.

Ofiţerul care întocmea dosarul de candidat avea obligaţia să facă verificări pe teren, adică să ia unele referinţe de la persoane din liceu şi din localitatea de domiciliu a candidatului.

În una din zile ofiţerul care răspundea de dosarul meu de candidat, aflând din întâmplare că acolo la Comisariat era un om din Udeşti, părinte a unui băiat de clasa a VIII-a pentru înscrierea la Liceul militar "Ştefan cel Mare" din Cîmpulung Moldovenesc, se duce la acesta şi îl întreabă "Dacă sunteţi din Udeşti, îl cunoaşteţi pe Rosnitche Grigore, care are numai mamă pe nume Valeria ?, deoarece am nevoie de unele referinţe despre el pentru întocmirea unui dosar de candidat la Academia Militară". Omul stă, se gândeşte şi îi răspunde "Nu ştiu pe nimeni cu acest nume, poate o fi din celelalte sate care compun comuna Udeşti". Ofiţerul zice "Mă scuteaţi pe mine de un drum până la Udeşti, dar aşa nu am ce face, va trebui să merg până acolo. La Primărie sau la Miliţie trebuie să ştie şi să aibă date despre el".

După un timp, când omul s-a întors acasă i-a povestit nevestei despe cele întâmplate la Comisariat. Aceasta foarte surprinsă i-a zis "Cum nu ştii că pe Puiu lui Valerţa îl cheamă aşa ?". Şi culmea sorţii, eu sunt văr drept cu acea femeie, mamele noastre sunt surori. Soţul ei, ca de altfel marea majoritate a oamenilor din Udeşti, probabil cu excepţia colegilor de şcoală generală şi a profesorilor, mă cunoşteau doar cu numele de Puiu. Când m-am întâlnit cu el, mi-a zis "Măi Puiu, eu nu ştiam că te cheamă aşa, dar faci foarte bine dacă vrei să dai la armată".

A venit şi primăvara acelui an. La Suceava primăvara vine cam cu două săptămâni mai târziu decât pe aici pe la Bucureşti.

La liceu a urmat trimestrul de practică în întreprindere. Am avut timp să mă pregătesc pentru examenul de bacalaureat, pentru concursul de admitere la facultate, dar şi să fac puţin sport. La alergat 100 m stăteam bine şi la săritura la groapa cu nisip, dar la tracţiuni şi la alergare de rezistenţă trebuia să mă mai antrenez.

Seara mă îmbrăcam în trening şi alergam, întâi mai uşor, apoi mai repede pe un traseu stabilit de mine. De la blocul în care stăteam pe George Enescu, spre Liceul Sanitar, pe lângă Spitalul Judeţean, pe lângă Direcţia Silvică, pe trotuarul vis a vis de Inspectoratul Judeţean de Miliţie, pe lângă Parcul Arini vis a vis de Stadionul Arini, pe lângă Institutul de Învăţământ Superior Suceava, pe lângă Observatorul Astronomic, pe lângă Fabrica de Tricotaje "Zimbrul", pe lângă Fabrica de Confecţii vis a vis de Patinuarul Suceava, Liceul Economic şi foarte aproape de Centrul de calcul electronic din Suceava, pe lângă Complexul comercial şi acasă.

Vasile, fratele meu cu 9 ani mai mare, a încercat şi el să alerge de vreo două ori cu mine, dar a abandonat. Alerga şi ţinea pasul până la un moment dat, dar pe urmă renunţa şi venea uşor la pas.

La o săptămână după bacalaureat am primit acasă la Udeşti o înştiinţare "În vederea participării la concursul de admitere în Academia Militară vă veţi prezenta la Centrul militar judeţean Suceava la data de 05.07.1979 orele 07.00 având cu dv.:

- ustensile pentru scris;

- 3 (trei) fotografii tip buletin;

- echipament sportiv;

- buletinul de identitate;

- certificatul de naştere şi actul de studii în original;

- carnet de U.T.C.;

- cele necesare pentru o perioadă de 10-12 zile."

În ziua de 5 iulie la ora 06.30 am fost la Comisariat. Toată familia ştia că voi merge la Bucureşti să susţin concursul de admitere la Academia Militară.

Surpriza a venit când ne-a adunat într-o sală pe toţi candidaţii. Eram vreo 20 din tot judeţul Suceava. Ne-a anunţat că concursul de admitere se organizează la Făgăraş, judeţul Sibiu, având în vedere că în Bucureşti sunt pregătiri pentru parada de 23 August şi sunt antrenate efective din toată ţara. Pentru descongestionarea unităţilor militare din Bucureşti s-a luat decizia la nivelul armatei ca organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere la Academia Militară să se desfăşoare la Centrul de pregătire a infanteriei de la Făgăraş.

La Comisariat, după verificarea documentelor personale, am fost instruiţi asupra modului de comportare pe tren, ni s-a explicat traseul de urmat şi legăturile trenurilor, ni s-au dat foi de drum clasa a II-a pentru dus şi întors şi ne-au recomandat că ar fi bine să mergem în grup, dacă dorim, dacă nu fiecare pe cont propriu astfel încât a doua zi să fim la ora 07.00 la Făgăraş. Aici, în sala de la Comisariat, cât am stat, permanent ne-a supravegheat un subofiţer. În pauzele până ne-au adus foile de drum şi până am semnat de instructaj şi de foile de drum într-un tabel dactilografiat, când nu erau ofiţeri prin încăpere, subofiţerul punea fel de fel de întrebări de perspicacitate. Nu ştiu din ce motiv, poate ca să se distreze sau să treacă timpul sau să vadă cât suntem noi de isteţi sau de "destupaţi la minte", sau pur şi simplu pentru a menţine ordinea în acea încăpere. Îmi aduc aminte că eu nu prea am răspuns la întrebări, erau alţii mai isteţi. La un moment dat, după ce pusese o mulţime de întrebări, zice "Ia să-mi spuneţi mie, dacă ştiţi, unde a scris Lenin "Capitalul", în ce localitate ?", la care s-au aruncat mai mulţi să-şi spună repede părerea "la Leningrad","la Moscova","la Kiev", "la Sant Petersburg". Eu care nu am citit "Capitalul" şi nu aveam prea mari înclinaţii spre disciplinele umaniste, nu prea înţelegeam Filozofia, Economia politică etc., iar atunci numai la întrebările subofiţerului nu aveam gândul, dar aşa tangent mi-am adus aminte că profesorul Caldare ne-a vorbit printre altele la ore şi de "Capitalul" lui Marx şi aproape involuntar spun "Nu Lenin a scris "Capitalul". Atunci subofiţerul zice "Vezi că este cineva atent şi la detalii, aveţi grijă, atenţia mărită la examenele pe care le aveţi de dat".

Dacă în sală majoritatea au fost de acord să mergem în grup spre Făgăraş, de la poarta Comisariatului s-au împrăştiat care încotro, fiecare cu treaba lui, pe mulţi îi aşteptau părinţii şi au plecat împreună. Văzând că aşa stau lucrurile am plecat şi eu spre centrul oraşului de unde aveam să iau autobuzul spre gara Iţcani unde se forma trenul.

Având suficient timp am trecut şi pe la Sf. Ioan, aici am întâlnit un băiat care fusese şi el în sală la Comisariat şi care ulterior, pe timpul studiilor, am fost buni amici. Am aflat că absolvise Liceul "Nicu Gane" din Fălticeni.

Ştiind că în apropiere de gara Iţcani lucrează sora mea Dorina, care între timp se mutase cu serviciul de la Ploieşti la Suceava, se căsătorise cu un coleg de serviciu, cu Sandu, şi locuiau într-o garsonieră pe Mărăşeşti în cartierul Zamca, m-am dus la ea la serviciu să îi spun că merg la Făgăraş unde se desfăşoară concursul de admitere. Astfel au putut afla şi ceilalţi membri ai familiei unde am plecat. Atunci încă nu ajunseseră telefoanele mobile la noi în ţară, iar comunicarea rapidă între oameni era mai anevoioasă, nu ca astăzi când avem atâtea facilităţi informatice, când trăim în era digitizată.

Bineînţeles că Dorina, fiind foarte aproape de gară, m-a condus la tren şi mi-a dat şi nişte bani de buzunar.

Drumul de la Suceava la Făgăraş mi s-a părut foarte lung, mai ales că am plecat cu un tren personal şi mai era şi în plină vară cu căldură mare în vagon, nu ca acum cu aer condiţionat. În gara Ploieşti Sud am coborât şi din faţa gării am luat autobuzul care m-a dus la gara Ploieşti Vest, unde nu am stat prea mult şi am luat trenul care venea de la Bucureşti şi mergea la Sibiu.

Am ajuns cu bine la Făgăraş, după ce văzusem din tren Colorom Codlea, combinatul unde a lucrat atâţia ani fratele meu Vasile. Făgăraş era un oraş destul de mic ca să te rătăceşti. De la gară am mers pe jos spre centrul oraşului şi de acolo foarte aproape de Cetatea Făgăraşului era şi unitatea militară unde trebuia să ajung. La poartă am prezentat buletinul de identitate, m-a verificat într-un tabel şi în grupuri de 5-10 candidaţi eram preluaţi de militarii în termen care ne conduceau în pavilioanele unde am fost cazaţi. Dormitoarele erau de 40 persoane, cu două rânduri de paturi suprapuse. Mulţi candidaţi, când au văzut condiţiile de acolo, au solicitat să li se aprobe cazarea pe cont propriu în oraş, mai ales că foarte mulţi au venit şi cu părinţii.

La intrare în dormitor, la o masă, un ofiţer care avea pe epoletul alb, patru steluţe mici aurii, era căpitan inginer, ne lua în evidenţă. Numele lui era Vasile Năstăsescu - viitorul profesor universitar de rezistenţa materialelor, conducător de doctorat, actualmente pensionar activ în domeniul ştiinţfic. El răspundea de candidaţii pentru specializarea "Tancuri şi auto". Ne-a spus programul orar, seria de intrare la masă şi că orice problemă vom avea, lui să i-o spunem.

Am ales să stau într-un pat de sus, dedesupt simţeam că nu am aer. Cu timpul, pe parcursul pregătirii mele militare m-am mai obişnuit să dorm şi în patul de jos.

În aceeaşi zi, după amiază la baza sportivă a unităţii, pe terenul de fotbal, au fost adunaţi toţi candidaţii şi ne-a vorbit un general, pentru prima dată vedeam un general în "carne şi oase", era generalul maior …, locţiitorul pentru învăţământul tehnic al comandantului Academiei Militare. Pe timpul desfăşurării concursului aveam să mai văd şi pe generalul colonel Tutoveanu, comandantul Academiei Militare, care a venit la Făgăraş, cu elicopterul. După instruirea tuturor pe terenul de fotbal s-a trecut la instruirea candidaţilor pe specializări. Atunci am aflat că acolo erau absolvenţi de licee civile, absolvenţi de licee militare, dar şi militari în termen care au primit aprobarea să participe la concursul de admitere. De asemenea la concurs au participat şi tineri ofiţeri activi, dar aceştia candidau pe locuri separate. Spre exemplu la specializarea "Tancuri şi auto" erau 16 locuri din care doar unu era pentru ofiţeri.

Ofiţerii candidaţi şi absolvenţii liceelor militare erau cazaţi separat de ceilalţi candidaţi. Ei aveau un regim special în acea cazarmă, făceau diferite servicii ordonate.

Când ne-a adunat căpitanul Năstăsescu, am aflat că eram 11 candidaţi pe un loc la specializarea "Tancuri şi auto". Au fost unii care s-au descurajat şi s-au retras, astfel încât după probele medicale şi sportive, la începerea probelor scrise au rămas 9 candidaţi pe un loc la această specializare.

Probele sportive şi medicale se dădeau pe grupuri de candidaţi oragnizaţi pe specializări şi care se roteau la fiecare comisie de examinare.

Grupul din care făceam parte a început cu vizitele medicale, iar dezbrăcare la pielea goală, iar verificări în faţa a cel puţin doi medici pentru fiecare specializare medicală. A urmat testul scris de psihologie, care nu mi s-a părut complicat, nici la partea de personalitate, nici la cea aptitudinală.

În zilele următoare am susţinut probele sportive. Dacă la probele medicale nu ştiu câţi au fost declaraţi neadmişi, la probele sportive am văzut că au fost eliminaţi câţiva care nu au reuşit să facă numărul de tracţiuni pentru baremul minim. De asemenea la alergarea de rezistenţă au fost candidaţi care au abandonat după un tur de pistă şi implicit au fost eliminaţi.

După programul de examinări, noi candidaţii civili aveam "program de voie", puteam ieşi în oraş până la o anumită oră. Foarte mulţi nu erau mulţumiţi de masa gratuită pe care o primeau în cazarmă şi îşi completau meniul în oraş. Nu mai spun că unii îşi completau şi rezervele de lichide bahice. A fost cazul unui militar în termen care depăşind limita normală a consumului de alcool, a avut probleme de discipină, a fost eliminat din concurs şi trimis înapoi la unitatea militară de unde provenea.

Eu nu am prea ieşit, în această perioadă, din cazarmă, îmi era suficientă mâncarea servită la popota unităţii. Probabil unii văzându-mă mai retras le-a venit ideea de a face mişto de mine. În una din zile, când mă odihneam după masa de prânz şi când am aţipit, unul ia o bucată de ziar, o introduce uşor între degetele de la unul din picioarele mele şi îi dă foc. După care strigă "Săriţi, foc, săriţi, foc". Bineînţeles că m-am trezit speriat, atât de la usturimea dată de flacăra ziarului arzând între degete, cât şi de faptul că trezindu-mă am văzut focul la picioarele mele. Noroc că nu am apucat să sar din pat şi mi-am dat seama de ce se întâmplase, că era o farsă, altfel cum eram în patul de sus, cine ştie cum mă loveam.

Făptaşii se amuzau de zor, ceea ce a făcut ca după asta să dorm epureşte, să fiu mai atent cu fel de fel de "trucuri" folosite în special de militarii în termen. Au mai căzut şi alţii "pradă" unor astfel de "giumbuşlucuri" făcute de un grup restrâns de candidaţi, care după părerea mea nu au venit acolo pentru a intra la facultate, ci pentru a pierde timpul şi a mai încurca şi pe alţii, sau au venit la "noroc".

Au urmat probele scrise cu subiecte unice pe ţară. Facultăţile cu profil mecanic, din toată ţara, au dat aceste probe după amiază, iar cele cu profil electric dimineaţa. În fiecare zi câte o probă scrisă. Atât la algebră şi analiză matematică, cât şi la geometrie şi trigonometrie, precum şi la fizică, am încercat, cu cunoştinţele pe care le aveam atunci, să rezolv toate subiectele în timpul de 3 ore alocat unei lucrări.

Probele de concurs erau de tip clasic. Subiectele se scriau pe tablă, iar rezolvarea se făcea pe foile de concurs tipizate, cu secretizarea numelui. Corectarea se făcea distinct de către doi corectori, profesori de specialitate, care nu se aflau în aceeaşi încăpere. Dacă diferenţa dintre notele acordate de cei doi corectori era mai mare de un punct, pe lucrare, lucrarea respectivă era corectată şi de un al treilea corector. Toate aceste operaţii erau coordonate de subcomisia de admitere prin secretarul ei. În cazul meu de căpitanul Năstăsescu. Nota la o probă scrisă era dată de media notelor acordate de cei doi corectori sau de nota acordată de cel de al treilea corector.

După corectarea tuturor lucrărilor, în plenul subcomisiei de concurs, se deschideau lucrările şi se treceau notele obţinute în catalogul de concurs al probei. Aceleaşi operaţii se repetau la fiecare probă scrisă. Media de clasificare a candidaţilor rezulta din media aritmetică a notelor obţinute la cele 3 probe scrise, calculată cu 2 zecimale, fără rotunjire.

Între ultima probă scrisă susţinută şi anunţarea rezultatelor au fost două zile când am stat degeaba. Atunci am vizitat, singur, oraşul Făgăraş, am fost prin Cetatea Făgăraşului, pe la bisericile din zonă, pe la cofetării, prin parc.

A venit şi ziua anunţării rezultatelor concursului de admitere. Am fost adunaţi iar toţi candidaţii la baza sportivă a unităţii, iar secretarii subcomisiilor pe specializări au dat citire rezultatelor. Candidaţii declaraţi admişi erau invitaţi să intre pe terenul de fotbal, pe specializări, pentru a fi cunoscuţi de ceilalţi şi ai distinge de cei neadmişi.

Când a venit rândul căpitanului Năstăsescu să citească lista candidaţilor admişi la specializarea "Tancuri şi auto", inima mea parcă s-a făcut mai mică, nu mai bătea şi parcă se urcase în gât. Prima dată a citit lista celor 3 candidaţi admişi pe locurile Ministerului de Interne. După care a citit lista candidaţilor admişi pe locurile Ministerului Apărării Naţionale, începând cu numele ofiţerului admis şi apoi a celorlalţi 12. Lista celor 12 a început-o cu mine, pe urmă nu am mai auzit nimic, de bucurie. Parcă eram beat. Făcusem un pas mare în viaţa mea. Bucuria a fost enormă. Ulterior am uitat să mai şi mănânc, mi-am dat seama că îmi este foame abia când eram în trenul spre casă. Dar ce mai conta, eram student.

Pentru cei admişi a urmat luarea măsurilor pentru haine şi instruirea pentru prezentarea pe data de 26 august, adică peste o lună, la Academia Militară din Bulevardul George Coşbuc nr. 81-83, Bucureşti, pentru începerea convocării de pregătire militară generală în vederea depunerii jurământului militar.

Îmi aduc aminte de un candidat de pe la Botoşani, a cărui tată era colonel şi care a stat acolo pe toată perioada concursului. Băiatul era foarte supărat că a fost declarat admis la specializarea armament şi nu la aviaţie cum dorea el. Tatăl lui încerca să îi spună cât de mult contează că a fost admis la o asemenea concurenţă şi că poate deveni un inginer foarte bun şi în domeniul armamentului. Cred că l-a lămurit, că în toamnă l-am regăsit la pregătire militară şi ulterior la deschiderea anului universitar.

Am plecat din Făgăraş nu înainte să trimit câteva vederi la toţi cei dragi mie şi să-i anunţ vestea cea bună. Abia aşteptam să ajung acasă şi să-i împărtăşesc bucuria mea mamei mele.

Pe tren, la întoarcere, am venit până la Adjud cu un candidat admis la aceeaşi specializare cu a mea. Am stabilit să mergem cu acelaşi tren la Bucureşti, pe 25 august. El era dintr-o comună din apropiere de Adjud. Când a susţinut concursul de admitere era militar în termen. Lucrase la MEFIN Sinaia înainte de armată şi făcuse liceul la seral. Era cu 4 ani mai mare decât mine. După ce acesta a coborât din tren, am rămas singur şi mă gîndeam la probele de concurs şi că abia la prezentarea rezultatelor concursului de admitere aflasem că Ministerul de Interne avea locuri separate.

Mă gândeam apoi că eu am rezolvat toate subiectele, după cunoştinţele mele, la proba de algebră şi analiză matematică, dar luasem nota 7,80, la proba de geometrie-trigonometrie nota 8,30, iar la proba de fizică 9,20. Dar ce mai contau acum notele, eram declarat admis, pluteam, levitam de bucurie.

Nu vă închipuiţi ce bucurie am adus întregii familii când am ajuns acasă, în special mamei-Valeria, fratelui-Vasile, surorilor mele -Dorina şi Ileana.

Tocmai era ziua de naştere a mamei, 27 iulie, şi zice "ce bucurie şi ce cadou mi-ai făcut acum la 60 de ani, să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate şi să ne rugăm pentru sănătate şi întărirea credinţei"

 Şi când te gândeşti că totul este legat de destin.

 Grigore ROSNITCHE  (Puiu din Udeşti)                     

                                                                                                 07.07.2013