În trecerea mea prin această viață,
Dumnezeu m-a hărăzit să fiu legat sufletește de locurile unde m-am născut și
niciodată nu m-am putut detașa de oamenii și evenimentele care mi-au marcat
primii ani de viață. Am înaintat în viață odată cu transformările satului
bucovinean Udești din ținutul Sucevei. Am urmat școala primară când în sat, pentru
prima dată, a apărut curentul electric. Primul asfalt pe șoseaua desfundată
mereu, reparată după fiecare primăvară când se mai zvânta, șosea ce făcea
legătura dintre orașul Suceava și Dolhasca, spre Pașcani și Iași. Nu mai spun
de mașinile agricole specializate care au început să apară. O binefacere pentru
munca sătenilor, care a devenit mai ușoară. Astăzi curentul electric face parte
din viața noastră a tuturor. Nu mai putem concepe viața fără curent electric.
Suntem dependenți de el. Asta s-a dovedit și de pana de curent produsă anul
acesta în Spania. O adevărată tragedie umanitară care a paralizat practic viața
marilor aglomerații urbane.
Destinul a făcut ca să-mi găsesc locul
meu unde să-mi câștig existența, să îmi întemeiez o familie și să mă lupt cu
viața pentru a trăi printre oameni, destul de departe de satul natal. După
plecarea la cele veșnice a mamei mele Valeria (Valerța), acum o mulțime de ani,
vizitele mele prin sat s-au rărit.
Am mai revenit în Udești, din când în
când, și pentru scurt timp, la fratele meu Vasile care împreună cu soția lui
Silvia s-au stabilit în sat. Dar timpul nu iartă, au plecat și ei la Domnul.
Sufletul meu, și așa rănit de plecarea mamei, este acum plin de durerea mocnită
care nu va dispărea niciodată și nu poate fi împărțită cu altcineva. Orice ține
de satul natal îmi aduce aminte de cei dragi. Dar viața merge înainte.
După jumătate de secol de la
absolvirea celor 8 clase primare, unul dintre prietenii mei, Mugurel Rusu care
locuiește în Udești, a inițiat și a organizat o întâlnire cu foștii colegi care
în 1975 și-au luat zborul spre toate zările țării noastre si acum mai nou ale
Europei.
Întâlnirea a avut loc în ziua de 09.06.2025, de Sfânta Treime, a doua zi de Duminica Mare (Pogorârea
Sfântului Duh) la Școala Gimnazială “Academician Haralambie Mihăescu” din
Udești și a fost un prilej de bucurie și de manifestare a legăturilor de
prietenie cărora timpul nu face decât să le dea mai multă valoare.
Reîntoarcea după 50 de ani în satul natal a trezit în mine sentimentul
de singurătate. Satul s-a schimbat mult, s-a urbanizat. Oamenii și-au schimbat
stilul de viață. Societatea s-a schimbat. Acum trăim într-o societate a
“banului”. Relațiile interumane sunt dictate de bani, oamenii sunt
judecați după cât de potenți financiar sunt, studiile și diplomele se obțin
mult mai facil cu bani etc.
În sufletul meu mai persistă satul copilăriei, cu zgomotul de fond
specific fiecărui anotimp. Cu oameni care mergeau pe jos, la vale sau la deal,
care vorbeau între ei, mai zgomotos sau mai cu perdea. Cu căruțe trase de cai
sau care trase de vaci, de dimineață până seara. Cu gâște zgomotoase pe drumuri
sau pe imașuri. Cu cârdurile de vaci care treceau dimineața și seara la și din
lunca râului Suceava. Cu cocoși care se luau la întrecere cu cântatul dis de
dimineață. Cu lătratul câinilor. Cu chiotul în noapte al flăcăilor. Cu gălăgia
copiilor la săniuș pe drum. …
Nu mai spun de sărbătorile de peste an, care în comunitatea sătească
aveau o semnificație profundă, se simțea acea legătură a omului cu natura, cu
strămoșii. Acum totul se face teatral, forțat.
Datorită împrejurărilor din viața mea, acum vreo trei ani, am petrecut
noaptea dintre ani la Udești și cu toate că nu era un prilej prea mare de
bucurie, fiind la parastasul fratelui meu Vasile, m-am gândit că o să asist la
acele obiceiuri ale copilăriei când urătorii, mascații și cetele colindau toată
noaptea prin sat și era o hărmălaie de nedescris, era doar sărbătoare. Am rămas
profund dezamăgit. Am ieșit în acea noapte, de câteva ori din casă, să aud
bătând prin sat vreun ciur al unei cete. Nimic. Doar la miezul nopții câteva
artificii, ca la oraș, după care s-a așezat liniștea peste sat. Îmi spunea des fratele
meu Vasile că în sat nu mai este ca înainte, dar nu credeam că s-a schimbat
atât de mult viața și obiceiurile oamenilor. Acum majoritatea sătenilor se
deplasează cu mașinile personale. Tinerii se orientează spre lucrul în
străinătate de unde vin cu bani, își fac case frumoase, își cumpără mașini.
Sunt foarte puțini oameni care mai cresc animale sau lucrează pământul. Acum
tot ce îți trebuie găsești la supermarketul din centru satului, nu mai spun și
de celelalte minimarketuri de prin sat. De ce să mai pui straturi, sau să mai
crești gobăi pe lângă casă, când acum poți face comandă online și firma de
catering îți aduce la poartă sau la ușă tot ce îți dorește sufletul. Dar un
singur lucru s-a pierdut, relațiile dintre oameni. Socializarea sau bârfa
satului a cam dispărut. Oamenii au devenit mai individualiști. Cercurile de
cunoscuți se restrâng doar la rudele apropiate.
Colegii promoției 1975, ne-am întâlnit
în curtea vechiului local al școlii, acum modernizat la nivelul zilelor noastre.
Am fost întâmpinați, cu multă căldură, de directorul adjunct al Școlii
Gimnaziale “Acad. H. Mihăescu”, domnul profesor Iacob Dumitru, care ne-a pus la
dispoziție sala în care era amenajat Centrul Cultural “Unirea sub Oadeci”, continuator
al tradiției Cabinetului de lectură “Unirea sub Oadeci” din Udești înființat în
anul 1899. Menționez că în satul Udești “Școala Poporală” a luat ființă în anul 1863.
La această întâlnire semicentenară am fost onorați de prezența fostului
director coordonator al Școlii din Udești, din perioada 1973-1989, domnul
profesor Emil Simion și a profesoarei diriginte Vica Iorgulescu. cărora le
suntem permanent recunoscători pentru tot ce au făcut pentru noi în primii ani
de școală, când încep să se formeze caracterele.
După ce a sunat simbolic clopoțelul, am intrat în clasă, unde fiecare
dintre colege au primit câte un trandafir, ca simbol al prieteniei și câte un
pliant pe prezentare a generației noastre. Domnul director Iacob Dumitru a
făcut o scurtă prezentare a Școlii din Udești din zilele noastre, exprimând
bucuria organizării unui asemenea eveniment de suflet, mai rar organizat în
spațiul învățământului românesc, pentru cei care au fost împreună în primii 8
ani de școală sau chiar 10 ani pentru cei care au fost și pe la grădiniță.
Multe amintiri.
Din întâmplare am dat de o scrisoare datată 25.02.1968 a mamei mele
Valeria către fiul ei Vasile care era la școala profesională, citez ”…vei ști
că sâmbătă pe data de 24 II s-a dat serbare la școală pentru terminarea
abecedarului și au participat și părinții. A fost foarte frumos și cu Puiu am
avut mare bucurie căci a fost fruntaș și la învățătură și la purtare și
curățenie. A spus poezie despre abecedar și a fost și dirijor cu Brândușa Roșu,
amândoi au cântat “Trece mândra pe uliță”. Pe urmă le-a dat bomboane
directoarea (Munteanu Lucreția) și tare mult l-a lăudat, numai să dea bunul
Dumnezeu să fie totdeauna așa, să învețe bine.”
Au fost prezenți, din generația
noastră, la această întâlnire, colegii: Bejan Dorel, Boicu Teodor, Dragoman
Vasile, Găitan Niculae, Hîncu Elena, Moraru Aglaia, Motrici Severin, Munteanu
Gheorghe, Munteanu Steluța, Pîrvan Ion, Popescu Violeta, Renciuc Viorica,
Rosnitche Grigore, Roșu Brîndușa, Rusu Mugurel, Timoficiuc Elena.
Cei prezenți și-au exprimat recunoștința
față de părinții lor, educatorii, învățătorii și profesorii
care le-au îndrumat primii pași în viată și în școală, care le-au deschis
dragostea spre cunoaștere și muncă cinstită, ca să ajungem oamenii împliniți de
astăzi, cu propriile vieți, cu dragoste în a înțelege lumea în care trăiesc.
Pentru aducerea aminte și din
respect pentru foștii dascăli, aceștia au fost prezentați nominal: educatoarea-Platon
Silvia; învățători: Ciubotaru Gheorghe, Munteanu Lucreția, Munteanu Gavril,
Popovici Eleonora; profesori: Emil Simion, Iorgulescu Gheorghe, Iorgulescu
Vica; Filofteia Găitan, Maftei Ion, Maftei Georgeta, Botușan Veronica; Lucuțar
Lucrția, Amăriucăi Maria, Dobrotă Oltea, Tănase Elena, Diaconu Olivian, Ianuș
Virginia, Ianuș Lazăr, Livischi Silvia, Brezan Rodica, Florea George.
Pentru cei plecați dintre noi, părinți, educatori, învățători, profesori
și colegi (15 din 51), care ne privesc de sus dintre stele, s-a păstrat un
moment de reculegere, un gest creștinesc cu profunde reverberații sufletești.
În continuarea întâlnirii, domnul profesor Emil Simion, actualmente un
prolific și recunoscut scriitor sucevean, cu numeroase premii la nivel național pentru cărtile sale, a recitat propria poezie,
din care prezint doar câteva versuri:
”... Astăzi stăm din nou la sfat
Bine ați revenit acasă
Nostalgiile-s firești
Nu mai e aceeași masă
Și ce cauți nu găsești
Lacrima-n gene s-ascunde
|
Știe Domnul tău
din suflet |
|
Astăzi lasă-l pe
oriunde |
|
Bucurie, ducă-n
cuget. |
|
Anii se
perindă-n grabă |
|
Ca un vis, neterminat.
|
|
Astăzi fără de
tăgadă |
|
|
Și privirea
supărată |
|
Școala-n care ați
învățat |
|
Este aproape
dărâmată. |
|
Alta nouă ne
zâmbește |
|
Cu drag să
intrăm în ea |
|
Lumina mereu
crește |
|
Hărăzind câte o
stea. |
|
Oadeciul cu dor
așteaptă |
|
Știe că-l vom
vizita |
|
Cu vorba lui
înțeleaptă |
|
Pe toți ne va
încânta. |
|
Oriunde veți fi
în lume, |
|
De sat să vă
amintiți, |
|
Leagăn sfânt, cu
ales nume |
|
Ca el altu nu
găsiți. |
|
Satul poartă-n
rădăcină |
|
Vița necurmatei
nații |
|
Să-l cinstim
luând lumină |
|
S-o dăm altor
generații. |
|
Asta e a vieții
roată |
|
Nu are cum să ne
oprim, |
|
La 50 de ani
odată |
|
Vorbe să mai
povestim. |
|
Mai mult el este
lăudat |
|
Cu locul întâi
pe țară, la scriitori |
|
Udeștiul este
raportat |
|
La număr de
locuitori. |
|
Ziua toată e a
voastră |
|
Fie astăzi cea
mai lungă |
|
Ca o floare
mândră-n glastră |
|
Dor de ea mereu
ne-ajungă.” |
Domnul profesor Emil Simion a rămas îndrăgostit de satul nostru Udești.
Oamenii, locurile și obiceiurile i-au rămas în suflet și l-au inspirit în
scrierile sale apreciate, contribuind astfel, alături de alte personalități, la
promovarea în lumea literară a comunității din Udești.
Doamna profesoară diriginte Vica
Iorgulescu, a “strigat” cataloagelor claselor a VIII-a A și a VIII-a B. Doamna profesoară a făcut parte dintre dascălii
cu vocație și dăruire pentru profesia aleasă, realizând, printre altele, la
Școala din Udești, în timpul cât a activat la această școală, primul teren
geografic, cu trei platforme, unic la acea vreme în județul Suceava, pentru ca
elevii să își dezvolte imaginația și să rețină mai ușor formele de relief în
3D.
Cataloagele originale au fost aduse, din arhiva școlii, de domnul
director Iacob Dumitru. Fiecare coleg și-a prezentat pe scurt parcursul vieții
în cei 50 de ani, cu realizări legate de familie, copii, nepoți, cu împliniri
dar și cu neîmpliniri, cu bucurii și tristeți.
Colegul nostru, Rusu Mugurel, care cochetează cu literatura, având
scrise mai multe cărți, a scris o poezie
pentru acest eveniment.
Poezie intitulată “Trecut-au
anii”:
|
“Trecu-au anii |
|
De parcă a fost
ieri, |
|
Au înflorit
castanii |
|
De-atâtea
primăveri. |
|
Șiroaele de
lacrimi |
|
Brăzdară fața
noastră, |
|
Dar în adânc de
inimi |
|
Răsare o
speranță. |
|
Speranța
întâlnirii |
|
Cu-ai noștri
dragi colegi, |
|
E strigătul
iubirii, |
|
Ce va rămâne în
veci. |
|
Un secol la
jumate |
|
E greu și să
gândești! |
|
Cum să-l mai
duci în spate, |
|
Și totuși să
zâmbești? |
|
Zâmbind privesc
în urmă |
|
La anii
petrecuți |
|
Cu acea frumoasă
turmă |
|
De fete și
băieți. |
|
La pozne și la
glume, |
|
Eram neîntrecuți |
|
Dar și la fapte
bune |
|
Nu ne lăsam
bătuți. |
|
Azi strig cu
nostalgie |
|
Și bucurie-n
glas, |
|
Mai treacă ani o
mie, |
|
De voi eu nu mă
las!” |
A urmat fotografia de grup cu participanții la întâlnire și vizita în
noul local al Școlii Gimnaziale “Acad. H. Mihăescu” Udești. Legat de numele
atribuit Școlii din Udești, precizez că academicianul Haralambie Mihăescu este
fratele fostei directoare a școlii Lucreția Munteanu, fosta mea învățătoare din
clasele a II-a și a III-a. În anul 1969 a fost organizată în școală o întâlnire
a academicianului H. Mihăescu cu foștii săi colegi din Școala primară Udești,
la care am participat, printre alții, ca invitat din partea doamnei
învățătoare. Domnul academician a expus asistenței, experiența trăită în urma
vizitei de documentare la schiturile românești, și nu numai, de pe Muntele
Atos. Dânsul a venit și cu o hartă a Sfântului Munte, făcând imaginația mea să
zboare spre acele locuri pline de trăire spirituală și pentru care poporul
român și-a adus din plin jertfa sa de dragoste.
Localul noii școli din Udești, este o mândrie pentru comunitatea
satului, având condiții de învățare adecvate vremurilor prezente, cu mobilier
și dotări care țin pasul cu schimbările din societatea românească. Se observă
implicarea coletivului de dascăli pentru care este valabil proverbul “Omul
sfințește locul”.
La începutul anilor 70 ai secolului trecut, a venit la noi în școala din
sat, un profesor universitar de la Iași
și ne-a prezentat unele progrese din domeniul științific. Ne-a vorbit, printre
altele de televizoarele color, când la noi în sat numărai pe degete deținătorii
de televizoare alb/negru. Astazi nici nu mai putem concepe televizoarele decât
color cu ecrane curbate sau flexibile. Dacă atunci când eram pe băncile școlii
ne bucuram de cărti, de unde aflam atâtea lucruri noi, astăzi în era
tehnologiei informației, când la un clic distanță putem afla aproape orice,
cred că rolul școlii este de a canaliza energiile copiilor spre dragostea de
cunoaștere folositoare unei vieți active cu privirea spre viitor
Acum condițiile s-au schimbat mult, au trecut 50 de ani (jumătate de
secol). Evoluția firească a tehnologiei în viața oamenilor și-a spus și își spune
cuvântul, cu bune și cu mai puțin bune. Provocările și oportunitățile pe care
le au copiii astăzi sunt diverse. Altul era orizontul cunoașterii atunci, altul
este astăzi. Vrem, nu vrem trebuie să ne adaptăm schimbărilor din societate. De
fapt societatea se schimbă datorită dorințelor oamenilor de a trăi mai bine, de
a muncii mai ușor, de a câștiga mai mult.
Societatea inteligentei artificiale generative (IGA), a calculatoarelor
cuantice, a roboților autonomi, bate și la ușa noastra. Nu ne putem face că nu o
vedem. Roboții vor face parte din ce în ce mai mult din viața oamenilor, vrem,
nu vrem. Așa ca exemplu, probabil că ați aflat, deja sunt în lume, tractoare
autonome care efectuează lucrări agricole și sunt supervizate doar dintr-un
birou. Chiar la noi în țară, recent Compania Automobile Dacia SA a
disponibilizat un număr mare de muncitori, înlocuindu-i cu linii robotizate. Nu
mai vorbesc de tehnologiile militare existente în lume, care astăzi depășesc cu mult filmele SF ale
copilăriei noastre.
Dacă nu vom recunoaște aceste realități, sau le vom trata superficial, ne
vom trezi un popor de sclavi pentru cei care dețin supremația tehnologică, sau
mai rău vom dispărea ca popor. După cum spunea savantul roman Octav Onicescu: “Veți crea, veți avea, nu veți crea,
nu veți fi!” Știu că în școala din Udești sunt oameni
responsabili ancorați în realitățile zilelor noastre care pun bazele pregătirii
viitoarele generații de oameni atât de necesari noilor condiții din societatea
românească, prin insuflarea dragostei de a învăța, de a cunoaște. Cred că Școala
Gimnazială “Acad. H. Mihăescu” Udești va rămâne fereastra prin care pătrunde
lumina cunoașterii și schimbărilor din societate în viața satului.
Generația noastră, aș putea spune că
este una fericită, pentru că a fost contemporană cu mari personalități ale
satului nostru. Personal, am amintiri, din copilărie și adolescență, despre scriitorul
Eusebiu Camilar, acad. H. Mihăescu, jurnalistul Mircea Motrici, medicul
neurochirurg dr. Vasile Ciubotaru etc.
În continuarea programului întâlnirii,
a urmat o vizită la Muzeul Național al Bucovinei-Casa Memorială Eusebiu
Camilar, într-o zi splendidă de vară cum numai la Udești poți întâlni. Această
casă memorială se află la distanță de două case de locul copilăriei mele. Îmi
amintesc cum copiii de pe acel cot de sat îl necăjeam pe scriitor, când acesta
se retrăgea în casa părintească sau la masa de sub părul din grădină unde scria
operele sale. Noi îl zădăram pe Viorel, câinele scriitorului, care lătra de
mama focului deranjându-l pe scriitor care nu se putea concentra și transpune
în scris gândurile sale.
Acum iarba din ograda muzeului era proaspăt cosită, cu mirosul specific
îmbinat cu cel al florilor de trandafir din jurul casei. Casa scriitorului este
una specifică țăranului din satul nostru, de început de secol XX. Înăuntru
găsești mobilier, obiecte din lemn, țesături, cusături, îmbrăcăminte specific
zonei Udeștiului.
În curtea interioară care dă spre grădina unde sta scriitorul la umbra
părului harbuzesc și spre Luncuța pe unde trece un pârâiaș, scriitorul Emil
Simion a prezentat o poezie scrisă de Valeria Boiculesi, pe vers-ul fotografiei
cu delegația udeștenilor la înmormântarea
scriitorului Eusebiu Camilar la București pe 29 august 1965, pe care o redau în
continuare:
“Final
lui Eusebiu Camilar
Suflete,
vei mai cunoaște
degetele mâinii drepte ?
Caii nopților vor paște
prăbușitelor lor trepte, -
gândul - liliac în poartă,
lespede de foc - iubirea ...
Luna tot va trece,
moartă,
albă ca și nemurirea ...
Va rămâne dezbrăcată
numai coala de hârtie ...
Vântul - cât va fi - s-o bată,
ploaia - cât va fi - s-o scrie ...”
Audiența a fost încântată apoi de
prezentarea primului material publicat de scriitorul Emil Simion, în anul 1976,
și intitulat “La Udești – cuvinte alese de suflet”. Din acest
material redau doar un citat din Eusebiu Camilar rostit în fața elevilor de la
Școala din Udești:
“Drumurile mele spre lumină și cultură au pornit din ograda acestei
școli. De pe Oadeci a pornit drumul meu spre Everest. Nu poți iubi patria, dacă
nu îți iubești locul de naștere. Nu poți iubi lumea, dacă nu îți iubești
patria. Oriunde m-am aflat mi-am amintit cu dor de dealul natal.”
După încă o ședință foto care să imortalizeze momentele frumoase
petrecute la muzeu, domnul Emil Simion a scris în cartea de onoare “Zi de
început de vară. Moment emoționant și rar, la Casa memorială Eusebiu Camilar.
Felicitări promoției 1974-1975 pentru inițiativa revederii la 50 de ani de la
terminarea clasei a VIII-a ! Pentru mine Udeștiul a fost și rămâne a doua mea
casă de suflet. Udești 9.062025”.
Simțind chemarea Oadeciului. Ne-am îndreptat spre acest deal. Cumnatul
meu Alexandru (Sandu), care locuiește în Suceava, m-a dus cu mașina peste tot.
Eu am încercat să reduc deranjul cu vizita mea la Udești, dar sora mea
Magdalena (Dorina), care m-a ajutat să aleg și cele mai frumoase flori pentru
colegele mele de școală și pentru dirigintă, a insistat ca Sandu să mă însoțească
cu mașina toată ziua. Nu am putut refuza, cu toate că m-aș fi descurcat cu Uber
sau Bolt.
Acolo sus, pe Oadeci, la cota de 485 m altitudine se află o cruce, pe cadru metalic, cu o înălţime de 15 m, iluminarea ei pe timpul
nopţii realizându-se prin becuri de tip bandă-led. De cum am ajuns, am simțit
în aer adierea plăcută a vântului și mirosul de cimbrișor înflorit. Priveliștea
panoramică care se deschide este încântătoare. Vezi satul Udești cum se răsfiră la
poalele acestui deal, vezi lunca și râul Suceava, vezi terenurile agricole cum
sunt parcelate ca un țol de cordele, vezi pădurea de foioase de un verde crud, vezi
localitățile până dincolo de apa Siretului, vezi orașul Suceava. După ce ne-am
încărcat cu energie pozitivă, dată de moșii și strămoșii noștri care au trăit
pe acele locuri, într-o atmosferă de bună dispoziție, ne-am îndreptat spre
orașul Suceava, unde la Restaurantul Brădet era pregătită de către Mariana
Gusetu, șefa localului, o fostă vecină de la Udești, o masă de socializare cu
cele mai alese bucate specifice zonei.
Atmosfera
prietenească ne-a permis să depănăm amintiri de pe băncile școlii, având în
vedere că viața a făcut în așa fel încât cu unii dintre colegi nu ne-am mai
văzut de 50 de ani.
Mi s-a părut interesant un citat pe
care l-am găsit și l-am prezentat colegilor: “Ne naștem într-un
loc care devine parte din noi pentru totdeauna. Pe măsură ce creștem, viața ne
duce în locuri noi, cu visuri și speranțe în bagaj. Dar oricât de departe am
merge, o parte din noi rămâne acasă. Acolo sunt amintirile din copilărie,
oamenii dragi și momentele care ne-au format. Chiar și în mijlocul străinilor,
în orașe aglomerate, simțim dorul de liniștea și căldura de acasă. Poate că nu
ne întoarcem mereu, dar păstrăm acel loc în suflet – pentru că acasă nu este
doar un loc, ci un sentiment care ne însoțește peste tot”.
Pot confirma că oriunde am fost în
țara asta, și pot spune că am cutreierat-o în lung și în lat, din inima
munților (peșteri, mine) până pe vârfurile cele mai înalte (Moldoveanu, Pietrosul
Rodnei, Ceahlău), pe mare, de la Cazane până în Delta Dunării, prin fabrici,
uzine sau universitați, dar și prin
Europa, atât în est cât și în vest, permanent am avut momente în care m-am
raportat la locul de unde am plecat din Udești, la condiția mea din societatea
satului, la iarba verde din lunca râului Suceava când eram cu vacile la păscut,
la adierea vântului de pe Oadeci sau de pe coastă, când eram la prășit sau la
coasă, la concertul păsărilor din pădure când culegeam bureți, fragi sau mure, la
sărbătorile de peste an, la oamenii care și-au pus amprenta asupra felului de a
fi al meu ca om și cărora le sunt permanent recunoscător.
Sper ca întâlnirea cu foștii colegi de
la Udești să devină o amintire frumoasă și închei cu un citat al învățătoarei Eleonora
Burac, scris în 1959: „Pe un picior de plaiu, pe
o gură de raiu, iată vezi în față un sat ținut în brațe de codrul înverzit, de
Oadeci străjuit și e Udești numit. E sat frumos, curat, pe picioare-i tot
spălat de-a Sucevei apă lină, luminat de lună plină, crezi că-i satul din
poveste și ca el altul nu este.”
Grigore Rosnițche
(Puiu din Udești) 9 iunie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu